Sari la conținut

Ladies in Red

articol aparut in Cultura, nr. 178 din 2008-06-19
» cultura cultura literara »
Autor: ALEX RADU
O antologie despre comunism, provocatoare prin concept, a aparut în urma cu aproape doua luni la Editura Polirom. Volumul cuprinde 17 texte, scrise doar de femei, unele dintre ele fiind importante prozatoare si critici literari ai momentului. Cei doi coordonatori, Radu Pavel Gheo si Dan Lungu, marturisesc în prefata volumului ca aceasta antologie s-a nascut din dorinta de a depasi o anumita bariera impusa în relatarile despre situatia femeii în comunism: „Noi credem ca experienta feminina a însemnat mai mult decât atât sexperienta avortului – A. R.t. Provocarea noastra e reconstituirea complexitatii si profunzimii unei asemenea experiente, fie macar si pentru ca astfel putem întelege mai bine lumea în care au trait unii dintre noi.“ Zis si facut: atunci când rememoreaza momente din ceausism, mai toate scriitoarele se orienteaza catre ceea ce e legat de studentie, pentru ca de aici îsi pot extrage bucuria amintirii, iar în ceea ce priveste experienta nefasta a avortului, aceasta e ilustrata, de regula, dintr-o perspectiva inedita.



Camasa bleu

Un text interesant este cel semnat de Sanda Cordos. În „Din umbra viitorului luminos“, literata clujeana povesteste despre doua lucruri fundamentale: studentia si responsabilitatea de a avea o familie. De cea din urma sunt legate amintirea cozilor la magazin si momentele în care se afla ca „pe cartela de pâine, s-ar putea da si fasole“. Însa verva scriitoarei se declanseaza atunci când povesteste despre studentie, iar detaliile provocatoare ne urmaresc la tot pasul. De la ea aflam despre instructia militara ce se facea la facultate, despre defilare, despre montarile si demontarile de arme si, mai ales, despre ofiteresele de pluton a caror simpatie putea fi câstigata cu reviste de moda si farduri. Absurdul acelei epoci este legat, însa, de cu totul altceva. Chiar daca erai student, riscai sa faci în facultate mai multa militarie decât orice alta materie din domeniul în care voiai sa te formezi. Era mult mai important sa notezi într-un caiet de trei sute de pagini cunostintele dobândite la instructajul militar decât orice altceva care ar fi contribuit la formarea ta spirituala. Frapanta mai este si descrierea pe care Sanda Cordos o face uniformei din acea perioada: „camasa bleu ramânea fara guler sau capata o tenta mai închisa/deschisa în raport cu canonul, iar sarafanul bleumarin beneficia, dupa gust si stil, de scurtari, lungiri, crapaturi, volane, strâmtari, rascroieli în cloche sau chiar înlocuirea materialului de baza (pe vremea mea, din supraelastic)“.

Pe aceeasi linie avanseaza si Mihaela Ursa. Povestea ei, intitulata chiar asa – „O poveste de fata“ –, surprinde viata de camin si de liceu. Ceea ce le salva pe fete în vremea respectiva era duplicitatea: „totul era dublu: o fata pregatita pentru inspectia pedagogei, alta pentru strâmbaturile de dupa iesirea ei, o carte pentru ochi oficiali, alta pentru placerea personala“. La aceasta se adaugau discutiile din camera de camin despre dragoste si baieti si schimbul de reviste din Vest. În plus, textul Mihaelei Ursa e dominat si de un oarecare tragism legat de constrângerea libertatii feminine – pe vremea aceea, nicio femeie nu îndraznea sa se opuna vointei vreunui barbat din familie. Din aceeasi categorie face parte si viziunea asupra casatoriei, pe care mai toate o asociau cu „o cruce care trebuie dusa“.

Despre emigrare si dificultatea adaptarii într-o alta tara scrie Rodica Binder. Textul sau are menirea de a arata dificultatea cetateanului „lumii libere“ în a constientiza atrocitatile comuniste si în a rezona cu moartea a zece mii de femei ucise de o lege imbecila – asa cum a fost cea a avortului – si de un sistem dement.

Maculatura capitalista

Din pacate exista unele texte care tind sa compromita imaginea de ansamblu a volumului. Iar acest lucru se întâmpla din pricina faptului ca autoarele istorisirilor respective sunt motivate prea putin de ideea de a vorbi despre comunism si mai mult de un elan copilaresc de a povesti ceva, orice. Însa nu pot sa nu ma întreb de ce totusi coordonatorii le-au inclus în carte. Spre exemplu, Iulia Popovici are porniri pedagogice si e preocupata sa ne explice procesul menstruatiei si al îmbinarii cromozomilor. De altfel, textul ei este intitulat simptomatic „X si Y“ si pare centrat în jurul a doua fraze: „Mi-a venit ciclul odata cu Revolutia“ si „asa am aflat eu despre sângele care va curge din mine în fiecare luna a urmatoarelor decenii“. Oare Iulia Popovici nu stie ca oricine poate afla lucrurile astea dintr-un manual de anatomie?

Nici Anamaria Beligan nu ne povesteste nimic concret despre comunism. Preocuparea ei este sa relateze povestea unei menajere, Veronica Flutur, care e si prostituata în timpul liber. În aceeasi categorie se afla si Ioana Ocneanu-Thiéry (profesoara de franceza pentru studentii straini si, ocazional, traducatoare, ni se spune în prezentarea autoarei). Blazata si feminista, se complace în relatari scurte si în digresiuni despre ciorapi. Textul sau memorialistic ar fi fost mult mai interesant daca ar fi avansat pe fagasul diferentelor dintre obtinerea libertatii feminine în Est si în Vest, pe care Ocneanu-Thiéry le trece în revista la final.

Si Simona Sora se afla într-o situatie similara. De la început si pâna la final, nu rezulta clar legatura dintre bogatele biblioteci ale spitalelor si comunism. De fapt, textul este centrat pe amintirea dorintei de a citi si pe stupoarea ca bibliotecile spitalelor erau mult mai dotate decât cele ale universitatilor clujene ori bucurestene.

Ginecologi si haine cu „umeri“

Surprinzator sau nu, cele mai bune texte din volum sunt scrise de Doina Rusti si de Simona Popescu, de altfel, cunoscute publicului larg ca veritabile prozatoare. Într-un text intitulat inteligent „HoRor! Cool!“, Simona Popescu îsi radiografiaza studentia, iar în centrul acestei amintiri stau râsul si prietena sa, Feli. Punând în aplicare un procedeu inventiv de declansare a memoriei – „blugi, zicem, si ne-apuca râsul“ etc. –, prozatoarea investigheaza tot ceea ce-i stârnea bucuria într-o perioada a opresaliilor, pentru ca „râsul a fost, în sinistrii ani '80, cea mai cool manifestare anticomunista“. De la chilotii tetra si faimosii blugi originali pâna la hainele cu „umeri“ si donatul de sânge care facilita chiulul de la scoala, totul, dar absolut totul stârneste interesul. De altfel, scriitoarea e înzestrata si cu o ironie de bun gust: „solar s…t asa se numea locul ala izolat unde faceau plaja nudistii într-o parte, iar nudistele într-alta“. Pe lânga simpaticul episod al hainelor cu „umeri“, interesanta este si miscarea de fronda, dar subtila, pe care scriitoarea o adoptase atunci când era profesoara: le îndemna pe eleve sa tina un jurnal, în care sa scrie despre ele, iar cele mai bune erau recompensate cu pagini din revistele occidentale. Frapant mai este si episodul din final, cu studentii parizieni. Aflata în apropiere de Montmartre, naratoarea noastra observa un grup de tineri cântareti, îmbracati foarte curios. Ironia sortii face ca hainele lor erau, de fapt, „haine estice din anii '80“.

Spre deosebire de Simona Popescu, Doina Rusti este preocupata de problema avortului, pe care o resimte acut. Structurat în doua parti relativ interdependente, „Ginecologii mei“ vorbeste pe de o parte despre posibilitatea de a-ti impune demnitatea în comunism si, pe de alta parte, despre imprundenta, nepasarea si ignoranta unor autoritati pline de sine, lacome si de-a dreptul diabolice. Profesoara de liceu, naratoarea este supusa unui test înca din primele zile ale angajarii. Inspectorul scolar se va declara nemultumit, numai ca umilirea pe care i-o va administra autoarea atunci când va sustine lectie deschisa cu zeci de profesori de specialitate si în prezenta aceluiasi inspector îl va determina sa-si recunoasca greseala. Dar, ca pentru orice victorie, trebuie platit un pret. O hemoragie de o saptamâna se va transforma într-un chin. Internata pentru trei zile si în ciuda protestelor, naratoarei i se impune un chiuretaj pentru a afla daca este însarcinata. Finalul povestii este amar: „–Nu sunt urme de sarcina, i-a spus ginecologul./ Apoi s-a întors spre mine: – Dar nu strica niciodata un mic chiuretaj!“.

Chiar daca multe dintre texte sunt din alt peisaj, volumul „Tovarase de drum“ merita citit fie si numai pentru cele câteva povesti cu adevarat interesante.