Biserica: între Taina si Sindicat

articol aparut in Cultura, nr. 178 din 2008-06-19
» cultura cultura politica »
Autor: Bogdan Duca

Acum câteva duminici, Mitropolitul ortodox al Banatului, Nicolae Corneanu, s-a împartasit în cadrul unei Liturghii catolice. Acest gest, banal si simbolic pentru neinitiati, a provocat un scandal international, punând în pericol chiar relatiile dintre Biserica Catolica si Bisericile Ortodoxe.

Tot în aceasta perioada, mai multi preoti ortodocsi, din mai multe parti ale tarii, si-au anuntat intentia organizarii unor sindicate preotesti. Un gest perfect legal (în masura în care, sfidând statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe Române, prefera sa respecte legislatia României) ce a provocat reactia prompta si dura a ierarhiei ortodoxe.

Gesturile „profetice“ ale unui mitropolit

Mitropolitul Banatului a stiut sa se faca remarcat dupa 1989. Arhiereu „de cursa lunga“, colaborator apropiat al regimului comunist si al structurilor Securitatii, Nicolae Corneanu a avut curajul de a marturisi primul aceasta colaborare a sa cu regimul. Prin gesturi de o sinceritate ce a parut multora zguduitoare, mitropolitul banatean a trecut „cu arme si bagaje“ în tabara „societatii civile“.

I s-a iertat colaborarea, noii prieteni ai Înaltpreasfintiei sale, marea majoritate, foste victime ale regimului, fiind chiar dezinteresati de dimensiunea teribila a acestei colaborari. Abia trecerea anilor si deschiderea arhivelor Securitatii au aratat dimensiunea reala a colaborarii Mitropolitului Nicolae cu regimul comunist, au documentat abdicarile morale si teologice facute de acesta, dar si raul comis prin „turnarea“ preotilor si apropiatilor sai.

Nicolae Corneanu nu a colaborat cu Securitatea dupa 1964, ci din... 1948. A fost un slujitor al criminalilor stalinisti, patat el însusi de sângele victimelor acestora, si a contribuit la instaurarea comunismului în România. Aceste lucruri, teribil de grele, nu au fost marturisite în confesiunea mitropolitului Corneanu.

Dar si aceasta marturisire incompleta, menita mai degraba sa îl protejeze decât sa îl faca sa se caiasca pe arhiereul nostru, a avut dimensiunea ei profetica. Nicolae Corneanu a fost unicul ierarh ortodox ce a avut curajul marturisirii pactizarii sale cu regimul comunist.

Fara acest gest, discutarea relatiei Bisericii Ortodoxe cu fostul regim s-ar fi facut în termeni mult mai dificili.

Dupa 1989, mitropolitul Nicolae s-a manifestat ca cel mai curajos ierarh din Sinodul BOR. Spre deosebire de împietritii la inima din Sinod ce nu au vrut sa înteleaga ca în anul 1948, prin participarea la distrugerea Bisericii Greco-Catolice, Biserica Ortodoxa a fost partasa la o crima, ierarhul timisorean a retrocedat Bisericii reînviate în 1989 toate proprietatile confiscate de ortodocsi si comunisti în anul 1948.

Un alt gest profetic, menit sa puna în discutie chiar problema perpetuarii raului în cadrul Bisericii Ortodoxe române.

Gestul de acum câteva duminici a avut si el încarcatura lui profetica. El a vestit intrarea în Biserica a duhului relativismului, duhul cel rau al timpurilor noastre.

Un gest deloc ecumenic

Împartasindu-se în cadrul unei Liturghii catolice, Nicolae Corneanu a relativizat practic învataturile celor doua Biserici crestine: Catolica si Ortodoxa. Caci, pentru ambele Biserici, Euharistia este Trupul si Sângele lui Hristos, prezent real pe masa Altarului, manifestat ca o realitate si o garantie supranaturala a unitatii în credinta si iubire a Bisericii.

De Euharistie nu se pot apropia decât cei ce marturisesc aceeasi credinta si încearca sa traiasca într-o comuniune de iubire frateasca între ei. Bisericile Catolica si Ortodoxa nu mai au aceeasi marturisire de credinta si nici acea comuniune de iubire de aproape 1000 de ani. Iar aceasta rana milenara trebuie vindecata înainte ca ortodocsii si catolicii sa se poata apropia împreuna de Potirul euharistic.

De doua mii de ani, pentru toti Parintii Bisericii, fie ei elini sau latini, ortodocsi sau catolici, occidentali sau orientali, aceasta raportare la Euharistie a fost considerata ca fiind unica acceptabila. De Hristos nu ne putem apropia decât marturisind „credinta cea adevarata“.

De peste 40 de ani se poarta un dialog dificil între cele doua Biserici surori. Se încearca la toate nivelurile construirea unor punti de legatura peste prapastia ce ne desparte, punti de pe care, împreuna, catolici si ortodocsi, sa ne aducem contributia la umplerea acestei prapastii.

Prin dialoguri teologice „aride“, prin gesturi de dragoste crestina, prin înfruntarea serioasa a problemelor ce ne despart se încearca refacerea acestei rupturi.

Gestul mitropolitului banatean a fost un gest de ignorare a acestor doua Traditii, un gest de desconsiderare a întregii Biserici, Catolice si Ortodoxe, ce nu poate întelege Euharistia altfel decât în lumina credintei celei adevarate.

Prin gestul mitropolitului Nicolae Corneanu putem vedea cum intra fumul Satanei si pe fereastra deschisa a Bisericii Ortodoxe. Învataturile adevarate si venerabile, dogmele, încep sa fie considerate, la un nivel foarte înalt de autoritate, simple dogmatisme, simple formule aride. Spiritului riguros al credintei i se opune duhul unui Crestinism telenovelistic, în care oamenii trebuie doar sa se simta bine împreuna, în care Adevarului i se opune sentimentul.

Sindicalizarea preotilor

Sindicatul popilor? Stirea tentativei de organizare sindicala a preotilor a fost privita de catre mass-media cu mult amuzament. Ierarhia ortodoxa a privit-o însa cu multa îngrijorare.

Ierarhii care nu au niciodata la îndemâna canoane de excomunicare a politicienilor ce sustin avortul sau miscarea homosexuala au gasit imediat chitibusurile canonico-legale de interzicere a organizarii preotilor în sindicate.

Dincolo de amuzamentul presei si de reactia prompta a ierarhilor, problema preotilor este una cu adevarat dureroasa. Preotii ortodocsi sunt în România niste cersetori cu diploma. Cersesc de la credinciosi bani pentru a putea supravietui, cersesc de la episcopii lor bani, mila sau binecuvântari, pentru a se putea organiza.

Demnitatea slujirii preotesti este umilita perpetuu de starea de nesiguranta materiala a preotilor si diaconilor. Ai parohie buna, ai bani. Nu ai parohie buna, nu ai bani.

„Salariul“ de la stat este o batjocura. Si aceasta atunci când nu este retinut de episcopii, mereu înglodate de datorii din pricina afacerilor personale ale episcopilor. Povesti teribile cu preoti care trebuie sa îsi „doneze“ salariile sau care primesc lumânari în loc de bani nu se gasesc numai pe „mosia“ Înaltpreamafiotului Teodosie de la Constanta.

Preotii, obligati sa aiba familie, educati cu cinism prin facultati si seminarii cum ca trebuie sa nu ceara bani de la credinciosii lor, împiedicati de canoane sa aiba îndeletniciri comerciale sau politice (unicele posibile în mediul rural – unde intelectualii nu prea au altceva de facut), obligati, pe de alta parte, sa faca diverse daruri „mai marilor“ lor, trebuie sa încerce sa traiasca decent, pastrând si demnitatea slujirii lor sacerdotale.

Un sindicat al preotilor ar fi fost o metoda sanatoasa de institutionalizare a negocierilor dintre preoti si stat si dintre preoti si autoritatea sacerdotala, pe chestiuni financiare. Ar fi putut oferi o sustinere materiala reala multor clerici aflati în stare de avansata saracie si ar fi evitat „mulgerea“ de nevoie a parohiilor.

În locul unui sindicat, preotii trebuie sa se multumeasca cu „ascultarea întru toate“ fata de episcopul lor, care, onest sau nu, în mod cert nu este selectat pentru functia sa din pricina abilitatilor sale manageriale. Iar în locul negocierii unor salarii mai bune, preotii vor trebui sa îsi primeasca cei 400 de lei de la stat, în bani, lumânari sau icoane, în timp ce Înaltii si Prea Înaltii lor sefi primesc salarii de minimum 1500 de euro pe luna (plus masa, casa-palat, îmbracaminte si masina), desi cu totii au facut, la intrarea lor în monahism, votul de a trai în saracie.

Dar e un Dumnezeu acolo sus care le vede si le judeca pe toate!

---