Inactualitatea lui Eminescu
articol aparut in Cultura, nr. 178 din 2008-06-19» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Reputatul istoric literar Dan Manuca publica în „Dacia literara“ un fragment dintr-un studiu, „Eminescu – omul de teatru“. Departe de a fi fost un simplu capriciu adolescentin, pentru Eminescu, episodul teatral al existentei sale intra în scenariul marilor lui initieri. Dupa contactul primar cu universul naturii, prima scoala de initiere, teatrul, scrie Dan Manuca, „a fost a doua cale de accedere a lui Eminescu spre lume, mai precis, catre viata de relatie. Fascinatia a fost covârsitoare si el s-a lasat prins în mrejele întinse de aceasta adevarata «lume în lume» de pe scena. Cunoasterea lumii reale a fost astfel mediata, la început, de spectacolul scenic (…) Teatrul l-a ajutat pe Eminescu sa-si construiasca un prim personaj interior, anume – pesronajul adolescentin, întruchipare a voluntarismului, autoritarismului si a eroismului civic. Adolescentul învata sa interpreteze un rol existential plecând si de la rolul scenic.“ Sa retinem mai ales antrenamentul pentru „viata de relatie“ reprezentat de interesul pasionat si precis orientat al lui Eminescu fata de teatru ca „scoala“ a lumii. O scoala a deschiderii si a dialogului: tocmai contrar imaginii înca dominante a unui Eminescu vazut ca un ins în marginea autismului, închis în sine, refractar vietii de relatie. Nimic mai strain esentei poetului national decât aceasta imagine a „însingurarii“ încrâncenate lipita pe chipul sau, în pofida biografiei monumentale a „divinului critic“, singura, pâna acum, care face din poet si un om în carne si oase. „Viata de relatie“ de care vorbeste Dan Manuca tinteste si ea catre luminarea chipului social al poetului „asocial“. Teatrul e o cale ce ne arata un Eminescu deschis, dialogal si dialogic, nu unul închis ermetic într-unul sau altul din „cercurile“ existentei lui vizibile. Nici unul din aceste „cercuri“ nu-l confisca si exprima, integral, pe poet, ci, concentric, toate laolalta. Teatrul este unul din aceste „cercuri“ închise care, cu vorba lui Noica, se deschid. Desigur, judecat cu masurile strâmte ale unei actualitati de conjunctura – traim doar în „conjuncturi“! –, Eminescu îsi vadeste o inactualitate flagranta, cum ar fi obsesia repertoriului national, caci, cu vorbele lui Kogalniceanu, mereu valabile, „traductiile nu fac o literatura!“ Iata, mai pe larg, expuse de Dan Manuca opiniile tânarului Eminescu, binisor diferite si chiar „retrograde“ fata de ale unui tânar de azi, un tânar, vezi bine, cu mult mai emancipat. Tânarul însotitor al trupelor lui Iorgu Caragiali si Mihail Pascaly era nu doar sufleur, ci si copist, transcrie textele trupelor, un repertoriu mai ales lejer, alcatuit din piese datorate unor autori francezi la moda. Eminescu îsi ascute spiritul critic în raport cu acestia, de la care, totusi, învata „dedesubturile textului, modalitatile de constituire a lui“, adica mestesugul dramaturgic. Încearca sa traduca el însusi, face proiecte. „Toate acestea – scrie Dan Manuca – reprezinta dovezi ale pasiunii constante ale lui Eminescu fata de teatru ale carei prime semne au aparut în perioada cernauteana. De aici vine privirea extrem de severa aruncata înspre repertoriul autohton al vremii, cu deosebire acela promovat de Teatrul National bucurestean, în care, dupa parerea copistului, traducerile si localizarile din repertoriul bulevardier francez ar covârsi putinele piese originale. Prin urmare, conchide tânarul critic, într-o schita de articol, „Teatru National! Nume frumos, dar care suna a batjocura acolo unde neci nu esista. Teatrul National nu împrumuta de la altii, ci are materiale despre modul d-a cugeta si poezia nationala. Al doilea, cel mai adevarat, cel mai salutariu, e sa ne întoarcem de unde am plecat si apoi sa reîncepem cladirea pe baze românesti solide, vechi. Poezie româna, proza, vâneaza la alde Neculcea cronicarul, la alde Ureche vornicul, C. Negruzzi. Modul d-a judeca, d-a rationa românesc, prin urmare, o filozofie româneasca.“ Aceasta era perspectiva lui Eminescu asupra teatrului nostru înaintea plecarii sale la Viena, în toamna lui 1869. Spectator fidel al teatrelor vieneze, Eminescu nu uita situatia din tara si publica în „Familia“ din ianuarie 1870, „Repertoriul nostru teatral“. (…) Tânarul student dezvolta ideea maioresciana, o aplica domeniului teatral si sustine ca, în România, nu poate fi vorba despre un repertoriu original, în stare sa sustina macar o singura stagiune. Dovedind, din nou, ca fusese un specatator fidel si pasionat, el arunca o privire mohorâta asupra autorilor dramatici conationali si nu se sfieste sa-l priveasca sever pe însusi Alecsandri. Piesele acestuia ar fi „pline de spirit“, dar si de „imoralitate“ si de o coloratura prea locala; ale lui Matei Millo ar fi spirituale, dar mult prea frivole; ale lui Pantazi Ghica ar cuprinde doar un galimatias de frantuzisme; ale lui V. A. Urechea ar fi „excelente“, dar prea putine; ale lui Alexandru Lazarescu ar fi „mizerabile“; ale lui Bolintineanu ar fi „drame fara caractere, fara scop, fara legatura“; piesa lui Hasdeu, „Razvan si Vidra“, ar fi „în multe privinti buna“. Prolificii Ion Dumitrescu, C. Halepliu, St. Mihaileanu, G. Mavrodolu si Eugen Carada ar propune doar niste „încercari ofticoase“. Ferm si exclusivist, Eminescu opineaza ca este nevoie de piese în care sa se regaseasca „spiritul natiunii“, asa cum s-ar întâmpla în dramaturgia spaniola, în piesele lui Shakespeare si ale lui Björnsterne Björnson, nu însa si în dramaturgiile germana si franceza. Model absolut pare a fi Victor Hugo ale carui piese ar reflecta aspiratiile poporului francez „în contururi mari,
gigantice“.
Las deschisa întrebarea cu privire la „inactualitatea“ acestui Eminescu prea national într-o epoca în care caracterul „agresiv“ al deschiderii europene si globale provoaca, la rându-i, în chip necesar închideri la fel de agresive…