Lyrica magna (II)

articol aparut in Cultura, nr. 178 din 2008-06-19
» cultura cultura literara »
Autor: DANIEL CRISTEA-ENACHE

Din fiecare poet important ramân pâna la urma în constiinta publica o anumita imagine, o tonalitate dominanta si un stil. Imaginea-cadru a lui Nichita Stanescu este a unui liric solar. Tonalitatea e relaxata, aerisita, à la légère. Iar stilul este de o uimitoare dezinhibare.

 Poetul poate sa treaca din registrul gratiosului minor în cel al proiectiilor cosmogonice cu o rapiditate si o facilitate deconcertante. Ceea ce se retine însa, în prima si ultima instanta, de catre cititor este libertatea dominând, din interior, lumea poeziei lui Nichita Stanescu. Orice regula poate fi încalcata sau, pur si simplu, ignorata. Constrângerile existente, manifeste mai ales în versurile de tinerete, se topesc si ele în aerul general de gratuitate al volumelor, în vecinatatile lirice schimbând semnul ideologic. „Sensul iubirii“, cartea de debut din 1960, apare în plin realism socialist si plateste un consistent tribut artei oficiale, angajate. Însa poezia lui Nichita Stanescu pulseaza si respira în alta parte, în texte proaspete, matinale, de perceptii si intensitati juvenile. „Dimineata marina“, retinuta de Ion Mircea în sumarul antologiei de fata, e un bun exemplu: „O dunga rosie-n zari se iscase/ si plopii, trezindu-se brusc, dinadins/ cu umbrele lor melodioase/ umerii înca dormind, mi i-au atins.// Ma ridicam din somn ca din mare,/ scuturându-mi suvitele cazute pe frunte, visele,/ sprâncenele cristalizate de sare,/ abisele.// Va fi o dimineata neobisnuit de lunga,/ urcând un soare neobisnuit./ Adânc, lumina-n ape o sa-mpunga:/ din ochii nostri se va-ntoarce înmiit!// Ma ridicam, scuturându-mi lin undele./ Apele se retrageau tacute, geloase./ Plopii mi-atingeau umerii, tâmplele/ cu umbrele lor melodioase.“. Somnul e adânc si fluid ca o mare, plopii împing peisajul fizic si afectiv în sus. Lumea pare ca se dilata pentru a putea cuprinde volumul în crestere al eului, statura tot mai vizibila de Neptun iesit din abisul lichid. Totul se roteste si reverbereaza în jurul unui trup de zeu mereu tânar: un zeu a carui putere nu se exercita, dar se verifica prin docilitatea naturii înconjuratoare.

Sentimentele si senzatiile, reprimate în epoca de scriitori asupra carora plana acuzatia intimismului, sunt lasate libere, exprimate reiterativ, potentate. Textele mobilizatoare, „constructive“, fac când si când loc unor versuri a-sociale si non-ideologice, în care peisajul e complet scuturat de orice urma si orice simbol al socialismului triumfator. Mai degraba decât Pacea celebrata destul de conformist („O viziune a pacii“), poezia de dragoste este nisa perfecta în care Nichita Stanescu îsi plaseaza si moduleaza imaginile predilecte. E o alta dimensiune a lumii, un alt univers, care se desprinde precum o uriasa banchiza de gheata si pluteste – evolueaza – într-o superba autonomie a imaginarului. Iata „Cântec de iarna“: „Esti atât de frumoasa iarna!/ Câmpul întins pe spate, lânga orizont,/ si copacii opriti, din fuga crivatului.../ Îmi tremura narile/ si nici o mireasma,/ si nici o boare,/ doar mirosul îndepartat, de gheata,/ al sorilor./ Ce limpezi sunt mâinile tale, iarna!/ Si nu trece nimeni/ doar sorii albi se rotesc linistit, idolatru/ si gândul creste-n cercuri/ sonorizând copacii/ câte doi,/ câte patru.“.

„Câmpul întins pe spate, lânga orizont“: o imagine pregnanta, construita pe directia aceleiasi adoratii fata de invizibilul soare, un Eu (sau un Tu) paradigmatic. Act pur de narcisism – cu expresia unuia dintre autorii preferati ai lui Nichita Stanescu. „Sensul iubirii“ traverseaza si transforma versurile poetului „saizecist“, deplasând liniile, extragând lucrurile din logica lor comuna si facându-le sa participe la un scenariu transfigurator. Dragostea, constant ritualizata, se împlineste oricând, oriunde, oricum, indiferent de actanti si de circumstantele date ale întâlnirii lor. Erotica lui Nichita Stanescu nu este nevrotica si plângareata, gesturile personajelor implicate nu apar mai niciodata ca dramatice. Componenta fizica, elementul corporal sunt neimportante. Esential e arcul voltaic creat între unitatile sufletesti (sau, mai bine zis, spirituale). Perechea feminina este proiectia necesara a eului masculin, cealalta fata a uneia si aceleiasi monede, suportul-oglinda. Sentimentul unic îsi creeaza actorii si largeste enorm cadrul lor de manifestare. Pentru poetul nostru, dragostea este o cutie de rezonanta a propriilor impulsuri si miscari interioare; un mod de a fi liber si tânar, în pofida si în afara spatiului si timpului; si, nu în ultimul rând, posibilitatea tradusa în act de a reinterpreta si reinventa lumea. „La o margine-a orei“, eul poetic emite si trimite sentimente si cuvinte zburatoare, înaripate, care se vor întoarce într-un vârtej „aproape zarit“. Exceptionala „Poveste sentimentala“ face radiografia acestui proces, în care eros, logos si bios se determina si se confunda. Cuvintele de dragoste refac tesatura rupta a lumii si structura materiei, „de la-nceput“: „Pe urma ne vedeam din ce în ce mai des./ Eu stateam la o margine-a orei,/ tu – la cealalta,/ ca doua toarte de amfora./ Numai cuvintele zburau între noi,/ înainte si înapoi./ Vârtejul lor putea fi aproape zarit,/ si deodata,/ îmi lasam un genunchi,/ iar cotul mi-l înfigeam în pamânt,/ numai ca sa privesc iarba-nclinata/ de caderea vreunui cuvânt,/ ca pe sub laba unui leu alergând./ Cuvintele se roteau, se roteau între noi,/ înainte si înapoi,/ si cu cât te iubeam mai mult, cu atât/ repetau, într-un vârtej aproape vazut,/ structura materiei, de la-nceput.“.

„Poetul si dragostea“ ar fi asadar un titlu emblematic pentru volumul „O viziune a sentimentelor“ si pentru cosmosul afectiv al lui Nichita Stanescu. Totul se naste aici într-un chip asistat si într-un mod deliberat. Iubirea ce „misca sori si stele“ este înteleasa si contemplata ca un principiu generator, în deplina constiinta procesuala. Altfel spus, poemele de dragoste sunt la Nichita Stanescu mai curând demonstratii decât fulguratii lirice. Ele nu exprima o stare particulara, un anumit climat sufletesc si o eventuala retractilitate în fata lumii ostile. Autorul dematerializeaza si – daca nu e o exagerare – dezumanizeaza erosul, renuntând decis la coordonatele intimismului pentru a fi „creationist“. Din aceasta perspectiva vazând lucrurile, nu exista o ruptura decisiva de nivel între primele si urmatoarele doua volume („Dreptul la timp“ si „11 Elegii“). Si într-unele, si în celelalte, Nichita Stanescu adânceste, înalta si extinde pâna la impersonal concretul existential si multiplu, viul colorat, sonor si cald, dar atât de înselator, pe care îl deposedeaza de toate superficiile. Sub învelisul, de altfel, transparent al acestor versuri iubete, identificam structuri arhetipale. Episoadele de combustie erotica palesc pe lânga viziunea platoniciana a ideilor pure, fata de care secventele realului sunt... opere imperfecte. „Cu mine însumi ma uit“, scrie Nichita Stanescu, instrumentalizându-se nu numai filozofic si artistic, dar si gramatical. Sentimente, adica procese afective impredictibile? Nu chiar, nu întocmai. Se proiecteaza, dimpotriva, o viziune omogena, o filozofie coerenta, transpersonala, un sistem de reprezentari si reconfigurari ale sentimentelor, pe o treapta superioara de acces la armonia Universului: „Du-ma, fericire, în sus si izbeste-mi/ tâmpla de stele, pâna când/ lumea mea prelunga si în nesfârsire/ se face coloana sau altceva/ mult mai înalt si mult mai curând.“ („Cântec“); „Ma uit în dreapta si-n stânga,/ cu mine însumi ma uit,/ folosindu-ma ca o privire./ Ascult ce se-aude sus, ce se-aude jos,/ sunt, tot, un timpan armonios.// Trece-o planeta si-ntreb cine e,/ ce e./ Si-apoi ma mir ca întreb./ Ar trebui eu însumi sa fiu întrebare,/ ca sa
m-auda altcineva decât mine.// Voi, lucruri, Sfinxuri miscatoare,/ si tu, iluminare!“ („De-a sufletul“).

Imaginea unui Nichita Stanescu scriind din pur talent, dintr-o inspiratie navalnica, fara suport cerebral (si fara un fundal cultural, în sens larg) este si astazi persistenta. Nu mi se pare o idee nepotrivita sa renuntam, dupa o lectura atenta, si la aceasta prejudecata.



ALEX RADU

alex.radu@hotmail.com



O antologie despre comunism, provocatoare prin concept, a aparut în urma cu aproape doua luni la Editura Polirom. Volumul cuprinde 17 texte, scrise doar de femei, unele dintre ele fiind importante prozatoare si critici literari ai momentului. Cei doi coordonatori, Radu Pavel Gheo si Dan Lungu, marturisesc în prefata volumului ca aceasta antologie s-a nascut din dorinta de a depasi o anumita bariera impusa în relatarile despre situatia femeii în comunism: „Noi credem ca experienta feminina a însemnat mai mult decât atât sexperienta avortului – A. R.t. Provocarea noastra e reconstituirea complexitatii si profunzimii unei asemenea experiente, fie macar si pentru ca astfel putem întelege mai bine lumea în care au trait unii dintre noi.“ Zis si facut: atunci când rememoreaza momente din ceausism, mai toate scriitoarele se orienteaza catre ceea ce e legat de studentie, pentru ca de aici îsi pot extrage bucuria amintirii, iar în ceea ce priveste experienta nefasta a avortului, aceasta e ilustrata, de regula, dintr-o perspectiva inedita.

Camasa bleu

Un text interesant este cel semnat de Sanda Cordos. În „Din umbra viitorului luminos“, literata clujeana povesteste despre doua lucruri fundamentale: studentia si responsabilitatea de a avea o familie. De cea din urma sunt legate amintirea cozilor la magazin si momentele în care se afla ca „pe cartela de pâine, s-ar putea da si fasole“. Însa verva scriitoarei se declanseaza atunci când povesteste despre studentie, iar detaliile provocatoare ne urmaresc la tot pasul. De la ea aflam despre instructia militara ce se facea la facultate, despre defilare, despre montarile si demontarile de arme si, mai ales, despre ofiteresele de pluton a caror simpatie putea fi câstigata cu reviste de moda si farduri. Absurdul acelei epoci este legat, însa, de cu totul altceva. Chiar daca erai student, riscai sa faci în facultate mai multa militarie decât orice alta materie din domeniul în care voiai sa te formezi. Era mult mai important sa notezi într-un caiet de trei sute de pagini cunostintele dobândite la instructajul militar decât orice altceva care ar fi contribuit la formarea ta spirituala. Frapanta mai este si descrierea pe care Sanda Cordos o face uniformei din acea perioada: „camasa bleu ramânea fara guler sau capata o tenta mai închisa/deschisa în raport cu canonul, iar sarafanul bleumarin beneficia, dupa gust si stil, de scurtari, lungiri, crapaturi, volane, strâmtari, rascroieli în cloche sau chiar înlocuirea materialului de baza (pe vremea mea, din supraelastic)“.

Pe aceeasi linie avanseaza si Mihaela Ursa. Povestea ei, intitulata chiar asa – „O poveste de fata“ –, surprinde viata de camin si de liceu. Ceea ce le salva pe fete în vremea respectiva era duplicitatea: „totul era dublu: o fata pregatita pentru inspectia pedagogei, alta pentru strâmbaturile de dupa iesirea ei, o carte pentru ochi oficiali, alta pentru placerea personala“. La aceasta se adaugau discutiile din camera de camin despre dragoste si baieti si schimbul de reviste din Vest. În plus, textul Mihaelei Ursa e dominat si de un oarecare tragism legat de constrângerea libertatii feminine – pe vremea aceea, nicio femeie nu îndraznea sa se opuna vointei vreunui barbat din familie. Din aceeasi categorie face parte si viziunea asupra casatoriei, pe care mai toate o asociau cu „o cruce care trebuie dusa“.

Despre emigrare si dificultatea adaptarii într-o alta tara scrie Rodica Binder. Textul sau are menirea de a arata dificultatea cetateanului „lumii libere“ în a constientiza atrocitatile comuniste si în a rezona cu moartea a zece mii de femei ucise de o lege imbecila – asa cum a fost cea a avortului – si de un sistem dement.

Maculatura capitalista

Din pacate exista unele texte care tind sa compromita imaginea de ansamblu a volumului. Iar acest lucru se întâmpla din pricina faptului ca autoarele istorisirilor respective sunt motivate prea putin de ideea de a vorbi despre comunism si mai mult de un elan copilaresc de a povesti ceva, orice. Însa nu pot sa nu ma întreb de ce totusi coordonatorii le-au inclus în carte. Spre exemplu, Iulia Popovici are porniri pedagogice si e preocupata sa ne explice procesul menstruatiei si al îmbinarii cromozomilor. De altfel, textul ei este intitulat simptomatic „X si Y“ si pare centrat în jurul a doua fraze: „Mi-a venit ciclul odata cu Revolutia“ si „asa am aflat eu despre sângele care va curge din mine în fiecare luna a urmatoarelor decenii“. Oare Iulia Popovici nu stie ca oricine poate afla lucrurile astea dintr-un manual de anatomie?

Nici Anamaria Beligan nu ne povesteste nimic concret despre comunism. Preocuparea ei este sa relateze povestea unei menajere, Veronica Flutur, care e si prostituata în timpul liber. În aceeasi categorie se afla si Ioana Ocneanu-Thiéry (profesoara de franceza pentru studentii straini si, ocazional, traducatoare, ni se spune în prezentarea autoarei). Blazata si feminista, se complace în relatari scurte si în digresiuni despre ciorapi. Textul sau memorialistic ar fi fost mult mai interesant daca ar fi avansat pe fagasul diferentelor dintre obtinerea libertatii feminine în Est si în Vest, pe care Ocneanu-Thiéry le trece în revista la final.

Si Simona Sora se afla într-o situatie similara. De la început si pâna la final, nu rezulta clar legatura dintre bogatele biblioteci ale spitalelor si comunism. De fapt, textul este centrat pe amintirea dorintei de a citi si pe stupoarea ca bibliotecile spitalelor erau mult mai dotate decât cele ale universitatilor clujene ori bucurestene.

Ginecologi si haine cu „umeri“

Surprinzator sau nu, cele mai bune texte din volum sunt scrise de Doina Rusti si de Simona Popescu, de altfel, cunoscute publicului larg ca veritabile prozatoare. Într-un text intitulat inteligent „HoRor! Cool!“, Simona Popescu îsi radiografiaza studentia, iar în centrul acestei amintiri stau râsul si prietena sa, Feli. Punând în aplicare un procedeu inventiv de declansare a memoriei – „blugi, zicem, si ne-apuca râsul“ etc. –, prozatoarea investigheaza tot ceea ce-i stârnea bucuria într-o perioada a opresaliilor, pentru ca „râsul a fost, în sinistrii ani '80, cea mai cool manifestare anticomunista“. De la chilotii tetra si faimosii blugi originali pâna la hainele cu „umeri“ si donatul de sânge care facilita chiulul de la scoala, totul, dar absolut totul stârneste interesul. De altfel, scriitoarea e înzestrata si cu o ironie de bun gust: „solar s…t asa se numea locul ala izolat unde faceau plaja nudistii într-o parte, iar nudistele într-alta“. Pe lânga simpaticul episod al hainelor cu „umeri“, interesanta este si miscarea de fronda, dar subtila, pe care scriitoarea o adoptase atunci când era profesoara: le îndemna pe eleve sa tina un jurnal, în care sa scrie despre ele, iar cele mai bune erau recompensate cu pagini din revistele occidentale. Frapant mai este si episodul din final, cu studentii parizieni. Aflata în apropiere de Montmartre, naratoarea noastra observa un grup de tineri cântareti, îmbracati foarte curios. Ironia sortii face ca hainele lor erau, de fapt, „haine estice din anii '80“.

Spre deosebire de Simona Popescu, Doina Rusti este preocupata de problema avortului, pe care o resimte acut. Structurat în doua parti relativ interdependente, „Ginecologii mei“ vorbeste pe de o parte despre posibilitatea de a-ti impune demnitatea în comunism si, pe de alta parte, despre imprundenta, nepasarea si ignoranta unor autoritati pline de sine, lacome si de-a dreptul diabolice. Profesoara de liceu, naratoarea este supusa unui test înca din primele zile ale angajarii. Inspectorul scolar se va declara nemultumit, numai ca umilirea pe care i-o va administra autoarea atunci când va sustine lectie deschisa cu zeci de profesori de specialitate si în prezenta aceluiasi inspector îl va determina sa-si recunoasca greseala. Dar, ca pentru orice victorie, trebuie platit un pret. O hemoragie de o saptamâna se va transforma într-un chin. Internata pentru trei zile si în ciuda protestelor, naratoarei i se impune un chiuretaj pentru a afla daca este însarcinata. Finalul povestii este amar: „–Nu sunt urme de sarcina, i-a spus ginecologul./ Apoi s-a întors spre mine: – Dar nu strica niciodata un mic chiuretaj!“.

Chiar daca multe dintre texte sunt din alt peisaj, volumul „Tovarase de drum“ merita citit fie si numai pentru cele câteva povesti cu adevarat interesante.

---