Revista presei internationale

articol aparut in Cultura, nr. 178 din 2008-06-19
» cultura cultura internationala »
Autor:

Lire

Asasinul lui Saint-Ex

Jacques Pradel si Luc Vanrell au scris – aflu din „Lire“ (iunie 2008) – un volum („L'ultime secret“, Rocher, 2008) în care pretind ca sunt pe cale sa distruga misterul mortii lui
Antoine de Saint-Exupéry.

Disparitia scriitorului francez, întâmplata în conditii obscure si fara urme, în timpul unei misiuni de recunoastere din 31 iulie 1944, decolat fiind din Corsica si prabusit undeva în Mediterana, presupus în dreptul Nisei, ramasese, de peste 50 de ani, o dilema greu de reconstituit, pâna când, în 1998, i-a fost gasita în mare bratara ceasului. Apoi a fost detectata si epava avionului sau, în largul coastelor marseieze. Aceste doua detalii au contribuit la aproximarea mai precisa a locului prabusirii, nu si la elucidarea conditiilor. Pradel si Vanrell si-au propus sa vina cu lamuriri. Lamuriri care implica existenta unui vinovat: Saint-Exupéry nu s-a prabusit, ci a fost doborît, se afirma. Inculpatul rezultat din schema celor doi, adica Horst Rippert, „un as al aviatiei de vânatoare naziste reconvertit în jurnalist sportiv dupa razboi“, un ins de 88 de ani, pare însa mai mult un inculpat provocat decât unul descoperit. Auzind ca doi francezi fac cercetari în biografiile fostilor piloti ai Luftwaffe pe subiectul Saint-Exupéry, se pare ca octogenarul convertit în jurnalist sportiv a venit si le-a zis: „Nu mai cautati, oameni buni. Eu l-am doborât“. Francezii l-au crezut, au creditat probele puse la dispozitie de acesta, s-au felicitat pentru pleasca descoperirii premature a vinovatului si s-au pus pe scris „Ultimul secret“. Totul ar fi decurs perfect pentru gloria lui Pradel & Vanrell (si nu mai putin pentru gloria fostului as al avioanelor de vânatoare), daca n-ar fi intrat pe fir biografii oficiali ai lui Saint-Ex. Acestia, sintetizeaza „Lire“, au început sa obiecteze: care sunt mobilurile lui Rippert, care abia acum, dupa 60 de ani, s-a trezit sa se confeseze, pe fond de lacrimi în ochi, sughitând ca era chiar fan al „Micului Print“? De ce nu coincid locurile prabusirii oficiale cu acela descoperit recent? De ce nu este mentionata doborârea în dosarul de stat major al lui Rippert sau în jurnalul sau de zbor? etc. În plus, problematizeaza biografii consacrati, e foarte posibil sa nu existe vreun vinovat, altul decât Saint-Ex.: „Ce cauta aviatorul francez în acele zone neprevazute de planul de zbor? De ce zbura atât de jos în momentul atacului? Avea într-adevar comportamentul unui patriot gata sa riste totul, sau mai degraba pe acela al unui ins traversat de pusee suicidare?“, comenteaza oficialii. Pradel & Vanrell nu capoteaza însa. Au argumente (finale sau partiale) pentru fiecare obiectie si promit o a doua editie, adaugita, în cadrul careia argumentul tare va fi – pe cât posibil dupa 60 de ani de la incidentul fatal – cercetarea arhivelor care detin înregistrarile radio ale unei statii americane stabilite la Cap Corse, care ar fi putut înregistra incidentul, în caz ca Rippert l-ar fi raportat. Autorii volumului nu exclud nici existenta unor materiale radiofonice germane care sa fi imprimat, în aceleasi momente, vocea lui Saint-Ex.

Repede cu editia noua, pâna nu se razgândeste Herr Rippert. (T. D.)



Le Magazine littéraire

Aristotel si suburbiile

„Le Magazine littéraire“ (numarul din iunie) pune sub lupa revelatiile medievistului Sylvain Gouguenheim, profesor la École Normale Supérieure din Lyon, care, în „Aristote au Mont Saint-Michel“ (Seuil, 2008), e decis sa retranseze problema filierei arabe în chestiunea Aristotel si bazele epistemei europene, enervat de noile politici UE, care recomanda (chiar la nivel de scoli si manuale) pozitivarea influentei arabe în perimetrul european. Gouguenheim conchidea fara probleme (si concluziile sale au facut ceva scandal) ca Islamul n-a contat în reconstructia lui Aristotel, ca Aristotel si mostenirea sa au reprezentat o afacere exclusiv endogena, cu logistica si personal europene, ca varianta oficiala a traseului arab e doar una dintre minciunile plauzibile cu care lucreaza istoricii subscrisi de o ideologie. Gouguenheim pretinde ca a descoperit veriga lipsa care obscuriza traiectoria instalarii lui Aristotel în paradigma cunoasterii occidentale: si anume o filiera directa, greaca, de traducatori si copisti ai textelor antice, probata de exemplul copistilor de la Mont Saint-Michel, din secolul
al XII-lea. Concluzia medievistului de la Lyon e seaca si, pentru anumite vocabulare, intoleranta, cu insertii protocroniste si de monopol: filiera Avicenna – Averroès &co. este o ipoteza de care cultura occidentala nu are nevoie.

Demersul lui Gouguenheim i se pare însa, din start, dubios comentatorului sau din „Le Magazine littéraire“, Patrice Bollon (unul dintre specialistii francezi în Cioran), exact pe criteriul ideologizarii mascate. Înainte de a-i adresa critici punctuale, Gouguenheim este scos preventiv din zona pertinentei stiintifice si trimis în categoria comportamentelor excesive, „istoric-corecte“. Pe urma, Bollon trece la reprosuri: aristotelicianismul european ar fi fost, înainte de toate, „averroism“; imposibilitatea Islamului de a-l asimila/ interpreta/ traduce pe Aristotel din ratiuni de incompatibilitate cu Coranul (argument al lui Gouguenheim) i se pare lui Bollon similara cu blocajul doxastic al crestinismului, nici el foarte dispus la permeabilitati. Si închide cu: „«demonstratia» lui Gouguenheim e plina de simplisme si unghiuri moarte. Nu face decât sa recicleze cliseele în voga privind imaginea unei Europe predestinate deschiderii si «spiritului critic»“. (Cred însa ca obiectiile lui Bollon nu-l mai sidereaza acum pe Gouguenheim, tabacit deja, dupa numai o luna sau doua de la aparitia cartii, în multiple operatiuni de semi-linsaj la care a fost supus de un grup semnificativ de peste 50 de medievisti europeni, si mai consacrati decât el).

În ceea ce ma priveste, declar neconcludent meciul din „Le Magazine littéraire“. Disputa dintre contestatarul unui cliseu-loc comun în medievistica europeana si contestatarul contestatarului acestui cliseu, sau disputa dintre un ins „istoric corect“ si unul „istoric incorect“ (mai ales când miza este capacitatea Islamului de a civiliza Europa, fie ea si Europa de acum 8 – 900 de ani) m-a lasat fara bagaj optional. Ori profesorul de la Lyon e, într-adevar, un europocentrist resentimentar cu suflu de nazist, care face tabula rasa din caznele traducatorilor arabi de acum câteva sute de ani – si merita luat de rever la infinit – ori recenzentul sau e un speriat de sanctiuni, care se alarmeaza la orice discutie cu iz anti-minoritar sau pur si simplu vrea sa ramâna intact când mai are drum prin suburbii. (T. D.)

---