Cartea roz a douamiismului românesc

articol aparut in Cultura, nr. 178 din 2008-06-19
» cultura cultura literara »
Autor: ALEX GOLDIS

Nu stiu prin ce soi de întâmplare bizara asa-zisa generatie lirica douamiista s-a nascut sub supravegherea unuia dintre cei mai nepotriviti maestri, caci nimic mai îndepartat de „mincologia“ textualista decât noul terorism al autenticitatii, postulat de poetii tineri. Pentru a deveni parinte al douamiistilor, asadar, Marin Mincu a trebuit sa abdice, în mod evident, din pozitia de „papa al textualismului“, recunoscând deschis, în cenaclurile Euridice, ca acesta din urma reprezinta, deja, o formula istoricizata. Astfel încât, desi poate fi considerat tatal legitim al generatiei  (a depus, adica, un impresionant efort de promovare si sustinere), Marin Mincu nu este si criticul ei de directie, evitând sa teoretizeze deschis o paradigma ce nu intra în ideologia „atottextualista“ si recunoscând, implicit, ca a mosit o generatie literara în pofida propriilor concepte. Nu stiu, asadar, cât de mult crede criticul în noua formula poetica impusa de tineri si nici cât se recunosc acestia în ideologia maestrului, însa în practica, ambele „tabere“ au iesit câstigatoare. Pe de alta parte, poate ca tocmai modelul unui moderator soft, care sa nu aiba de la început cadrul teoretic si sa nu adere total si neconditionat la optiunile literare ale noii generatii, e secretul acestui mariaj contradictoriu, dar fericit.

Un nou „cod“ poetic

Daca Marin Mincu pluteste, mai mult sau mai putin textualist, deasupra realitatii literare a douamiistilor, rezumându-se la a o proteja, Stefaniei Mincu îi revine, ca într-o familie patriarhala get-beget, „munca de jos“, aceea de a legitima teoretic si de a analiza cele mai importante productii din ultimii ani. În contextul unei slabe pregatiri teoretice a criticii noastre tinere, care s-a multumit sa promoveze noua generatie fara a face prea mare efort în a o explica, „Douamiismul poetic românesc. Despre starea poeziei II“ (Editura Pontica, Constanta, 2007) mi se pare, din start, un eveniment. Ca adevarata figura materna, autoarea porneste de la premisa ca fara o minima zestre conceptuala, douamiistii vor ramâne orfani. Astfel încât Stefania Mincu elaboreaza, din mers, un cadru cât mai larg al întelegerii douamiismului, luptând ca o leoaica în momentul în care teritoriul poetic al acestora e amenintat. Si as spune ca, de cele mai multe ori, autoarea iese învingatoare, macar la nivel teoretic: de referinta pentru orice discutie despre douamiism e atât tabloul general din ancheta „Caietelor critice“, cât si raspunsul cordial la sinteza lui Ion Pop din „România literara“. Desi profesorul clujean are dreptate la o privire panoramica (lupta între generatii se duce, din anii 80 încoace, pe terenul autenticitatii), Stefania Mincu reuseste sa nuanteze într-atât de bine noua autenticitate douamiista, încât aceasta conduce, firesc, la ideea unei schimbari de cod: „Autenticismul  e un simplu concept lansat pentru prima data de generatia lui Mircea Eliade si – în receptarea acestuia – depinde ce se afla în spatele lui: depinde care sunt, cu alte cuvinte, „experientele“ existentiale socotite autentice, adica demne de a marca momentul la care ne raportam“ (p. 23). Ca biografismul tinerilor poeti e radical diferit fata de cel practicat de optzecisti, Stefania Mincu demonstreaza, iarasi, convingator: „Nu doar prozaicul plat al vietii zilnice apare în biograficul douamiist, ci simptomele alarmante ale unei conditii disperat-apocaliptice, ale unei lumi ce înfricoseaza individul si îl perverteste periculos chiar fata de sine, fata de propria constiinta, transformându-l într-un mutant.“ (p. 25). Interesante si pretioase sunt si câteva glose asupra minimalismului douamiist si a dezideratului noilor poeti de a face poezie din nimic. Volumele lui Dan Sociu, Razvan Tupa, Livia Rosca, Lavinia Braniste sau Constantin Acosmei îi prilejuiesc autoarei observatii fine despre „sub-figurarea“ – de retinut termenul! – la care îsi supun poetii imaginarul, în contrast cu abundenta figurativa a poeziei metaforice.

Douamiisti în haine extravagante

Pe de alta parte, constienta ca o poezie care nu mai mizeaza pe ermetism si pe simbol arunca criticul în somaj sau îl lasa, în cel mai fericit caz, cu un part-time job, Stefania Mincu nu renunta, încercând sa ataseze o adâncime de împrumut acestei poezii. Dincolo de meditatia asupra minimalismului si de analizele pertinente mentionate mai sus, suprainterpretarea este capcana majora pe care noua poezie o întinde criticului imprudent: în versul „picioarele care put“ al Dianei Geacar, despre care aflam ca poate fi „o poeta mare“ (!), Stefania Mincu citeste, nici mai mult, nici mai putin, decât „semnele de oroare si de moarte etica“ (p. 199). Adesea, încercând sa nu le dea drumul în lume goi si indecenti, autoarea îi îmbraca pe douamiisti în costumatii teoretice glamour, aflate în total dezacord cu respingerea simbolicului si a metafizicului din poezie. Din dorinta de o proteja, de pilda, pe Oana Catalina Ninu, teoreticiana-mama îi ataseaza un aer religios cu totul nespecific si neautentic: „Oana este si însa si ea tot un copil curat, o Marie oripilata care striga pe muteste cu ochii mariti ca e vorba de lumina putina, de inima plata si ca sufletul este cel care nu mai naste.“ (p. 30). Din acelasi impuls, pornind de la câteva versuri proaste care i se par bune („pojghita lunii devenind tot mai compacta si apa asta rosie/ impregnata cu pene si conserve desfacute mai adânc se ghemuieste o carcasa metalingvistica…“), Stefania Mincu face din Ninu o poeta livresca si intelectualista. De altfel, cea mai mare problema a discursului din „Douamiismul poetic românesc“ mi se pare distanta dintre conceptualismul teoretic hard (autoarea descifreaza adesea modificari de paradigma de la un vers la altul) si empirismul acestei poezii. A patrunde cu mijloacele semioticii în analiza minimalismului nu e doar o exagerare, ci o mostra concludenta de ratare a obiectului. Pornind de la versurile lui T.S. Khasis „o frunza cade pe capota unui mertan/ ramâne acolo ruginie ca berea/ când demareaza o ia vântul“, autoarea stârneste o furtuna teoretica într-un pahar cu apa: „«arta scalparii», adica arta de a lepada pielea iluziei si a iluzionarii (…) se bazeaza pe ruperea analogicului si pe mutarea terenului de transfer metaforic în planul concret-existential si mai ales în temporal, ca în haiku, unde se petrece întotdeauna o despartire semantica fortuita, datorata clipei, nu o întâlnire“ (p. 106). Respingând criteriul tematist aplicat de criticii tineri douamiistilor (a caror revolutie o vede, totusi, nu în limbaj, ci în „continuturi“), multe dintre comentariile Stefaniei Mincu aluneca într-un formalism teoretic care nu mai da seama de diferente specifice, cu grave distorsiuni de evaluare. De sus si din perspectiva poeticii actuale, Lucian Blaga, un campion al metafizicii românesti, poate fi catalogat cu usurinta drept „cel mai nouazecist poet, primul nostru postmodern postmetafizic“, un „prozaic“, nu expresionist (p. 37), Noica un reprezentant „nouazecist“ cu origini în filozofia slaba a lui Vattimo (p. 38), iar Eminescu însusi „un nouazecist în multe poeme“ (p.37). Dupa ce a postulat (absolut discutabil, daca ne gândim la Ioan Es. Pop sau la Cristian Popescu, pe care autoarea nu-i ia în calcul) ca nouazecismul coincide cu o atitudine mai întelegatoare deopotriva fata de realitate si fata de scriitura, Stefania Mincu poate sa afirme ca orice tip de sentimentalism e…nouazecist. O profesiune de credinta curat romantica a unui poet – „Tot ceea ce conduce la transformarea unui diavol în înger este poezie“ – devine, într-o istorie cam sucita a literaturii, „crez nouazecist“.

Militantism douamiist +
sacrificii teoretice

Nu e mai putin adevarat ca, daca atitudini nouazeciste sau douamiiste pot avea multi, de la Eminescu pâna la Dan Coman, când e vorba de coeziunea unei generatii si de  înregimentarea scriitorilor actuali, autoarea devine mai stricta decât ar fi cazul. De pilda, doi dintre cei mai valorosi poeti actuali, Ruxandra Novac si Stefan Manasia, sunt taxati drept învechiti pentru ca fac loc scripturalului sau intertextului, „fraternizeaza deseori stilistic cu inamicul optzecist“(p. 212). Ce-o fi având revolta schizoida a Ruxandrei Novac cu scrierile la comanda ale Mariei Banus, e greu de înteles. Marturisind ca s-a supus unei transformari radicale în favoarea minimalismului, Stefania Mincu devine o militanta trup si suflet a acestuia, chiar cu pretul unor erori de valorizare. În afara de cele doua exemple, de altfel, autoarea e generoasa cu calificativele, chiar împotriva propriilor bune intuitii (vezi cazurile Ioana Nicolaie sau Diana Geacar, unde interpretarea devine tratat de eufemistica), iubindu-si în mod egal si neconditionat copiii si crezându-i pe cuvânt când spun ca poezia lor e în întregime autentica si originala – din nou, cu pretul unor sacrificii teoretice disproportionate pentru a o demonstra. Versuri plate i se par, sub acest entuziasm parintesc, „minimaliste si colosale“ (p. 79): „Te vad jupuita/ între masini/ le iei ochii/ stralucesti// Proastele cauta punctul g/ si tu gândesti la ceva frumos/ te simti batuta“ (Dan Sociu). Daca ar fi postulat deschis disocierea dintre un minimalism de substanta si un fals minimalism/prozaism, dintre neoexpresionismul de calitate si aglomerarea întâmplatoare de imagini, dintre poeti buni si poeti slabi, tabloul generatiei douamiiste ar fi fost mult mai elocvent, mai ales ca autoarea are mijloace conceptuale si intuitie buna. Din pacate, însa, Stefania Mincu îsi propune sa treaca cu usurinta peste îndoieli personale acute, dar care razbat, totusi, la suprafata textului. M-ar fi interesat, de pilda, de ce poemele Dianei Geacar sunt ratate fara pasajul final, sau, pe un plan mai general, de ce faza nihilista a douamiismului i se pare autoarei doar tranzitorie, precum si de ce (cu ce consecinte) minimalismul presupune, fata de literatura traditionala, „un act de vointa“, un contract sporit din partea cititorului.

Desi detine, fara îndoiala, câteva contributii teoretice esentiale pentru întelegerea fenomenului, „Douamiismul poetic românesc“ ramâne, ca „Postmodernismul românesc“ al lui Cartarescu, un volum-program, în care impunerea unei generatii – cu toata pompa patetica, dar si cu rigiditati taioase – e prioritara fata de judecata la rece. Sinceritatea si efortul alfabetizarii în „noul cod“ al douamiistilor s-ar fi cerut completate de o distanta critica pe care autoarea a preferat, deocamdata, s-o lase în subtext.         

---