Democratia verde de acasa
articol aparut in Cultura, nr. 178 din 2008-06-19» cultura cultura ideilor »
Autor: David Ilina
Robert Dahl, un distins politolog contemporan, e de parere ca nu dispunem nici azi de o teorie satisfacatoare a democratiei, desi termenul circula de mai bine de 2 500 de ani, iar anumite comunitati au experimentat deja, în epoci diferite, regimul ce sta sub acest nume. De la Platon si Aristotel la John Locke si John Stuart Mill, si de la acestia la Karl Popper si Robert Nozick, s-au conturat viziuni accentuat incongruente. Si totusi, într-o acceptie elementara, de uz comun, s-ar putea spune ca democratia este acel regim politic care admite diversitatea opiniilor si garanteaza libera lor exprimare în spatiul public. Idee minimala la care s-ar mai putea adauga: … astfel încât devine posibila experimentarea unor politici diferite, legitimate de votul majoritatii, ca raspunsuri la problemele de fond ale unei comunitati pluraliste. Cert este ca, dupa experientele traumatizante ale dictaturilor din ultimul secol, democratia pare sa fi devenit singura alternativa politica viabila într-o lume supusa ireversibil globalizarii. Termenul însusi a redobândit prospetime si forta de seductie asupra constiintei unor mase uriase de oameni, astfel încât frecventa cu care este utilizat – nu doar de catre analistii calificati ai temei – te îndeamna sa crezi ca, sub acest nume, ai de-a face în prezent cu „un fel de religie universala a umanitatii“ (Pierre Manent). Daca acceptam crochiul propus mai sus, ar fi totusi gresit sa concedem ca democratia rezida în coexistenta calma, lipsita de nerv, a unor credinte ireconciliabile, un fel de clasor al optiunilor definitive ce se ignora reciproc, un parc al utopiilor incompatibile, trase pe linia moarta a unei egale îndreptatiri. Într-o asemenea situatie am avea de-a face cel mult cu vitrina pestrita a diferentelor indiferente, care nu implica nicio angajare mentala, morala sau politica, ci doar ridicarea neputincioasa din umeri – atitudine eminamente nepolitica. Piatra de încercare a democratiei o reprezinta nu simpla tolerare a pluralismului, a alteritatii, respectiv admiterea formala a diversitatii intereselor si opiniilor grupurilor sociale distincte, ci felul în care ea reuseste sa legitimeze pretentiile acestora, sa „armonizeze“ în beneficiu public inevitabilele lor adversitati, sa gestioneze irepresibilul sectarism religios sau filosofic si, finalmente, sa transforme optiunile neconstrânse ale cetatenilor în decizii politice. Democratia nu anesteziaza rivalitatea diferitelor conceptii sau credinte, dimpotriva traieste din aceasta rivalitate, dar în conditiile unei confruntari civilizate, ghidata de reguli unanim acceptate. Prin urmare, nu înseamna ca, bucurându-se de dreptul la opinie, toti au în egala masura dreptate sau ca opiniile lor vor avea aceeasi credibilitate în ochii nostri, ca vor câstiga aceleasi cote de acceptabilitate publica. E de sperat însa ca selectia politica a ideilor, triumful unora asupra altora vor avea loc pe temeiuri rationale, iar critica inspirata de interesul sincer pentru adevar si dezbaterea onesta sustinuta de buna-credinta vor fi instrumentele acestei selectii tot asa cum alegerile corecte sunt instrumentul promovarii programelor doctrinare. E adevarat ca noi, oamenii, nu suntem fiinte exclusiv sau perfect rationale, ca „tendinta tuturor opiniilor de a deveni opinii sectare nu se vindeca nici prin cea mai libera dezbatere, ci adesea este chiar întarita si exacerbata prin dezbateri“ ( John Stuart Mill), dar atâta timp cât nu suntem dispusi sa ascultam si opinia contrara, nu avem nicio sansa sa accedem la adevar. Atitudinea fireasca presupusa de asumarea pluralismului trebuie sa fie aceasta: a concede celuilalt dreptul de a avea dreptate. Tocmai functionarea curenta a unor principii si strategii de acest tip asigura farmecul inconfundabil, superioritatea si forta emancipatoare a democratiei. Abia în acest fel reuseste ea sa fie instrumentul „capabil sa ne fereasca de pericolul tiraniei“ (Karl Popper).În schita de mai înainte ati recunoscut, desigur, forma canonica, salubra, ceremonioasa a democratiei, întemeiata pe anumite rigori, uzante si maniere îndelung slefuite de lumea civilizata. Dar, din nefericire, tine parca de firea noastra ca popor sa deturnam de la finalitatea ei pozitiva orice cucerire mai de soi a straduintei omenesti, ca si când am vrea sa pacalim istoria. Democratia, bunaoara, e pervertita si parazitata în modul cel mai cinic îndeosebi de cei care, acaparând vremelnic puterea si lasându-se corupti de ea, vor sa traga pe turta lor privata spuza binefacerii publice. Verbiajul iscat de febra democratiei este atât de abundent la noi încât ai zice ca românii i-au asimilat deplin întelesul, ba chiar si spiritul, si nu mai pot dormi de grija functionarii ei optime în viata de zi cu zi a cetatii. Observarea mai atenta a faptelor arata însa altceva. În esenta, arata ca n-am reusit sa ne ridicam la nivelul modelului occidental al democratiei. Ne complacem cu încropelile democratiei de fatada, de vreme ce balacareala substituie dezbaterea, tupeul trece drept inteligenta, pumnul e mai tare decât argumentul logic. În tara în care scara veniturilor tine loc de scara a valorilor, retorica excesiva merge mâna în mâna cu mimarea principiilor si riturilor democratiei. Aici avem
de-a face cu democratia girofarului, a imunitatilor, a rafuielii politice si a fluturarii dosarelor, a intolerantei si excluderii, a mititeilor si comisioanelor. Acesta e chipul democratiei pe care ni-l ofera momentan veselul capitalism autohton din România jenanta. Pentru orice om, afirmarea identitatii sale specifice e o nevoie elementara, absolut fireasca. Numai ca unii simt nevoia sa bata tarusi, sa fortifice creneluri. O fac într-un mod ofensator, tin cu tot dinadinsul sa se delimiteze, apasa atât de tare pe valoarea autolaudata a propriei identitati (mai totdeauna de împrumut) încât simti ca vor, în acest fel, sa decredibilizeze orice alta identitate. Pe scurt, acesti captivi monoperspectivali, absorbiti de propria lor identitate, privesc cu ochi rai alteritatea. Nu mai sunt capabili sa vada si ceea ce ne uneste, dincolo de ceea ce ne separa. Se observa din intransigenta discursului, dar si din limbajul lor verde, artagos, pretins vehement, care nu reuseste sa fie decât insalubru: „lumea noastra, cu bune si cu rele, se prabuseste sub balele lichelismului marxist“, zice un tânar neoconservator de pe la noi, care nu ezita sa-l asocieze pe manelistul Guta cu intelectualul marxist Gramsci, evident cu intentia de a-i poci „mutra“ celui din urma, dupa cea mai ieftina (mahalagista) reteta de compromitere a unei persoane. Daca a ales sa traiasca dupa preceptele crestine (e dreptul lui), omul cu pricina îsi imagineaza ca acesta este si singurul mod acceptabil si onorabil de a trai. Acelasi democrat de gazeta avanseaza propunerea ca marxistilor sa nu li se mai permita sa existe, sa nu mai fie îngaduiti în spatiul public, data fiind trauma istorica a comunismului suportata de est-europeni. Ar mai trebui dositi, interzisi ori exilati homosexualii, ateii, ecologistii, tiganii… Cam aceasta e maniera în care unii au înteles democratia: în locul dezbaterii prefera caftirea ideilor si, de ce nu, instituirea unui sistem de interdictii si excluderi care vizeaza persoane sau grupuri întregi. În aceeasi maniera aroganta, altii pretind ca au învins complet si definitiv parelnicia si ca tin în brate bostanul adevarului absolut. E aici o pretentie de infailibilitate incompatibila cu spiritul democratiei. Un maestru al pantomimei, care se dovedeste de la o vreme foarte locvace în afara scenei, crede ca are, suplimentar, si o misie izbavitoare în raport cu neamul românesc, ratacit, bietul de el, în Europa secularizata si în monstruozitatea globalizarii. Drept care si-a înteles menirea astfel: „sa matur poteca spre Biserica“. Actorul mim crede ca traim într-o tara de mimi: „De ani de zile ne-am obisnuit sa mimam, sa ne mimam competentele si sa cosmetizam realitatea. Toata lumea stie, clasa politica mimeaza democratia“. Absolut de acord. Însa ironia face ca nu doar clasa politica mimeaza democratia, ci si noii profeti care ne propun sa vorbim o singura limba: „limba crestina“; ba chiar si mirenii de rând care, în proportii de masa, mimeaza învatatura crestina. Prin esenta ei, cautarea adevarului cere o anumita „smerenie“, o rabdare binevoitoare, atenta, curajoasa. Ce ni se propune? Gata cu smerenia, cu vorba buna! Ar cam fi cazul sa punem la lucru alte instrumente: „sfânta palma a sfântului Nicolae“ si chiar „sfânta sabie“! „România crestina“ începe sa ridice tonul. Proiectul educational al societatii informatizate ar avea, cu siguranta, mai multa consistenta si mai multi sorti de izbânda, daca ar rezulta din confruntarea onesta a diferitelor idei, principii si viziuni ale celor interesati. Numai ca cei ce îndraznesc sa propuna reintroducerea examenelor vor fi taxati drept „jivine jigarite“, cum citim stupefiati într-un ziar central. E acelasi limbaj dispretuitor cu care presedintele României vorbeste de cei „322“ ca de niste sabotori, de niste ciumati irecuperabili. Pentru el, ziua portilor deschise la palatul Cotroceni ar trebui sa fie ziua în care „românii au învins propriul parlament“. Folosindu-se în mod sofistic de sintagma „românii“ (o parte din români sunt prezentati drept „românii“), presedintele ar vrea sa eternizeze meschina lui victorie politica asupra unor „dusmani“ la fel de meschini. Cât de departe e ziua când va învinge democratia?