Sari la conținut

„Lucrez de 45 de ani în teatru. Niciodata nu stiu cum va fi.“

articol aparut in Cultura, nr. 177 din 2008-06-12
» cultura cultura interogatiei »
Autor: Andrei Serban in dialog cu Cristina Rusiecki


Repetitie la „Bulandra“ cu „Regele Lear“. În distributie, numai doamne. Toate râd. Repetitia merge înainte. Regizorul da motivatii pentru fiecare replica. Pentru cel mai simplu „Da“ furnizeaza o situatie. „Sunt omul cel mai decazut“, vine rândul Emiliei Bebu. Lia Bugnar apreciaza ca „decazut“ nu e expresiv, am avea variante mult mai bune: amarât, prapadit, nenorocit. „Cum e la Shakespeare?“, Magister ludi o întreaba pe Ioana Ieronim. „The most basest and the most poorest“. Adica „cel mai de jos si cel mai umil“, conchide el. Dar mai toate actritele par sa aiba o sugestie. Propria varianta. „Reluam“, spune Magister. Si Emilia Bebu reia cu ultima varianta auzita. „Nu, cel mai de jos si cel mai umil, ca eu sunt regizorul“ si glasul tradeaza nameti de ironie întoarsa catre sine. Lumea e relaxata, aerul de joaca sprintena se mentine pâna la sfârsit. Apoi interviul. Pun întrebarile. Le intuieste dupa primele cuvinte. Facem pauze si flecarim. Fiecare observatie a sa se opreste exact asupra elementului distinctiv al situatiei sau persoanei discutate. În rest? Andrei Serban are multa rabdare. Si puterea de a evapora toate inhibitiile din celalalt. Turui cu el de parca l-ai cunoaste de o viata.



Cristina Rusiecki: Anul trecut ati lucrat „Spovedanie la Tanacu“, acum „Regele Lear“ la „Bulandra“. Ba montati Cehov, ba Sarah Kane, ba „Don Juan din Soho“. E aici o diversitate care tulbura pe oricine ar încerca sa faca clasificari. Care sunt criteriile dupa care va alegeti textele?

Andrei Serban: Ce am nevoie la un anumit moment al vietii mele. O data aleg „Don Juan din Soho“, un text caustic, usor, inteligent, dar care ma pune pe mine într-o dispozitie foarte placuta, ca bulele de sampanie. Din când în când îmi place sa fac asta si din când în când îmi place sa fac ceva ca un fel de sonata foarte profunda, cum e „Unchiul Vanea“. Alta data îmi place sa fac un text modern. Am fost cunoscut multi ani ca un fel de revolutionar al textelor clasice. Eu zic ca le dau prospetime, le fac sa se auda ca pentru prima oara. Altii considera ca le întorc pe dos. Fiecare cu gustul lui. Dar foarte rar am lucrat texte contemporane. Când am facut „Purificare“ de Sarah Kane, am vrut un text extrem de radical, care, pentru mine, atinge valente de tragedie greaca prin decadenta lumii în care traim, una îngrozitoare, un cosmar viu. Cred ca avea valoare. Am vrut sa fac ceva ce n-am facut niciodata. Iar „Tanacu“ este un început de drum, pentru ca în viata mea nu am facut teatru documentar. În timpul comunismului se spunea ca exista teatru documentar, dar era o minciuna. Teatru documentar adevarat este „Tanacu“: un fapt de viata dintr-o realitate foarte apropiata, de acum doi-trei ani, cu Evul Mediu în plin secol XXI. Te apropii de viata unor oameni de  undeva din Moldova, dintr-un fund de lume. Încercând sa-i cunoastem, de fapt, reusim sa ne cunoastem si sa ne întelegem pe noi însine mai mult. Pentru mine toate aceste forme, ca este teatru-vérité, ca este comedie muzicala, ca este satira sociala sau teatru psihologic de cea mai adânca forta, toate acestea sunt aspecte ale vietii. Si de aceea cred ca teatrul nu trebuie sa aiba stil, ca un regizor nu trebuie sa faca spectacolele tot timpul la fel. Asta scoate, îngusteaza, rupe, omoara viata. Viata este tot timpul în transformare si de aceea formele teatrului trebuie sa fie infinite. Fac foarte putin din cât de multe as face daca as avea trei vieti. Dar am numai una. Deci încerc sa ma grabesc.

C.R.: La discutiile de dupa „Spovedanie la Tanacu“, Robert Turcescu a afirmat ca e un spectacol despre România. Mie mi se paruse la fel. În schimb, dv. ati fost contrariat: „este un spectacol despre oameni“, ati replicat. Ati refuzat programatic saltul de la particular la general?

A.S.: În particular recunosc ca este oglinda României, dar asta o pot spune la sfârsit, când vad spectacolul si încep sa înteleg si eu ce am facut. Pâna atunci sunt exact ca un poet care îsi scrie poemul cu instinctul, cu intuitia, dar nu cu capul. Când poemul e gata, încearca sa înteleaga ce a scris. Niciodata nu am pornit cu ideea „hai sa fac un spectacol care sa fie oglinda României“. Am vrut sa vorbesc despre niste oameni care au fost condamnati, care sunt vai de capul lor, carora nu li s-a dat premisa nevinovatiei nici de catre  Biserica, nici de justitie, nici de presa. S-au aruncat pe ei ca si când ar fi fost niste criminali, niste rauvoitori. Poate ca sunt, nu stiu. Dar niciodata nu s-a spus: „Si daca sunt nevinovati? Si daca au vrut sa o salveze si nu le-a iesit?“. Pentru mine e important sa înteleg cu cât mai multa obiectivitate istoria unor oameni, sa arat cu degetul fara sa judec si la sfârsit sa vad ce iese. A iesit ceea ce unii numesc oglinda a confuziei generale din România, fara sa vreau sa acuz. Fiecare pleaca acasa cu ce crede el ca este spectacolul. Eu nu va oblig pe dv. sa credeti ce vreau eu sa cred.
V-as limita imaginatia si ar fi din partea mea un act de vanitate sau de orgoliu pe care nu mi-l asum. Nu am nici o lectie sa va dau, împartasesc cu dv. aceleasi dileme.



C.R.: Mi-aduc aminte ca la Sibiu, la conferita de presa de la „Pescarusul“ spuneati ca nu va propuneti niciodata sa enuntati convingeri în spectacol. Si apoi, privind bijuteria premiata si unanim elogiata, „Unchiul Vanea“ de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, s-ar zice ca în toate spectacolele refuzati orice concluzie finala.

A.S.: Oameni mult mai inteligenti si mai profunzi decât mine, cum ar fi Cehov sau Shakespeare, nu au enuntat un adevar, o concluzie sau un mesaj în nici una dintre piese. Cehov era un doctor cu  atitudine rece, controlata – nu poti fi doctor daca nu ai raceala, obiectivitate, distanta fata de pacient; în acelasi timp, ca doctor bun, trebuie sa nu fii indiferent, sa ai compasiune si simpatie. Deci o combinatie de raceala cu afectiune. Îmi închipui ca seara, dupa ce îsi termina consultatiile, Cehov mergea la masa de scris si scria despre experientele de peste zi, observându-si pacientii. Scria ca sa-i înteleaga, sa intre mai adânc în ei si nu ca sa ne transmita noua lectii si mesaje despre viata. Când în „Trei surori“ un personaj spune „De ce traim?“, cred ca Tuzenbach îi raspunde: „uita-te, afara ninge. De ce ninge?“. Raspunsul e ca nu exista nici un raspuns. Teatrul este acolo pentru ca publicul sa traiasca o experienta si sa patrunda în mister, nu pentru a-l explica. Pentru ca întrebarea împartasita de toti ramâne deschisa, aduce un fel de eliberare. Nu rezolva nimic, teatrul nu gaseste vreo solutie. Ce a spus Brecht, ca teatrul e militant, ca poate schimba societatea, este o naivitate absoluta, e complet neadevarat. Brecht a facut un mare serviciu intelectualilor, dramaturgilor si criticilor de teatru care au scris volume si volume despre ideile sale absolut false, cazute azi în dizgratie totala. Ce e ciudat e ca toate teoriile lui nu numai ca sunt fumate, dar se întrebuinteaza exact în locul împotriva caruia el lupta cel mai mult: pe Broadway. Toate tehnicile sale sunt utilizate acum în musical comedy. Totul s-a întors pe dos într-un mod ironic.



C.R.: Acum câtiva ani eram la Paris în august si, trecând pe lânga Opera din Bastilia, am vazut o pereche de batrânei, englezi respectabili, care citeau programul pe septembrie-octombrie si-si notau cu entuziasm datele spectacolelor lui Andrei Serban. Acum o luna, un tânar regizor, Marcel Top, declara într-un interviu din revista noastra ca sunteti cel mai punkist regizor: „Andrei Serban monteaza Kane, Cehov, Trilogia Antica si altele, fara a se repeta, fiind chiar un teoretician al antirepetitiei si antimanierismului. Îl citez: «regizorul tânar trebuie sa fie punk»– consimt întru totul. Andrei Serban reuseste sa fie punk si la cei peste 60 de ani ai lui.“  Ei, bine, faceti ravagii la toate categoriile de vârsta. Aveti un anume tip de public pe care îl vizati?

A.S.: Niciodata nu cad în iluzia ca noi am putea sti ce va crede publicul. De câte ori am crezut ca publicul va râde la o anumita replica dintr-o comedie, m-am înselat. Lucrez de 45 de ani în teatru. Niciodata nu stiu cum va fi. Îmi zic: „a, asta trebuie sa-i emotioneze, trebuie sa-i atinga“. Cu totul altceva îi atinge decât ce credeam eu. Totdeauna e asa. E ca si când nu am lucrat în viata mea teatru. Ma uit la public si-mi zic „ce-i cu mine, parca nu am învatat nimic. Cum de nu stiu cum va reactiona?“. Si nu stiu. Singurul criteriu este ca eu sa fiu convins. Eu sunt primul spectator al actorului, sunt singurul în sala si daca eu sunt emotionat, daca am lacrimi în ochi la ceea ce vad în actorii mei, poate ca e o sansa ca si altcineva sa aiba lacrimi în ochi sau sa se bucure. Dar nu pot sa stiu. Suntem asa de diferiti ca gust, ca temperament, ca motiv pentru care venim la teatru. Ceea ce ne uneste este momentul de liniste, de tacere sfânta. În tacere simtim ca respiram cu totii, ca suntem prezenti si vii în aceleasi moment. Si aceasta este clipa unica. Cum spune Hamlet, „foloseste clipa, ca va trece.“



C.R.: Dar în productii mai usoare, mai agreabile, cum e „Don Juan în Soho“ nu poate fi vorba de aceeasi miza.

A.S.: Nu, aceasta este o piesa inteligent scrisa, o versiune caustica, moderna, care vorbeste despre arta din zilele noastre, despre starea teatrului, despre faptul ca din ce în ce mai mult facem teatru pentru  a placea, a fura ochiul, ca ne multumim foarte usor cu ce e adânc imoral, cu ce e la suprafata, cu sexualitate, placere, cu tot ce e trivial. Prin urmare si teatrul, arta sunt usoare, superficiale, decadente. Textul vorbeste cu finete despre felul în care suntem noi. Evident, când fac o piesa ca asta nu pot decât sa ma amuz. Pâna la un punct. Râdem pâna nu mai râdem. Atitudinea mea acolo este alta, de natura polemica, usoara.



C.R.: În schimb acum faceti „Regele Lear“ numai cu femei. De ce?

A.S.: Primul impuls a fost total ilogic si neintelectual. Îmi imaginam cum vin în Bucuresti, unde nu am mai lucrat de 15 ani, si vad actorii, unii pe care îi stiam, altii pe care nu-i stiam. Si am avut fantezia cu premiera unui spectacol ca o descoperire despre ce înseamna „Regele Lear“. As vrea ca spectatorii si chiar eu însumi sa vedem acolo o piesa pe care nu o stim. „Regele Lear“ ne e atât de cunoscut si ma gândeam cum poti sa-l faci total altfel. Îi vedeam pe acesti actori barbati si deja stiam cum vor fi la premiera, stiam ca nu vor fi surprize cu ei. Si atunci
m-am gândit ca surpriza ar fi cu femeile. E o idee atât de riscanta, atât de nastrusnica încât are toate sansele sa fie o catastrofa. Poate de aceea va fi ceva cu totul deosebit. Poate va fi altfel pentru ca ipostaza cu femei jucând barbati este foarte aproape de stilizarea teatrului elisabetan unde Julieta, Ofelia, Cordelia erau jucate de baieti. Acum, femeile sunt mult mai în putere în timpurile în care traim, vedeti ce se întâmpla în politica în alte tari...  E un fel de revenire a matriarhatului. În teatru, unde femeile nu au avut niciodata sansa sa joace aceste mari roluri barbatesti e un semn bun ca s-ar putea si asa. De când am început repetitiile nu-mi lipsesc barbatii deloc. Vedem în femei foarte multa forta, foarte multa violenta. Cel mai important argument e ca „Regele Lear“ e atât de mult o piesa a emotiei, ca o furtuna a pasiunilor dezlantuite. Si impresia mea e ca femeile sunt mult mai libere, pe când barbatii... În special în tarile balcanice e un fel de educatie a ceea ce înseamna sa fii un barbat macho: sa-ti tii emotiile în frâu, sa nu le arati. Ceea ce face ca în teatru sa avem o mare problema cu barbatii. Ei se simt mult mai neconfortabil, mai stângaci, când e vorba de a trata emotia în plin. Iar în aceasta piesa emotiile sunt aproape ca în tragedia greaca, au atâta forta de a se expune în plenitudine... Cred ca nu am luat o decizie rea.



C.R.: Am citit ca Mariana Mihut, dupa ce a vazut „Unchiul Vanea“, recomanda tuturor actorilor din România sa mearga sa vada câta competenta si performanta se afla acolo. Cum reusiti sa magnetizati toti actorii?

A.S.: Singura calitate a mea e ca ma ocup de ei. Pe mine ma intereseaza actorii. Sunt atât de multi regizorii pe care îi intereseaza conceptele si vizualul si acum, mai nou, proiectiile de film, si luminile, si muzica, si o miscare de avangarda, cu coregrafi de avangarda. Dupa mine, mergem la teatru ca sa întelegem ceva despre misterul, paradoxul fiintei umane. Aceasta se poate prin orientarea muncii actorului spre interior. E încercarea de a gasi întunericul din sufletul fiecaruia dintre noi pentru a aduce la lumina ceva, pentru a clarifica, a ilumina, ca sub o lupa,  dificultatile, întrebarile si dorintele vietii. Asa ne recunoastem acolo. Cel putin de câtiva ani încoace, este unicul lucru care ma intereseaza. Nimic altceva: nici decorul, nici luminile, nici muzica, nici proiectiile, daca nu am adresat întrebarea directa, ce se întâmpla în Celalalt, în actor, care este, de fapt, oglinda mea, dublul meu. În el spectatorul trebuie sa se vada pe el însusi. De aceea pentru mine teatrul este un dialog. Asa cum conversam noi acum, teatrul e o conversatie între actori si spectator. Spectatorul nu se uita placid, absent si pasiv. Ceva se întâmpla de partea cealalta a cortinei. Pentru mine este un acelasi spatiu. Cu totii ne întrebam activ. Si actorii întreaba din ochi, foarte des, spectatorii, nu numai la aplauze, când îi privesc, ca în „Purificare“ si  „Spovedanie la Tanacu“, intrând în contact direct cu ei ca si când le-ar spune „nu simtiti ca povestea asta este si povestea voastra? Nu simtiti ca ce se întâmpla acolo ni se întâmpla noua? Ca acestea nu se întâmpla personajului lui Cehov? Pentru ca personajul lui Cehov suntem noi?“. Si, vazând pe scena dificultatile vietii în care traim, pentru cinci minute dupa spectacol plecam acasa într-un fel mai împacati. Nu ca am fi rezolvat ceva, dar vedem ca sunt si altii cu aceleasi întrebari si suferinte ca si noi. Comunitatea asta a dilemei, pe care o împartasim, a misterului vietii adânci ne face sa fim mai comunitari decât mai separati. Pentru asta s-a nascut tragedia greaca acum doua mii de ani. Am uitat de comunitatea care se întreba uitându-se spre stele, spre cer, de ce suntem aici, care e rostul vietii noastre. Prin teatru traim întrebarile majore,  cine sunt, de ce sunt aici, nu le analizam doar intelectual. Cu capul nu ajungi nicaieri, decât la un fel de separare. Suntem prea inteligenti, prea dezvoltati în opiniile noastre. Fiecare suntem formatori de opinie, presa în special. Foarte rar ne întoarcem la nivelul experientei, la a trai si întelege prin experienta, prin simturi. Pentru mine, în teatru, cel mai mult conteaza emotia, actorul care simte cu adevarat. Doar prin prezenta lui spectatorul simte ceva real. Dar am raspuns foarte lung si întortocheat la o întrebare foarte simpla.



C.R.: Stiu de la o prietena ca în timpul conferintei de la parasirea directoratului TNB ati facut cu toti cei de fata un fel de exercitiu de purificare.

A.S.: Un exercitiu de respiratie.



C.R.: Acum vorbiti de teatru ca de o comunitate a dilemei, atunci ati facut acel tip de exercitiu... Nu credeti ca teatrul ar avea si o valoare soteriologica, nu numai de mister?

A.S.: În sensul asta, da. Când îmi cumpar bilet si intru în sala, sunt impur: vin cu toate grijile, alergiile, agitatiile zilei în care mi s-au întâmplat tot felul de chestii neplacute sau absurde. Vin la teatru cu toate ecourile si tot bagajul acesta de peste zi. Spectacolul începe si, daca are forta si vibratie adevarata, îmi transmite altceva, de o alta calitate, de o alta natura. O alta hrana decât cea primita pe parcursul zilei. E o calitate mult mai înalta, mult mai fina, rarefiata, e-sen-tia-la. Ceea ce e foarte rar. Dar asta ar trebui sa faca teatrul.





Este misiunea, responsabilitatea teatrului si noi nu o facem. Revin la grecii antici. Ei transformau. Catharsis însemna transformare de stare, schimbare de atitudine interioara. Vin la teatru si sunt ca în viata: insensibil, egoist, ma gândesc doar la problemele mele, nici nu ma uit la vecinul de scaun, nici nu stiu cine e în stânga mea, nu stiu de ce am venit. Sa spunem ca am venit la teatru dintr-un fel de curiozitate culturala. Foarte des oamenii merg din datorie culturala. La sfârsit plec nesatisfacut, neîmplinit. Ce am vazut acolo era ori o comedie muzicala usoara, care m-a delectat, m-a facut sa râd putin. Dar parca nu e destul sa ma duc la teatru doar ca sa ma amuz. Ma amuz cu prietenii la o cârciuma, singur cu televizorul. Nu e nevoie sa merg la teatru doar ca sa ma amuz. Sau vad o drama în care de fapt nu m-am implicat deloc. Am ramas complet indiferent: actorii plângeau pe scena, eu cascam în sala. Nu-mi transmitea nimic. Am plecat cum am venit si mi-am pierdut timpul, caz foarte frecvent. Dar într-o seara în care se întâmpla ceva adevarat, plec altul. În acest „altul“ cred ca este actul de purificare. Am ajuns impur, plec mai pur, adica mai clar. Sunt mai sanatos. Emotiile mele sunt mai acolo unde trebuie sa fie, capul îmi judeca în echilibru cu energia trupului si plec mai armonios. E un sens de armonie în mine pe care teatrul trebuie sa o aduca. Sunt împreuna cu altii, îi simt, avem nevoie unii de altii, e singura arta în care lucrul se întâmpla acum, aici, la momentul prezent. Filmul nu face asta. Nici artele vizuale. Povestea care ni se spune în teatru este povestea noastra. Fie ca se numeste „Regele Lear“, fie „Spovedanie la Tanacu“, fie „Pescarusul“ sau „Unchiul Vanea“, este vorba de noi: aspecte al noastre pe care nu le stim. Vazându-le, e ca si cum pâna atunci nu le-am fi vazut. Ca si Oedip, când suntem orbi, începem sa vedem. Devenim mai sensibili, mai adevarati daca teatrul este adevarat. Ce spun nu e un elixir al viitorului prin care plutim prin viata. Cinci minute dupa ce trecem strada uitam. Dar o impresie ramâne, ceva se sedimenteaza. Nu sunt sigur deloc ca teatrul va reveni în secolul XXI la ceea ce a fost în vechea Atena, momentul principal pentru educatia sufletului. Daca ar fi asa, ar fi unul dintre mjloacele cele mai importante de educatie. Evident, acum nu mai e. Educatia care se face în scoli nu este deloc una a emotiei, ci a capului, a intelectului. Fiecare înmagazineaza, baga în creier cât de mult poate, util si inutil. Devenim niste masini cerebrale, niste masini care gândim fara suflet. Sau scoala educa trupul, educa muschii, devenim bun gimnasti, mergem la Gym. E toata educatia asta culturala a muschilor, pe care o dezvoltam cu totii ca sa aratam bine, „fit“. Capul si muschii. Nimeni nu cultiva emotia. Nimeni nu stie ce e aia. La „Spovedanie la Tanacu“ ati vazut cât de greu se declanseaza discutiile dupa spectacol: oamenii intra în subiect încet-încet. Pentru ca nu avem jaloanele unui vocabular despre emotie. În special barbatii. Femeilor le e mai usor, de aceea fac „Regele Lear“ cu femei. Pentru mine teatrul e teritoriul emotiei despre care stim foarte putin. Prin vibratia emotiei poti ajunge la o stare de rugaciune aproape religioasa. Mi-e si frica sa o numesc asa, pentru ca se banalizeaza imediat. Latura spirituala, adânc religioasa a teatrului este complet uitata si pierduta azi.



C.R.: Dar cum face „tehnic“ regizorul sa confere teatrului aceasta dimensiune rafinata, eterata, „aproape religioasa“?

A.S.: Eu doar arunc samânta actorilor pentru ca ei sa descopere ceva adevarat. Niciodata la repetitie nu ma multumesc când un actor îmi da o replica superficiala sau ajunge la o solutie-cliseu, de pre-conceptie, de ceva ce am mai vazut si stiu. Adica atunci când apeleaza la surse si succese pe care le-a avut în trecut în alte spectacole. Spun Nu, Nu, Nu, Nu pâna vine un Da. Si acel Da totdeauna vine la actor. Niciodata nu-i spun actorului „fa asa“, totdeauna arunc seminte si dupa aceea fac observatii. Îl las sa joace si dupa aceea îl rog sa reia. Fac observatii. Reia. Fac observatii. Reia. Pentru actor sunt un fel de ghid. Ca un frate pentru cineva care are nevoie de un dublu, de un prieten, nu de un parinte care stie. Niciodata nu ma pun în situatia demiurgului care vine la repetitie si spune „trebuie sa facem asa“. Nu vreau sa fiu capitan de vas. Sunt un marinar printre marinari. E un drum în întuneric, în ceata, vaporul merge nu prea stim unde, dar avem convingerea absoluta ca vom ajunge undeva. Calatoria este cea mai importanta, nu destinatia. Existenta, nu scopul de a ajunge. Unde ajungem habar nu avem. Nu fac o piesa pentru ca stiu si vreau sa dau altora lectii despre ce înseamna „Regele Lear“. O fac pentru ca eu însumi nu stiu ce se ascunde în ea. Mi-a fost frica în toti anii tineretii sa ma apropii de aceasta piesa enorm de vasta, ca un fel de epopee, la fel de mare ca si „Iliada“ sau „Odiseea“. Acum, la vârsta aceasta, sunt pregatit sa încep sa stiu despre ce e vorba. Dar nu stiu înca. Si nici actorii nu stiu. În fiecare repetitie descoperim ceva.



C.R.: Asta înseamna rabdare, generozitate si mult timp. Aveti de fiecare data timpul si rabdarea necesare?

A.S.: Am rabdare pentru ca îmi aleg actorii foarte atent. Nu lucrez cu oricine. Îi aleg daca vad ca exista o disponibilitate, o sensibilitate pentru a cauta împreuna cu mine ceva ce nici ei nu stiu. Actorii care cred ca au raspunsul la întrebari ma intereseaza cel mai putin. Actorii care sunt curiosi ca un copil si deschisi spre a învata ce nu stiu sunt actorii mei favoriti.



C.R.: Cum puteti sti doar dupa o proba daca sunt ceea ce cautati sau nu?

A.S.: O, nu, fac doua saptamâni de auditii zilnice în care vad un actor întâi singur, dupa aceea împreuna cu ceilalti. Dupa aceea îl pun sa faca anumite exercitii speciale, de ritm, coordonare, de voce, sa vad cum se descurca fizic. Dupa aceea citim o scena din piesa, lucrez cu el ca si cum ar juca-o în repetitie. Dupa doua saptamâni abia ma decid pe cine sa iau. E enorm de lung procesul pentru ca e atât de important sa iei oameni care sunt absolut sensibili, deschisi si interesati sa faca un lucru cu totul deosebit. Si care au talentul sa îl faca. Un actor trebuie sa aiba o combinatie de multe elemente.



C.R.: Dupa ani întregi de repetitii în care mai mult sau mai putin procesul e acelasi, nu ati simtit niciodata senzatia de satietate?

A.S.: Pai nu e niciodata acelasi lucru, totdeauna e altfel. Doua proiecte nu seamana unul cu altul. Am si norocul sa calatoresc mult, am si norocul sa fiu când în opera, când în teatru, când în Columbia, unde predau la scoala. Parca totdeauna schimb modul de a lucra. Vreau sa inventez un nou stil pentru a nu fi prins într-o cutie: a, asta este semnatura lui Andrei Serban. Ideal ar fi ca spectatorii sa vina si sa spuna „habar nu aveam, daca nu as fi citit în program, ca Andrei Serban a pus spectacolul acesta“. E cel mai mare compliment posibil. Am peste 60 de ani si pentru mine totul începe cu fiecare zi. În sensul acesta, ma consider un începator. Asta salveaza de satietate sau blazare. În plus, am un simt al umorului dezvoltat. Niciodata nu ma iau prea în serios. Chiar când mi se spune esti un maestru, esti o statuie, ai facut un lucru care va intra în istorie... De exemplu, acum, în America, a iesit o carte despre ultimii 50 de ani ai istoriei teatrului american, unde sunt prezentat ca un reper, pentru ca am descoperit în teatrul american anumite lucruri care nu erau înainte. În mod normal, asta ar trebui sa-mi dea sentimentul ca acum pot sa stau putin, sa ma linistesc, fiindca am facut si eu ceva în viata asta. Ei, bine, când vad asa ceva într-o carte, zic „am impresia ca am devenit o statuie si ma si vad cu un porumbel care sta pe capul meu si face caca“. Si încep sa râd. Adica nu ma iau în serios pentru ca am impresia ca nu am descoperit înca ceea ce as vrea sa descopar. Si poate ca niciodata nu voi descoperi. Sunt continuu în cautare, niciodata nu simt ca am ajuns.



C.R.: Dar nu au fost niciodata momente, dupa unele etape, în care sa fi simtit ca ati descoperit macar partial adevarul pa care-l cautati? 

A.S.: Ba da, dar adevarul e tot timpul în schimbare, ca si în viata. Daca eram extrem de fericit ieri ca în sfârsit l-am descoperit si m-am dus acasa si am desfacut o sticla de sampanie si am mâncat un steak, a doua zi, când m-am dus la repetitie, nu mai era acolo, se pierduse. Ca nimic nu sta, totul curge. În fiecare zi trebuie sa repui întrebarea de ce, cum e sa fie proaspat si la sfârsitul fiecarei zile câstigi ceva, pierzi ceva. Pierdut-gasit-pierdut-gasit. Toata viata este asa, tot teatrul este asa. Si cred ca e foarte sanatos sa fie asa.



C.R.: Stiu ca faceti foarte multe workshop-uri. La ce va ajuta?

A.S.: Acolo este bucataria. Când lucrez la Metropolitan Opera sau la Opera din Paris sau din Viena, e imposibil în patru sau cinci saptamâni, cât mi se dau pe mâna, sa experimentez. Trebuie sa stiu foarte bine ce am de facut. Improvizez si acolo cu cântaretii, dar nu pot sa caut ceva ca într-un laborator stiintific. Pentru mine workshop-ul si ceea ce fac cu studentii mei de la Columbia sunt exact cum încerci sa pui în laborator niste substante una lânga alta sa vezi daca iese ceva nou. Foarte des fac comparatia cu bucataria, cu gatitul. Asta de la Peter Brook vine: cum sa pui alaturi diferite ingrediente ca sa faci amestecul just? Calitatea acestei mâncari depinde de felul în care experimentezi. Asta este cu workshop-ul: experimentam fara sa fim vazuti de public. Publicul vine când totul e gata si îi prezinti pe o tava de argint cea mai minunata calitate de orez. Atunci e spectacol. Tot ce e înainte e workshop.



C.R.: Si acum, la final, spuneti-mi cum va relaxati?

A.S.: Am momente în care îmi dau seama ca sunt un workaholic, ca lucrez prea mult. Într-un fel, neglijez viata. De fapt, viata e mai importanta decât teatrul. Desi ma identific cu teatrul, as vrea din ce în ce mai mult, în anii care vin, nu sa ma separ de teatru, ca nu voi putea niciodata, e ca un fel de mireasa mea eterna, dar sa ma retrag putin ca sa ma uit la el mai de la distanta. Bateriile trebuie sa se încarce. Se descarca mereu si nu e timp sa se încarce. E important sa nu am nici un fel de presiune, sa plec la munte, într-o padure înspre Canada, la cabana mea foarte simpla, de lemn. Stau acolo, ascult pasarile, apa, vad caprioarele, ursii din când în când si respir oxigenul naturii. Si e foarte important sa fiu în contact cu oameni care au o neliniste spirituala, metafizica. Prietenii mei adevarati nu sunt din teatru.



C.R.: Care mai sunt oamenii de azi cu o neliniste metafizica? Sau macar o neliniste de orice fel? Mi se par foarte putini.

A.S.: Eu am avut norocul sa gasesc în America niste oameni, un grup elitist, restrâns, exact cu aceleasi întrebari si nazuinte ca ale mele legate de devenirea fiintei. Cu ei ma întâlnesc si lucram împreuna într-un mod în care ne ajuta sa ne întelegem pe noi si trupul nostru si sa facem o educatie a propriei noastre fiinte, pe care nu am avut-o nicaieri niciodata.