Iancu Zugravu
articol aparut in Cultura, nr. 177 din 2008-06-12» cultura cultura literara » dictionar Caragiale
Autor: GELU NEGREA
Betivii sunt – în literatura si-n teatru, cel putin – aparitii agreabile, care stârnesc, de regula, reactii de atasament empatic si de toleranta întelegatoare, majoritatii cititorilor sau spectatorilor placându-i sa întrevada în cufundarea în alcool a acestui tip de personaje eterice o posibila drama ascunsa, un refuz implicit al realitatii înconjuratoare hidoase ori meschine, o forma de escapism schopenhauerian cu presupuse radacini romantice. Din acest rationament aprioric rezulta adesea judecati etice mai laxe vizavi de astfel de eroi circumscrisi „paradigmei Falstaff“, iar uneori chiar schimbari radicale de semn în algebra evaluarii caracterologice. Exemplul cel mai la îndemâna îl ofera, în aceasta ordine de idei, Cetateanul turmentat, considerat decenii în sir, de la Maiorescu încoace, singurul personaj onest din „O scrisoare pierduta“. Parafrazându-l pe Farfuridi, îmi vine sa exclam: onest, dumnealui? Haida-de! Daca nu ne lasam prada farmecului etilic al individului – clatinaturi pitoresti, stereotipii verbale gen „Eu pentru cine votez?“ (asa cum scrie de fiecare data Caragiale si nu „Eu cu cine votez?“, cum, în dispretul textului si împotriva sensului real al replicii, repeta obsedant toti semidoctii), sughituri, bâlbâieli si bâjbâieli de tot felul – avem a observa ca, în fond, Cetateanul turmentat are un comportament cu totul malonest. În politica este un tradator patentat: voteaza fara ezitari lista factiunii guvernamentale, cu toate ca face parte din grupul dizident al lui Nae Catavencu; în plan social joaca, asijderea, la doua capete: încearca sa cultive insistent relatiile cu Trahanache si Zoe, desi este membru de drept si de fapt (în plus, si cu probabile avantaje de ordin material) în Societatea enciclopedica cooperativa „Aurora economica româna“ al carei prezident-fundator este acelasi Catavencu; relatiile sale cu legea sunt destul de încordate (deschide zglobiu scrisoarea prefectului catre Coana Joitica, eludând amanuntul ca violarea secretului corespondentei reprezinta un delict – cu atât mai grav cu cât, în calitatea sa de fost împartitor la postie, ar fi trebuit sa stie foarte bine treaba asta) etc. Si Iancu Zugravu din „Justitie“ este bun prieten cu Bachus: în prezentul actiunii scenice, „e afumat si pronunta îngalat“, dupa cum precizeaza într-o didascalie autorul; cu o alta ocazie, „bea pâna se face tun“; la judecatorie vine facut pulbere fiindca „aminteri n-are coraj“ sa înfrunte autoritatea. Insul este amuzant si ofera deja destule argumente pentru a ne deveni simpatic, asadar. Numai ca, spre deosebire alte personaje ale lui Caragiale – si, în special, de Leanca vaduva care este doar distractiva în dezlantuirea sa orala, în care anacolutul sta la loc de cinste –, Iancu Zugravu are umor. Este un articol care lipseste din dotarea majoritatii eroilor lui Nenea Iancu. Ei sunt, de obicei, comici, adica provoaca râsul spectatorului sau cititorului, dar o fac la modul inconstient si, în orice caz, în absenta oricarei intentii. Nici unul nu dispune de necesara distantare de sine si de contingent, nu este spiritual, nu face o gluma buna, nu vede lumea asezata sub semnul veseliei, al exuberantei ludice. Nici macar personajele de rang secund, de felul lui Spiridon, nu depasesc carapacea seriozitatii încrâncenate care îi împinge, cel mai adesea, în ridicol. Ele doar provoaca râsul, pentru ca sunt caraghioase; nu sunt însa si producatoare de râs, ceea ce ar presupune sa aiba simtul umorului, ironie, sarcasm s.a.m.d.Spre deosebire de ele, Iancu Zugravu are câte ceva din toate acestea. Prezent la judecatorie ca prevenit (învinuit, cum ar veni...) pentru insulte si spargerea clondirului cu trei chile de mastica prima al reclamantei Leanca vaduva, el priveste întreaga istorie (si cea trecuta, si cea prezenta) ca pe o reprezentatie comica în care este implicat întâmplator, ca pe un spectacol vesel, gratuit si repetabil (repetabilitatea este una dintre formele bergsonianului „du mécanique“ care, intrând în coliziune cu „du vivant“, genereaza „le rire“). Face tot timpul cu ochiul pentru a atrage astfel atentia omului legii asupra subtextelor unor cuvinte, fapte ori persoane (cum ar fi, de pilda, acel „domn' Mitica de la priceptie, care va sa zica...“, pe care i-l adreseaza judecatorului aluziv, „cu un zâmbet de fina intentie“); îl face complice pe acelasi într-un exercitiu de masculinitate condescendenta („–...Aia a fost la politica... nu-ntelege dumneei... fomeie...“); glumeste pe seama cochetariei comersantei de bauturi spirtoase de la Hanu-Dracului („– Am vrut numai s-o speriu c-o stric... pardon, la ficsonomia obrazului...“); este „malitios“ („– Las' ca
ti-o repereaza domn' Mitica!“, zice cu înteles despre onoarea reclamantei prevenitul, „vesel“ nevoie mare, desi tocmai primise o dubla sanctiune pecuniara...) etc.Iancu Zugravu nu-i este atât de simpatic lui Caragiale încât autorul sa nu abata asupra-i raza unui laser ironic. „– Am fost zugrav de case român, domn' judecator... Dac-am vazut ca ma omoara concurenta strainilor, am deschis tombola cu obiecte la Mosi“, se lamenteaza împricinatul, stârnind un hohot spontan. Dar nu-i e nici dezagreabil, dovada ca îi pune în gura una dintre glumele sale favorite: „Leanca – Sa ma sperii? N-ai venit odata cu caciula umpluta cu chinoroz...? Prev. – Las-o p-aia! Aia-i alta caciula!“. Peste cinci ani, „La hanul lui Mânjoala“ se va încheia cvasi-identic: „– Asta nu-i treaba ta, ...asta-i alta caciula!“Desi pe parcurs Leanca vaduva domina oral duelul, în plan literar, Iancu Zugravu puncteaza mai convingator.