Patria si butoaiele ei goale
articol aparut in Cultura, nr. 178 din 2008-06-19» cultura editorial » editorial
Autor: AUGUSTIN BUZURA
Alegerile au trecut: pleaca ai nostri, vin ai nostri, iar Capitala pare sa ramâna, în viitorul previzibil, exact cum o stim: sufocata de masini, de mizerie si de mitocani. Dincolo de cele câteva bulevarde centrale mai suportabile, se întinde mahalaua, asa cum a ramas ea din vremea lui Vlad Tepes, cu ulite înguste, neasfaltate în marea lor majoritate si cu un sol îngrasat cu seminte, scuipati si pungi de toate felurile. Promisiunile se sfârsesc în preziua votului, dupa care partidul unic al celor ce au sustinut ca sunt de dreapta, de stânga ori de centru trece la fapte, la împartit ceea ce a mai ramas din parcuri, spatii de joaca sau asezaminte culturale. Într-o tara bântuita de reformatori, doar acest partid unic nu se reformeaza. În Capitala, ca si aiurea. În timp ce – aproape cum nota undeva Shelley -, „un popor moare de foame pe câmpuri necultivate.“ Pajii si cicisbeii natiei au avut si ei zile foarte manoase, iar sezonul lor nu s-a sfârsit, acum urmeaza sa-si schimbe recitalul si preturile, caci vara trece repede, vin alte alegeri, iar povestile cu mineri si cu cine a tras în noi au nevoie de nuante. Oricum, în bloc-starturi, noii acari Paun îsi asteapta rândul, la fel si ocupantii de drept ai micilor ecrane: fotbalul i-a trecut în rezerva, iar pentru oamenii care n-au facut nimic, asemenea absente sunt aducatoare de uitare. Daca m-ar întreba cineva ce mi s-a parut mai interesant sau mai emotionant în ultimele zile, as raspunde fara urma de ezitare, asa cum de altfel au remarcat toti comentatorii: Imnul României cântat de nationala de fotbal împreuna cu cei 15 mii de suporteri de pe stadionul din Zürich. Sportivii, împreuna cu cei din tribune, l-au cântat cu toata convingerea, constienti de ceea ce acopera cuvintele lui, de forta pe care le-o dadeau demnitatea si încrederea într-un rezultat bun. Vazând sinceritatea cu care cântau tinerii aceia frumosi, îmbracati în galben, fluturând culorile tarii, m-am gândit la puterea si energia pe care o reprezinta si la ce s-ar putea face cu ei daca ar fi cine sa le insufle un ideal, sa-i uneasca în numele unor idei, cu alte cuvinte, sa aiba conducatori pe masura inteligentei si generozitatii lor. Sa-i faca, adica, sa simta ca tara aceasta este a lor, ca ea a avut si înca mai are oameni, nu numai mojici si parveniti care îsi spala rufele în fata patriei precum odinioara tatele din filmele neorealiste italiene. Dar europenii nostri de doi bani – fosti internationalisti, fosti filoslavi, fosti filoorice – asteapta momentul potrivit pentru a iesi la lumina precum odinioara germenii ciumei din celebrul roman camusian. Dupa nici doua zile de la acel moment de neuitat, aflam dintr-un ziar ca tricolorii, aceiasi care-l cântasera cu atâta suflet, cer presedintelui un alt imn national si ca tocmai Federatia Româna de Fotbal va face demersul respectiv. Care dintre tricolori, cine anume de la Federatie, nu stim deocamdata. Si nici nu cred ca vom afla. Important este, însa, sa fie aruncata ideea pe piata si, fireste, „suporterii“ ei, ce zac în diverse ong-uri si fundatii „independente“, la acest semnal vor intra în lupta. În ceea ce ma priveste, mi-e imposibil sa cred ca, în loc sa-si însuseasca niste scheme tactice pentru meciurile cu Italia si Olanda, tricolorii au simtit nevoia sa se ocupe tocmai de schimbarea imnului tarii lor „cu ceva mai ritmat“. Mai ales ca pe teren nu este o întrecere între imnuri, ci între doua echipe care îsi disputa o minge cu piciorul, nu cu gura.
Dar imnul nu poate fi schimbat fara revizuirea Constitutiei, iar aceasta „poate fi initiata de presedintele României la propunerea Guvernului, de cel putin o patrime din numarul deputatilor sau al senatorilor, precum si de cel putin 500.000 de cetateni cu drept de vot“. Presedintele contribuie cu Constitutia, ONG-urile, cu imnul. De la initiere si pâna la referendumul obligatoriu, drumul e scurt si cunoscut, dar ai nevoie si de un parlament potrivit nevoilor stiute si banuite. În lipsa altor idei, este firesc sa schimbam o Constitutie pe care, cei ce ar fi obligati sa o respecte, o ignora. Vorba lui Gigi, primul care, asa cum sustine, a cerut schimbarea Imnului: „Dar daca e cazul sa schimbam Constitutia, schimbam tot ca sa fie bine.“ Gigi n-a aflat ca, pentru multi europeni de azi, fosti internationalisti proletari de ieri, Zdrobite catuse... sau urmatorul imn, pe versurile lui Eugen Frunza si Dan Desliu, sunt mai suportabile decât cele scrise de Andrei Muresan. Ca sa nu mai vorbim de muzica lui Anton Pann! Nu demult, patriotii cu ziua erau foarte tristi ca nu am avut Havelul nostru, acum sunt în mare suferinta fiindca ne lipseste tocmai Marseilleza! O Marseilleza a noastra care sa-l emotioneze pe Gigi si pe cei ce-i seamana! Sigur, daca ne-am rezuma doar la opiniile lui, nici nu ar mai trebui sa ne miram. În drum spre Maglavit gaseste suporteri câti vrea, caci, de foarte multa vreme, diverse canale de televiziune se înghesuie sa-i soarba întelepciunea! Iar pentru a pune în circulatie o asemenea aiureala, pe care luptatorii pentru democratie o tineau în suflet cam de multisor, e bun si Gigi. Lucrurile însa sunt mult mai complicate si cine cunoaste gândirea, si mai ales practica unora din luminile actuale ale patriei, stie ca nu vorbesc în necunostinta de cauza. Deocamdata, Eminescu, Caragiale si marea generatie care a creat limba româna si i-a dat stralucire au fost înlocuiti cu Scheele si cu Raportul de condamnare a comunismului, dar succesul trebuie continuat. Caci la fiecare etaj al societatii si al vietii te întâmpina nu numai câte un om bun, ci si destui impostori si analfabeti. Acum ne încurca si Imnul, nu numai Constitutia! Altii, de 3-4 sute de ani nu si l-au schimbat, desi unele melodii sunt mult mai lente sau solemne ca o rugaciune. Din pacate, ne aflam, cam de prea multa vreme, într-un impas al istoriei, când, cum spunea Nietzsche: „Valorile nu mai valoreaza nimic“. La noi s-a dat în asa masura drumul la prosti si la impostori încât orice tâmpenie propusa de catre acestia devine subiect de interes national. Nu m-as mira ca si tricolorul sa le ridice macar un semn de întrebare, deoarece are si culoarea rosie care le poate aminti de comunism sau, în cel mai fericit caz, de P.S.D., si iarasi ne întoarcem la domnul Ion Iliescu, la mineriade si la cine a mai tras în noi! Idei putine, dar fixe! Nici macar activistii din perioada „rotirii cadrelor“, când fiecare se ocupa si raspundea exact de ceea ce nu avea habar, nu atingeau asemenea culmi de nerusinare. În anii prerevolutionari, greu de suportat pentru cei lucizi, pentru a putea scrie si a crede ca istoria va fi odata si odata generoasa si cu noi, ne întretineam speranta din cele mai neasteptate surse. Acum, acolo la Zürich, am avut certitudinea ca, în sfârsit, am putea fi o natiune demna, europeana. Cu acest Imn, cu acesti tineri, cu textele marilor nostri clasici scosi din programa de bacalaureat si înlocuiti de textele plate ale comisarilor europeni sau ale altor comisari sub acoperire, ba chiar si cu anticomunistii de serviciu, dar tinuti pe locurile ce li se cuvin... Si, nu stiu de ce, simt ca nu m-am înselat! Lumea a început sa descopere ca butoaiele noastre nationale sunt goale si mucegaite.