Câteva posibilitati de a distruge cartile
articol aparut in Cultura, nr. 178 din 2008-06-19» cultura cultura politica »
Autor: Constantin Stoiciu
Corespondenta din Montréal
Una dintre primele mele mari dezamagiri capitaliste ca editor canadian a fost descoperirea ca la câtiva ani o data va trebui sa distrug cartile nevândute. Imposibil de plasat în biblioteci din lipsa de spatiu si probabil de amatori, imposibil de oferit la coltul strazii pe nimica toata, imposibil chiar de reciclat hârtia din cauza cleiului si a peliculei de plastic menita sa protejeze copertile. Pe scurt, o alta solutie decât distrugerea lor efectiva, transformarea lor într-o pasta buna de ars sau pastrarea lor costisitoare pentru o improbabila posteritate nu exista si nu exista.
În urma cu câtiva ani o editura bucuresteana a distrus cartile unui cunoscut scriitor si povestea a devenit publica. De atunci – si s-ar putea sa nu fiu bine informat –, nici o alta veste asemanatoare. În vremurile trecute, cartile considerate subversive erau tinute sub cheie sau arse la frontiera. În vremurile de azi, mi-am spus pâna de curând, iata si un miracol românesc, o rezistenta culturala la transformarea cartilor într-o simpla marfa: tot ce s-a publicat si se publica se cumpara si se citeste! Cartile importante de pe vremuri mai îndepartate si mai apropiate continua sa se învete la scoala. Altele s-ar mai gasi în biblioteci, iar cele de azi, cu certitudine, în librarii.
De ani de zile, în fiecare vara, cutreier librariile bucurestene si uneori din provincie si constat dezolat ca, în afara câtorva autori români si în viata publicati si pompati de amici îndatoritori sau îndatorati, rafturile gem de traduceri.
Un adevarat bazar aceste traduceri, un adevarat dezmat. Romane de autori celebri si maculatura crasa, clasici ai filozofiei si pornografiei, memorii de politicieni straini si de statura îndoielnica si carti pentru copii cu desene de colorat, ezoterism si manuale de facut si de dres una sau alta, biografii de personaje dubioase si culegeri de retete exotice.
La prima vedere, aceasta frenezie a traducerilor si aceasta sete abisala a cititorului român pentru ceea ce se scrie si se citeste în lumea democratica, civilizata, etc. par fara cusur. O necesitate, alte timpuri, alte moravuri, desi traducerile de carti valoroase n-au lipsit nici în anii detestabili.
La o privire mai atenta, aceasta avalansa de traduceri a îngropat si îngroapa de la o zi la alta ceea ce se scrie bun, rau sau mediocru în tara si se publica în tiraje confidentiale si deseori pe banii autorilor. Premiile care se dau cum se dau si cui se dau si comentariile critice atunci când exista (fara amici, fara gasca, nici o sansa) nu schimba cu nimic lucrurile. Literatura româna, fie si cea mai recenta si inspirata din abjectiile straine la îndemâna, nu mai intereseaza, nu se mai vinde, si-a pierdut cititorii pe care i-a avut, altii mai noi nu prea mai sunt de gasit si, în logica pur comerciala, nu se mai gaseste în librarii.
În acest context delicat pentru literatura si scriitori, daca nu de-a dreptul tragic, dar deloc surprinzator pentru noile realitati capitaliste ale României, a aparut povestea probei orale de limba si literatura româna la bacalaureat. Ocazie pentru cei care sufera de 18 ani de timpul pierdut în educatia în spirit european a tinerilor seducatia în spirit nord-american a fost deja reglata, televiziunea, filmele, revistele, ziarele si-au facut si-si fac datoria de spalare a creierelort de a constata ca protestele, altminteri destul de timide si oricum inutile, pentru ca initiativa apartine celor care au mijloace s-o aplice, nu sunt decât o melodrama de prost gust, o falsa problema, o crispare nationalista, un reflex identitar deplorabil înaintea pierderii totale a memoriei istorice si culturale.
M-am linistit oarecum aflând ca, deocamdata, cartile cu care am crescut si am aflat câte ceva despre lumea româneasca nu vor fi arse. Ca cititorii vor sti unde sa le gaseasca. Asta presupunând ca nu au pierdut gustul cititului, ca au fost învatati nu numai sa citeasca, dar sa-si citeasca si compatriotii de ieri si de zi. Altii decât cei recomandati elevilor în prag de maturitate.
Altii decât cei care, trecuti bine de prima tinerete, s-au trezit sa-si povesteasca lacrimogen bucuriile, dezamagirile si neghiobiile primelor iubiri. Poate ca e vorba de literatura, poate ca nu, dar serenitatea lor, convingerea lor ca vremurile marete în care traiesc si prospera se preteaza la exercitiul contemplarii nostalgice a buricului personal lasa perplex.
Ma lasa perplex. Aiurea în lume sunt catastrofe, se moare de foame, petrolul se scumpeste de la o zi la alta, razboaiele continua, capitalismul naste întrebari grave si dezgust, dar în România lor curge lapte si miere, e liniste, e pace si concordie.
Posibilitati exista, dar nu toate cartile sunt distruse în România.
(2 iunie 2008)