Magie si vinovatie
articol aparut in Cultura, nr. 177 din 2008-06-12» cultura cultura spectacolului » Adevarul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
Se confirma: nimeni nu stie ca Andrei Serban sa creeze senzatia de instantaneu, de situatie care se încheaga acum, chiar în acest moment, sub ochiul publicului. „Spovedanie la Tanacu“ o re-dovedeste. Nascut în urma unui workshop, spectacolul organizat de Academia Itineranta Andrei Serban recruteaza actori veniti din diverse teatre din tara (Cluj, Sibiu, Oradea, Tg. Mures, Târgoviste, Timisoara si Bucuresti), care au studiat si experimentat întâi la Plopi, în Muntii Apuseni, apoi la New York, la La MaMa, teatrul care l-a facut pe regizor celebru în lume. Acolo, la New York, Andrei Serban a citit romanul jurnalistic al Tatianei Niculescu Bran si a decis pe loc ca vrea sa faca film. Dar film nu facuse niciodata si genul „cinema“ fusese alocat deja unor pretendenti mai specializati. I-a ramas sa trateze subiectul într-un limbaj cunoscut: teatrul. Si totusi... o doza de noutate exista. Andrei Serban marturiseste ca era novice în specia teatrului documentar pe care l-a început prin „Spovedanie la Tanacu“. Rezultatul? Daca teatru documentar înseamna un spectacol pluridimensional, cu realitati asamblate din unghiuri multiple, cu puncte de vedere diferite, cu situatii diverse si nenumarate perspective în jurul cazului, atunci i-a reusit pe deplin. Iar cazul în sine de la care porneste romanul Tatianei Niculescu Bran, mana cereasca pentru orice creator de arta, umple structura acestui spectacol documentar cu salbaticie si forta arhetipala. Exorcizari, crucificare, moarte – toate preluate din cazul petrecut pe viu, în frumoasa Românie, acum câtiva ani. Într-una din discutiile cu publicul care succedau, seara de seara, reprezentatiile de la Teatrul Odeon, Robert Turcescu opina ca a vazut un spectacol despre România. Contrariat, regizorul i-a atras atentia ca spectacolul sau e despre oameni, despre adevarurile lor mici si particulare. Daca din aceste miniadevaruri individuale se naste imaginea de ansamblu, generalizata a României, cu atât mai bine. Creatorul, însa, nu are voie sa sacrifice elementul uman, individual de dragul privirii pe deasupra, care furnizeaza concluzii gata fabricate. Consecvent cu propria doctrina, Andrei Serban face un teatru ale carui radacini se pastreaza intacte în viu, nu în scheme mentale preasamblate, uzând de schimbari multe de perspectiva si de situatie, dar si de actori pentru diversele roluri. Nu de putine ori, regizorul se foloseste de distributii duble sau triple. Iar providenta se dovedeste generoasa cu actorii predispusi, sub îndrumarea lui, sa atinga straluciri nici macar banuite pâna acum. În „Spovedanie la Tanacu“ procedeul e pe deplin acoperit de dublul schizoid, patologic al fetei crucificate. Ramona Dumitrean si Tokai Andrea se schimba în rol „la vedere“. Masculinitatea, violenta, aerul de retard sunt comune ambelor interpretari. Sora Irina, ca si prietena ei de la orfelinat, îsi face ratiune de existenta si titlu de glorie din a performa si îndura agresiunea. Realitatea proteica imaginata de Andrei Serban devoaleaza doar în treacat, prin scene mici, posibilele motivatii ale marcajelor psihice: saracie, lipsa de educatie etc. Cele doua fete, dintre care una proaspat întoarsa de la munca din Germania, rememoreaza în gesturi rudimentare, esentiale, violul institutorului din copilarie, complet musamalizat de directoare. În interpretarea Ramonei Dumitrean, apetitul pentru karate traduce explicit masculinitatea Irinei si încercarea de a se apara post-factum. Începutul, cu aerul de jivina, de aurolac retardat, va fi contrabalansat de aparitia eleganta de final, în rochie rosie, cu o Irina pe veci mireasa a remuscarii calugarului. Cea care da personajului forta stihiala este Tokai Andrea, în timpul crizelor, când, sub semnul haosului mental, toate viscerele îi par atinse de dezordine. Performanta actritei este zguduitoare si spulbera orice efect de distanta intentionat de spectatorul pedant intelectual. De la delir erotic la delir mistic, Irina îsi reia, inevitabil si constant, traseul de autoculpabilizare, porniri schizoide, vulgaritate. În Tanacu reasamblat de Andrei Serban, întelegerea vietii e adânc vulgara: sex, bani, supravietuirea prin si în fata violentei. Sunt singurele coordonate. Chiar si afectiunea Irinei pentru prietena din copilarie se exprima strict erotic. În interpretarea Florentinei Tilea, ea sovaie între ludic, placerea de a juca vechile jocuri ale adolescentei si cucernicia de acum. Cumintenia sa e ipocrita, bine dresata în timpul petrecut la manastire. Actrita arunca toate atuurile în joc, voce pitigaiata când vorbeste cu politistul care ancheteaza cazul, sfiala fata cu maica superioara, zburdalnicie în prezenta vechii colege. Dincolo de relatiile ce umanizeaza si personalizeaza, regizorul recompune imaginea României prin multiple detalii revelatoare, printre care setea isterica si talâmba dupa senzational. Femeile simt nevoia sa-si etaleze sus si tare nurii si sa trivializeze instrumentarul libidinal. Discutiile de la cârciuma, înfocate si stropite din belsug cu bere si manele, sunt particica rupta din civilizatia noastra. În teatrul sau documentar, regizorul tine sub observatie toate aspectele: comunitatea rurala, apoi televiziunile, ziarele românesti si straine care de abia asteapta sa le pice în mâna pleasca jurnalistica de la Tanacu. Perspectiva multiforma a lui Andrei Serban se traduce mai ales prin diversitatea punctelor de vedere din interiorul bisericii. Un conflict prea omenesc se ascunde între calugarul de la Tanacu si unul dintre capii episcopiei, scolit, cu usurinta în a face presiuni la politie si a manipula pârghiile mediatice, medicale pentru eliminarea unui competitor pe tarâmul harului. Din nou, nimic nu sta sub semnul verdictului. Usoara infatuare a teologului care a citit, s-a gândit – foarte bine interpretat de Richard Balint -, e de înteles pâna la un punct (de altfel, acest „pâna la un punct“ guverneaza toata piesa, caci nu exista concluzii, ci doar situatii si explicatii posibile). Pentru teologul inteligent, calugarul de la Tanacu nu poate fi decât un taran cu putere de convingere asupra altor tarani în a caror minte stiinta nu a sapat îndoiala. Între teologul scolit si harul primitiv, cuprins în charisma, ritualuri protocrestine si exorcizari care au de-a face mai mult cu puterea salbatica a credintei neprelucrate, nefundamentate în conserve mentale, nu poate exista compatibilitate. La rândul sau, calugarul (paradoxal, Cristian Grosu e cel mai sters personaj) se vede pluridimensional între imaginea din fata enoriasilor, banii cu care ar putea finaliza biserica, exorcizarea si canoanele prin care îi tine în frâu pe cei fara minte. Ca fratele talâmb, dar cuminte, al Irinei, cu o foame istorica, acumulata în întreaga sa biografie, expresiv în interpretarea lui Ionut Caras. De partea cealalta a Bisericii, patriarhul se va dovedi întelegator, dar va furniza un canon peste puteri: rugaciunea permanenta pentru Irina, chiar si în clipa mortii.Andrei Serban umple fiecare moment de situatii si contexte. Politia încearca sa-si faca treaba. Dar, amenintata cu televiziunea, cade imediat victima presiunilor. Directoarea spitalului o acopera pe doctorita de pe ambulanta pentru doza gresita de adrenalina injectata în fata. Mizeria si saracia din spitalul de boli nervoase, unde bolnavii stau fara mâncare, fara echipamente si tratamente, iar personalul se grabeste sa o dea pe schizofrena înapoi la manastire, în ciuda scrupulelor tardive ale doctorului, „joaca“ si ele în câteva scene ale teatrului documentar polifonic. Dar Andrei Serban introduce un element de surprinzatoare onestitate, relevant pentru distinctia realitate-articulatiile artefactului: pe fundal, în video, îsi fac tot timpul aparitia personajele reale, prilej pentru a constata din nou ca viata bate cu mult filmul/teatrul/literatura. Asezate în consecutie, toate aceste detalii ale „Spovedaniei...“ reconstruiesc, prin lupa polimorfa, un Tanacu carnos si rotund, de sub forta caruia spectatorului îi va fi imposibil sa se sustraga.