Profesie: umanist
articol aparut in Cultura, nr. 177 din 2008-06-12» cultura cultura dezbaterii » Dosar Cultura
Autor:
Meserii lucrative – inginer, economist, medic. Poate avocat. Pentru liceeni, cel putin pentru absolventii de licee teoretice, a urma o cariera umanista echivaleaza cu esecul în viata. Te faci filolog, mori de foame; te faci economist, ai cel putin o meserie la mâna si te ocupi de citit asa, în particular.
Meserii umaniste – jurnalist, copywriter, account, P.R. Poate cercetator sau profesor. Si multe altele. Te faci economist, vezi cum ti se scurge existenta în circuitul pat-birou (de banca), te faci filolog, alta-i viata. Ai, oricum, sansa sa fii de capul tau, liber-profesionist.
Spre care din cele doua variante tindeti? Credeti ca o facultate umanista duce, obligatoriu, spre pauperitate si nesiguranta job-ului sau ca, dimpotriva, pe piata muncii sansele umanioarelor sunt cel putin egale cu cele ale stiintelor exacte/profilurilor tehnice?
Meseriile lucrative deschise unui umanist – copywriter, P.R., jurnalist etc. – au vreo acoperire în cursurile si în ofertele Facultatii de Litere, de Filosofie sau de Stiinte politice? Ar fi vreo diferenta daca absolventul de umanioare s-ar angaja într-o astfel de cariera doar cu diploma de liceu?
„În fiecare casa, un inginer pe masa“ ilustreaza orientarea profesionala predilecta din vremea comunismului. Se pastreaza aceasta orientare si dupa decembrie '89?
Dimpotriva, numarul tot mai mare de facultati din ultima vreme a generat si un val de absolventi umanisti. Dintre care multi nu au nici o sansa de a lucra, pe specializarea lor, dupa terminarea facultatii. Inflatie de umanisti sau piata putin dezvoltata?
Inginerii care au devenit jurnalisti, eseisti, prozatori. Descoperirea tardiva a unei vocatii imposibil de urmat în vremurile „de dinainte“ sau nehotarâre a primei tinereti?
Joburi lucrative vs joburi vocationale. A lucra în publicitate sau în televiziune e lucrativ, dar a lucra într-un institut de cercetare înseamna, poate, „împlinirea“ chemarii umaniste. O generatie de umanisti-copywriteri relativ bogati înseamna o generatie de cercetatori si critici ratati?
La Litere, biblioteconomia are o pondere mai mare decât studiile clasice, care aproape au disparut. Ce înseamna, în fond, pachetul educativ numit „facultate umanista“?
Regretati alegerea facuta? Ati dori acum sa fi urmat „cealalta cale“?
Vocatia de umanist/profesia de realistVocatia de umanist/profesia de realist
CATALIN STURZA
Vocatia de umanist/profesia de realist
CRISTINA BALINTE
Activitatea în domeniul umanist se desfasoara cu eficienta într-un mod mai degraba autonom decât dependent de vreo profesie certificata prin diploma. Înainte de acele drepturi conferite de „actul de cancelarie“ este vorba despre chemare, pasiune si urmarea obstinenta a unei cai. Financiar luând lucrurile, rentabilitatea produselor finite descurajeaza, prin raportare la efortul depus. O traducere facuta serios, o editie amanuntita, o transcriere dupa manuscris, un studiu de eruditie îti rapesc luni, ani din viata si necesita un consum intelectual care depaseste limita conventionala a celor opt/zece ore de munca. Ritmul de reclama la multivitamine birou-pat devine carte-scris-carte-scris-odihna: adesea, citind o alta carte-din nou scris. În schimbul erodarii mintii si a timpului consacrat, „tarifele“ sunt jignitor de modeste.
„Dau un tratat/editie/enciclopedie pentru cinci-sase carucioare decent încarcate la supermarket sau pentru o saptamâna la hotel, la munte/la mare“, va negocia penibil umanistul, dând satisfactie celor care la vremea primelor optiuni îi sugerasera sa încerce posibilitati mai avantajoase de realizare în viata.
Prin urmare, daca umanistul se asteapta ca într-o zi sa fie platit asemenea unui profesionist cu studii de „real“, dintr-o arie profitabila social, se amageste dramatic. Vocatia câstiga în primul rând prin placerea de a o urma si prin recunoastere, apoi urmeaza banii. Când banii devin prioritari, iar vocatia trece în plan secund întâlnim stricta profesie, rulata în dialectica: se presteaza servicii si se primeste salariu.
Omul de la job si omul din afara job-ului. Umanistul nefiind în fond un angajat într-o meserie, ci un entuziast al unei înclinatii cu valoare subiectiva ramâne sa traiasca în idealism. Sau sa intre în jocul unei profesii si sa caute sa îsi vânda cât mai bine performantele. Atunci ma întreb: exista oare categoria carturarilor profesionisti? Nu suna aceasta alaturare ca o gluma proasta?
Problema institutiilor de învatamânt universitar cu profil umanist este ca nu fac nimic pentru dezvoltarea si sustinerea vocatiilor, focalizându-si interesul pe umplerea pietei muncii cu asa-zisi „specialisti“. Este inadmisibil sa eliberezi pe banda atestate/diplome/certificate si sa uiti sa îi mai si formezi pe viitorii lor posesori. Multi au „piese“ la CV, însa nu stiu cum sa si-l scrie. Principiile de redactare a unui articol de presa se descopera ulterior absolvirii. În domenii precum publicitatea, relatiile publice, conteaza creativitatea, eficienta comunicativa, elemente înnascute si dezvoltate în practica, nu învatate pe de rost la curs. Se stie, majoritatea absolventilor de facultati umaniste devin profesori. Câti dintre ei au cu adevarat vocatie? Si cum sa aiba, eventual, placerea de a preda obiectul presupus a fi chiar o pasiune de studiu, din moment ce de-a lungul facultatii viitorii profesori afla nu cât de nobila si frumoasa ar fi o cariera în bransa, ci cât de inepti, tonti, ridicoli, stupizi si nefericiti sunt cei care printr-o fatalitate se lovesc de ea? Sistemul este nu doar ineficient, ci plin de grave deficiente. Le da unora iluzia de specialisti, într-atât de specialisti încât nu îi angajeaza nimeni în primii ani; altora le genereaza preconceptii: daca esti profesor în preuniversitar automat te ratezi, în cercetare te prafuiesti si câteodata somezi s.cl.
Cred ca este foarte important sa îti vezi de preocuparile pe care le ai, asumându-ti plusurile si minusurile lor. A poza în altceva transmite ipocrizie. Pe de alta parte, a miza totul pe ceea ce scrie în diploma este o prostie. Într-o perioada a comunismului absolventii primeau titulatura de „diplomati“; acel fapt nu însemna ca toti erau Titulescu, ci simpla detinere a unui certificat pentru postul de, sa zicem, „diplomat la Videle“. Pe mate, româna, rusa; ori în diverse cazuri pe toate la pachet, deoarece tara ducea lipsa de cadre calificate.
Astazi, bântuie „referentii“, „expertii“, cele mai multe titluri fiind calchiate fara acoperire (ce „expert“ poti fi dupa trei ani de facultate?), având la baza nomenclatorul american.
Cât îi priveste pe inginerii „epocii de aur“ patrunsi decisiv în câmpul literaturii sau al jurnalisticii, acestia se numara printre norocosii care au aflat la timp ca parcurgeau o cale unde aveau sa fie vesnic niste buni mediocri, nu personalitati. Este de altfel putin relevant, în afara curiozitatii biografice sau a unor apetente tematice, daca Liviu Radu si CTP au absolvit Automatica. Nu cred ca f de x si limbajele de programare i-au ajutat mai mult decât sub aspect de organizare coerenta a discursului, în romane, povestiri, articole. Talentul se cizeleaza, însa nu se preda nicaieri la cursuri, este vocational si transprofesional.
Evaluarea critica a unei carti de literatura scrisa de un „inginer“ nu difera de aceea a unei carti de literatura scrise de un „filolog“. Conteaza valoarea/non-valoarea textului, nu background-ul profesional al autorului. Evident ca nu se fac nici concesii; s-a intrat în aria literara, se aplica principiile specifice. Oricât de inginer/medic/fizician esti, daca vrei sa performezi ca literat, trebuie sa respecti cerintele domeniului.
Desi am terminat un liceu teoretic la mate-informatica, nu am luat niciodata în calcul vreo profesie pe „real“ (a nu se întelege ca si la nivel informativ sunt refractara la stiintele exacte, dimpotriva; aici însa tin sa exprim o preferinta, o optiune). Faptul ca am intrat la acel profil a reprezentat o pura conjunctura, datorata unor rezultate scolare si nu unei pasiuni. Citesc si scriu, cumpar carti/reviste si invadez cu ele rafturile bibliotecii. Aceste activitati îmi plac, în exercitiul lor ma simt utila. Daca mâine ar fi sa optez din nou pentru o facultate, as merge tot la Filologie. Nu am ce sa regret; asta am vrut, asta am primit. Din acest punct de vedere sunt o norocoasa.
Lucrurile nu sunt chiar asa încâlcite...
RUXANDRA CESEREANU
Lucrurile nu sunt chiar asa încâlcite sau fara iesire cum s-ar crede la prima vedere, în ceea ce-i priveste pe filologi (sau, în general, pe cei care finalizeaza facultati de umanioare). Odinioara, am intentionat sa ma pregatesc pentru cariera de medicina: voiam sa fac psihiatrie, de fapt, psihanaliza, dar în vremea comunismului în România nu era posibil asa ceva. Iar psihiatria era, din pacate, inadecvata: bolnavii erau mai degraba drogati farmaceutic ori supusi la socuri electrice, fara sa se lucreze decât foarte rar cu psihicul lor!
Asa încât am renuntat la Medicina si m-am îndreptat spre Litere, aceasta întrucât deja învatam limba spaniola în particular, facând eu pasiune pentru asa-numita limba a îngerilor, cum a numit-o Carol Cvintul, din pricina literaturii sud-americane care ma înminunase! Asa ca am optat pentru româna-spaniola (voiam sa fac spaniola-italiana, dar în anul în care am candidat eu la Litere nu a existat spaniola la principal).
Dupa terminarea facultatii, am fost dascal de gimnaziu si liceu, o vreme, prin varii locuri, unde am predat româna, dar si franceza, engleza etc. Apoi, am dat concurs pe postul de redactor la Directia de Difuzare a Filmelor din Transilvania (am fost dintotdeauna o cinefila): aici ma ocupam cu recenzarea filmelor intrate în reteaua din România (prilej cu care am vazut o gramada de filme bune, unele de cinemateca). Apoi m-am angajat ca redactor la revista „Steaua“ (unde functionez din 1991). Câtiva ani mai târziu am început sa predau si la Facultate, dar numai ca si colaborator, la departamentul de Teatru, unde predam în special ceva drag mie: tragedia antica (dar ajungeam pâna la teatrul existentialist si absurd din secolul XX).
În perioada aceasta am renuntat complet la studiile si cercetarile pe literatura româna clasica, abandonând de tot manuscrisul cartii mele despre Eminescu (despre vis, somn si moarte), desi aceasta îmi fusese supervizata de Ioana Em. Petrescu. Este o carte pe care am si aruncat-o, am distrus-o la propriu, desi am lucrat mult pe Schopenhauer, când am scris la ea.
Am început, în schimb, sa lucrez masiv pe memorialistica de detentie si sa ma îndrept spre ceea ce noi, tineri filologi, numeam, imediat dupa caderea comunismului, analizele de mentalitate. De la memorialistica de detentie am ajuns, apoi, la cercetarea imaginarului social si politic (comunismul, dar si postcomunismul românesc, vezi mineriadele, revolutia din decembrie 1989 etc.). Nu am renuntat, însa, la pasiunea pentru teatrul antic si cel absurd, nici la vesnica mea pasiune pentru limba spaniola. M-am angajat în cele din urma la Facultatea de Stiinte Politice, sectia Jurnalism, unde am tinut cursuri în premiera nationala: Expresii ale violentei în mass-media, Reportaj social (antropologie urbana narativa), Gulagul românesc si altele. Am ramas patru ani de zile aici si am lucrat mult cu studentii, inclusiv pe teren, drept care am si publicat cu ei patru carti de reportaje sociale si eseuri de mentalitate despre România (despre viata la bloc, manele si hip-hop, marginali).
Datorita rigiditatii si birocratismului stupid al sectiei Jurnalism de la Stiinte Politice, m-am transferat ulterior la Facultatea de Litere, unde oricum tineam de câtiva ani cursurile pe teatru universal. Am mutat aici si cursul despre Gulagul românesc, dar adaptându-l filologic sub titulatura „Literatura si totalitarism“ (si axându-ma mai amplu pe literatura). Aici, activitatea mea de cercetare asupra Imaginarului s-a putut dezvolta în mod real, nu doar în cadrul sectiei de Literatura universala si comparata, unde functionez, dar si în cadrul Centrului de Cercetare a Imaginarului (Phantasma) unde sunt coordonatoare a unui program despre imaginarul social, dar mai ales unde am initiat atelierele de scriere creatoare pe poezie, proza (si chiar pe muzica psihedelica) – am tinut patru astfel de ateliere pâna acum.
Nu în ultimul rând, în cadrul sectiei noastre functioneaza deja celebrul master (interdisciplinar) Istoria Ideilor, Istoria Imaginilor, iar în cadrul acestuia eu predau cursul interactiv despre Imaginarul filmic (lucrez în special pe imaginarul european, anume pe Bergman, Fellini, Tarkovski, Trier, Greenaway, Wenders, dar si pe Jodorowsky, Lynch sau Kurosawa) – iata astfel am revenit si la utilizarea benefica a cinefiliei mele dintotdeauna.
Cu tot acest CV nu am vrut sa demonstrez decât ca exista o adaptabilitate profesionala specifica vremurilor de acum (indiferent ce vârsta avem), asa încât nu cred ca este cazul ca tinerii sa aiba temeri ca, daca termina Literele sau Filozofia sau Istoria, nu vor avea unde sa lucreze ulterior. Masterul interdisciplinar de la Literatura Comparata (Istoria Ideilor, Istoria Imaginilor) ar putea pregati, de pilda, inclusiv posibil specialisti în publicitate si reclama, dar si eventuali consilieri de campanii electorale...
Diplome de someri
RAZVAN GHITESCU
(www.sictir.org)
Cred ca sansele unei persoane de a câstiga bine si de a-si construi „succesul în viata“ nu depind foarte mult de facultatea aleasa sau de profilul îmbratisat. Nu cred ca un economist este – caeteris paribus – mai „vandabil“ pe piata muncii decât un profesor de limba româna, un scriitor, un critic sau un traducator. Nu cred în dihotomia „uman“ vs. „real“, nu cred ca un individ trebuie sa îsi sacrifice vocatia sa umanista pentru a nu muri de foame. Nu este un joc cu suma nula, nu este vorba de SAU-SAU, ci de SI-SI.
Sa le luam pe rând.
Mai întâi, am spus ca nu cred ca „succesul“ depinde de facultatea aleasa si/sau de specializare. Cred ca „succesul“ în acceptiunea sa larga depinde de a reusi sa faci ceva – orice – cu excelenta. Pentru simplificare, voi defini succesul aici ca fiind sinonim cu „a câstiga multi bani“ si/sau „a-ti construi o faima, un renume“. Eu unul nu îmbratisez definitia asta, dar sa zicem ca pentru cei mai multi, ea e reprezentativa.
Facultate umanista egal pauperitate si nesiguranta job-ului?
Un mester-constructor bun poate sa câstige în România mai mult decât un director economic la o firma medie. J.K. Rowling, celebra autoare a aventurilor lui Harry Potter, are o avere estimata la aproape 1 miliard de dolari. Da, este posibil! O profesoara a scris o carte si a devenit a 13-a cea mai bogata femeie din Marea Britanie. Ma rog, a 12-a, daca nu o punem la socoteala si pe Regina. „Humanitas“ este una dintre cele mai profitabile edituri din România... deci se poate si fara facultatea de ingineri sau de economisti.
Sunt sansele stiintelor umaniste cel putin egale cu cele ale stiintelor exacte/profilurilor tehnice, pe piata muncii? Sunt convins ca da. Cu toate astea, individul este cel care face diferenta, nu specializarea lui. Depinde cine esti – profesional vorbind – si cum stii sa te vinzi. Succesul, indiferent de domeniu, este al celor care anticipeaza schimbarea si se adapteaza în permanenta la ea. Stiu o gramada de lume care este reactiva, care pur si simplu se teme sa riste, sa schimbe o scoala cu alta, sa plece de la o editura la alta, sa lase o slujba „calduta“ pentru o aventura. În economie exista o lege pe care specialistii o numesc „a relatiei direct proportionale între risc si profit“ (iar pronosportistii: „nu risti – nu câstigi“). Aceasta lege se aplica si pentru umanisti. Daca preferi un post „caldut“, într-un institut de cercetare, riscului de a-ti lua un an de pauza ca sa scrii Cartea sau daca stai linistit în fotoliul tau universitar, în loc sa încerci sa publici ceva într-o revista internationala, sa participi la conferinte, sa îti faci un renume solid, international, n-ai de ce sa te miri. Si cu economistii e la fel. Poti sa stai o viata, sa faci contabilitate într-o firma, pe un salariu oarecare, sau poti sa te apuci sa o faci pe cont propriu, sa îti dai examene de expert, sa îti faci propria afacere... Nimeni nu îti garanteaza ca vei avea succes. Însa daca nu faci nimic, daca te complaci, atunci cu siguranta ca o vei da în bara, te vei rata. Avem o societate mult prea adversa la risc pentru a vedea cresteri spectaculoase ale bunastarii. Si am senzatia ca intelectualii îsi asuma în general mult mai putine riscuri decât alte categorii sociale. Câti intelectuali stiti care sa zica „da“ atunci când li se propune o slujba de 1000 de euro în alt oras din România sau undeva în strainatate? În schimb, sunt mult mai multi – procentual vorbind – oameni care lasa totul în urma si îsi parasesc satul pentru a se duce sa munceasca în constructii, în Spania, pe mult mai putini bani, uneori asumându-si riscuri imense. Deci nu facultatea sau domeniul îti dau sansa de a te îmbogati, ci capacitatea proprie de a-ti asuma riscuri.
„În fiecare casa, un inginer pe masa“ ilustreaza orientarea profesionala predilecta din vremea comunismului. Dimpotriva, numarul tot mai mare de facultati din ultima vreme a generat si un val de absolventi umanisti.
Din pacate, putina lume constientizeaza lucrurile de mai sus. În România exista, înca din comunism, un snobism al diplomelor. „Odorul meu trebuie sa faca si el o facultate“. De ce? „Ca sa fie în rândul lumii!“. Si, într-adevar, exista perceptia ca o facultate cu profil tehnic sau economic „îti da o sansa sa nu mori de foame“. Ceea ce e trist este faptul ca avem de-a face cu o „inflatie“ de „intelectuali“, în România. Starea educatiei este atât de jalnica, încât sunt de acord cu presedintele, care spunea ca „universitatile au devenit fabrici de diplome“. Mai mult, de când cu Reforma de la Bologna, le-a crescut si productivitatea, caci diploma se produce la 3 ani, în loc de 4 sau 5. Nu numarul mare de facultati a generat inflatia, valul de absolventi – umanisti sau nu – ci lipsa de rigoare în selectie, cercul vicios al lipsei de calitate în învatamânt, coruptia s.a.m.d.
Ca urmare, daca toti suntem „economisti“, „ingineri“, „filologi“ etc, cine mai repara chiuvete în tara asta? Nimeni. Si atunci de ce sa ne mire când un instalator, atunci când îl gasim cu greu, ne cere salariul pe o luna ca sa ne repare chiuveta înfundata? Si daca dl. Viorel Catarama e doctor, si daca dl. Nicolae Mischie e doctor, si daca dl. Dinel Staicu e doctor, si daca dl. Aurelian Bondrea este doctor, daca dl. Mircea Beuran este doctor – si câti altii ca ei, pentru ca, vorba lui Topârceanu: „suntem o tara eminamente agricola“ – atunci de ce sa ne mire ca titlul tau este pus între paranteze, atunci când participi la o conferinta internationala, din partea României? Pentru mine diplomele românesti au ajuns niste bucati de hârtie. Ai diploma de licentiat în Litere? Dovedeste ca esti un licentiat în Litere! Ai diploma de licentiat în stiinte economice? Dovedeste ca esti economist! Si nu unul oarecare, ci cel mai bun. Am învatat ceva de la americani, ceva ce m-a ajutat mult: „nu exista locul 2!“. Locul 2 e pentru cei care stau sa se plânga, pentru resemnati, pentru cei care îsi justifica esecul prin „imperfectiunea societatii“, prin „rasturnarea valorilor“, prin orice altceva.
Dintre care multi nu au nici o sansa de a lucra, pe specializarea lor, dupa terminarea facultatii. Inflatie de umanisti sau piata putin dezvoltata? Inginerii care au devenit jurnalisti, eseisti, prozatori...
„Sansa de a lucra în specializarea ta“. Îmi place exprimarea asta, însa am îndoieli cu privire la continutul cuvântului „specializare“. Eu unul sunt economist de REI si am un MBA. Domeniul meu este Administrarea afacerilor, adica un soi de management specializat. Ca student am dat meditatii, am fost portar de ocazie, bucatar, asistent, cercetator, reparator de calculatoare si web-designer. Dupa ce mi-am terminat masteratul, am lucrat în IT, agricultura, administratie publica, relatii internationale, politici comunitare, management de proiect. În fiecare din aceste domenii, m-am „specializat“, am învatat de la zero continutul, cadrul general, ce se da si ce se cere pe feliuta îngusta pe care am lucrat. A, da, din când în când am mai si scris. Am avut întotdeauna o pasiune pentru literatura si – la nervi – un imbold irezistibil de a scrie. Nu mi-a parut niciodata rau ca am facut Relatii Economice Internationale, în loc sa fac Litere, Filozofie sau Drept. Nimic nu ma împiedica sa le fac în viitor, daca voi simti nevoia. Însa, mi se pare ca uneori avem nevoie de „bucatele“ dintr-un domeniu vast, nu de întreg domeniul. De exemplu, eu unul as vrea sa stiu cum se scriu cartile, as vrea sa stiu sa pun întrebari mai relevante si mai interesante, as vrea sa pot sa ma bat cu prostituata noastra Justitie cu propriile ei arme, iar pentru asta nu îmi trebuie neaparat o facultate. Facultatea e doar un mijloc, un instrument. Nu am simtit niciodata ca am dat vreodata câstig de cauza jumatatii mele realiste, în detrimentul celei umaniste.
Am vazut nu numai ingineri deveniti jurnalisti, eseisti si prozatori. Am vazut si absolventi de mate care au devenit specialisti în Marketing, oameni de litere care au devenit politicieni, profesori deveniti artisti s.a.m.d. E greu sa pui o eticheta pe un om. Sa îi spui „economist“ si sa îl închizi într-o cutiuta. Daca nu suntem egali cu suma valentelor noastre, cu atât mai putin putem fi egali cu una singura dintre ele.
Specializare...
Eu nu vad specializarea drept ceva static, un domeniu în care ti-ai luat o diploma. Dimpotriva, cred ca specializarea este o chestiune dinamica, un proces permanent de învatare. Cât poti sa despici firul în patru pe un subiect, înainte sa te plictisesti de el? Avem nevoie de „altceva“, de „nou“. Domeniul în care ne luam diplomele este suficient de larg ca sa ne permita optiuni de cariera, sa ne lase sa alegem o nisa sau alta. Si daca nisa mea preferata este închisa în România, este deschisa în alta parte. Si daca acum nu este accesibila, va fi în viitor. Întrebarea este: cât de mult sunt dispus sa risc, ce efort sunt dispus sa fac pentru a ajunge sa fac ceea ce îmi place sau ma intereseaza?
O generatie de umanisti-copywriteri relativ bogati înseamna o generatie de cercetatori si critici ratati?
Oamenii lucreaza pentru bani. Atunci când fac ceva din alt motiv decât cel pecuniar, vorbim de placere, de pasiune, de vocatie, chemare, eroism, filantropie, nevoie de auto-desavârsire. Ori toate astea se afla pe ultima treapta a Piramidei lui Maslow. Pâna sa
ajungi acolo, trebuie sa parcurgi celelalte trepte, sa pui burdihanul la cale. Eu nu cred în mitul „artistului în mizerie“, în imaginea poetului bolnav de tuberculoza care sta în frig, la lumina opaitului si scrie Opera cu mâna tremurânda si burta ghiortaindu-i de foame. Cred ca atunci când esti aruncat într-o temnita comunista, batut, torturat, bolnav si flamând, iar Dumnezeu îti foloseste „condeiul“ pentru a scrie Opera pe o bucatica de sapun, atunci termenul „lucrativ“ nu mai are nici o relevanta, nevoile tale nu mai sunt ale tale si nu mai sunt oricum legate de lumea asta.
Însa, daca în timp ce îti scrii Cartea sau Opera, foamea îti strânge stomacul sau te enervezi ca jaful de calculator pe care lucrezi iar s-a blocat înseamna ca a sosit timpul sa îti iei o slujba si sa te gândesti care din nevoile tale are o mai mare prioritate. Nu e nimic de dispretuit în asta, dimpotriva, am o mare admiratie. Un umanist-copywriter relativ bogat nu e neaparat o pierdere pentru literatura. E poate un viitor critic sau cercetator, eliberat de povara unor materialitati imediate. Sau poate nu. Nici macar nu este important. Important este ca lucrul pe care îl face sa îl faca bine.
Fara pasiune, nu exista performanta
IOAN-AUREL POP
Nu cred ca o facultate umanista duce obligatoriu spre paupertate si nesiguranta, dar sunt mai mari sansele sa se întâmple asa decât dupa dobândirea calificarii superioare într-o „meserie lucrativa“. Din pacate, disciplinele umaniste sunt considerate în continuare mai usor de însusit de catre unii dintre cei care le încearca, pe de o parte, si mai putin necesare si serioase, de catre cei care chivernisesc banii în societate, pe de alta parte. Asa ca îti trebuie mult curaj, multa hotarâre, multa munca, ceva talent daca vrei sa reusesti în acest sens. Dar, cu insistenta, se poate…
Meseriile lucrative deschise unui umanist au vreo acoperire în cursurile si în ofertele facultatii de litere, de filosofie sau de stiinte politice?
Din pacate, facultatile umaniste nu ofera înca la noi deschideri suficiente spre laturile lucrative ale profesiilor din acest domeniu. De aceea, cred ca, în momentul actual, si un absolvent bun de liceu poate lucra cu succes în P.R., redactare de texte pe computer si chiar ca traducator. Sunt si promitatoare începuturi, în câteva centre universitare mari, ceea ce înseamna o speranta, dar, totusi, si o desincronizare chiar fata de unii vecini. Ne-am obisnuit demult, de când ne-au avertizat Maiorescu si Lovinescu, cu aceasta situatie de a ne misca în alte ritmuri decât Occidentul…
Nu se mai pastreaza orientarea spre inginerie si, într-un fel, era de asteptat. Fusese o fortare inadmisibila a notei, dirijata de regimul comunist. Din pacate, dupa un vechi si pagubos obicei al nostru, am ajuns o vreme în extrema cealalta, adica aproape nu am mai avut candidati la admitere la facultatile tehnice. Acum abia pare sa se redreseze situatia, în sensul unui vag si fragil echilibru. O societate moderna si chiar postmoderna nu poate trai fara ingineri!
Dupa 1989: inflatie de umanisti sau piata putin dezvoltata?
Nu cred ca este vorba la noi despre o piata putin dezvoltata si pregatita pentru absorbtia umanistilor, deoarece sansele de a lucra în domeniul umanist sunt minime si în tarile occidentale. Stiu, de exemplu, în Franta absolventi de exceptie, cu doctorate stralucite la Sorbona, la École des Hautes Études en Sciences Sociales, la École Nationale de Chartes etc. – istorici, clasicisti, filosofi, sociologi – fara slujbe în domeniul lor si fara sperante. Cred ca societatea în ansamblu nu este destul de pregatita, de generoasa, de constienta sau nu este destul de prospera ca sa faca gratuitati pure si sa sustina eruditia genuina, cercetarea care nu aduce profit palpabil si imediat. Este însa acesta un mare risc, fiindca se va ajunge, de exemplu, ca, la teatru, sa stea în curând „o piatra peste alta piatra“, cum prefigura pesimist un filosof antic grec…
Inginerii care au devenit jurnalisti, eseisti, prozatori.
Sunt cazuri cunoscute de „ingineri“ (în sens larg) – obligati aproape sa fie ingineri înainte de 1989 – si care s-au dovedit apoi buni jurnalisti, literati, eseisti. Dar sunt si acte de teribilism si de infantilism la vârsta maturitatii, de persoane care au dorit pur si simplu sa epateze, care au scris „socant“ ori/si care
si-au luat o masca de profunzi gânditori privindu-se în oglinda. Din pacate, unii dintre ei si-au gasit destui „laudatori“ – cum se spune prin Ardeal – care au convins o parte din public cât sunt acestia de „geniali“. Fireste, timpul si bunul-simt cern materia si retin doar valorile. Pâna atunci, ne lovim de „mari jurnalisti“ si de „mari eseisti“ care nu stiu sa deosebeasca un pronume personal de un articol nehotarât, care confunda toleranta din secolul al XVI-lea cu democratia actuala sau care continua sa faca „adeziuni de sustinere ferventa“ pentru capii nostri politici...
O generatie de umanisti-copywriteri relativ bogati înseamna o generatie de cercetatori si critici ratati?
Iarasi din pacate, sunt multi intelectuali umanisti care, desi activeaza în
sectoare numite umaniste, nu mai fac munci efectiv intelectuale. Ei, cei mai multi, au satisfactii materiale, dar nu si spirituale. Însa din aceasta dilema este greu de iesit, tocmai fiindca idealul (sau echilibrul) ramâne mereu o himera. Unii dintre noi ne multumim si cu mai putin, bucurosi sa gasim un modus vivendi, un fel de compromis care sa nu fie total compromitator…
Eu sunt un admirator al clasicismului greco-latin si predau studentilor paleografia latina si limba latina ca limba a izvoarelor medievale. Ma lovesc mereu, cu jena, de ignoranta din acest domeniu, de înradacinata necunoastere din sectorul studiilor clasice. Încerc sa-i conving pe unii diriguitori de necesitatea practica a studiilor clasice, pentru un farmacist (care poate scrie gresit o reteta), pentru un jurist (care poate pleda invocând principii hilare, inexistente), pentru un biolog (care trebuie sa numeasca atâtea specii cu termeni latinesti). Ce sa mai spun de istorici, arheologi, filologi, filosofi?! La litere, greaca si, mai ales, latina ar trebui sa fie subîntelese, nu doar ca mijloc de cunoastere a propriului domeniu, ci si ca exercitiu de logica! Cine stie gramatica latina poate învata orice limba! Din pacate, planeta se grabeste, iar memoria omenirii devine tot mai scurta. De-aceea, unii avem impresia ca descoperim mereu lucruri noi, pe care însa Aristotel si Seneca le stiau… E si acesta un mod de a fi fericit!
Regretati alegerea facuta? Ati dori acum sa fi urmat „cealalta cale“?
Eu am fost un „umanist“ încapatânat, în ciuda tuturor avertismentelor, ironiilor si, uneori, chiar în ciuda dispretului. Am fost „salvat“ oarecum de faptul ca îmi dovedisem capacitatea si la matematica înainte de a face alegerea (se zicea si se mai zice ca „umanistii“ sunt cei slabi la matematica!), precum si de pasiunea devoratoare pentru istorie. Fara pasiune, nu se poate obtine performanta în nici un domeniu. De aceea, fireste, nu regret calea aleasa.
Între teologie & cibercultura
ROBERT LAZU
Facultate umanista egal pauperitate si nesiguranta job-ului?
Da. O facultate umanista duce spre pauperitate si nesiguranta. Ca familist cu cinci copii pot da marturie despre aceste neplaceri inevitabile. În principiu, umanioarele nu pot oferi – cel putin nu în România „recenta“ – o buna insertie pe piata muncii. Nici vorba de egalitate cu stiintele „exacte“ sau economice!
Meseriile lucrative deschise unui umanist au vreo acoperire în cursurile si în ofertele facultatii de litere, de filosofie sau de stiinte politice?
Nu pot raspunde la aceasta întrebare. În anul 1996, când am absolvit Facultatea de Litere si Filosofie din cadrul Universitatii de Vest din Timisoara, nu existau asemenea cursuri si oferte. Probabil ca, în cei mai bine de zece ani scursi de atunci, lucrurile s-au mai schimbat. Însa eu, personal, nu cunosc asemenea detalii. Cât despre posibilitatea ca un absolvent de liceu cu profil umanist sa se angajeze, fara studii superioare, într-o cariera de copywriter sau jurnalist, probabil ca aceasta ar contribui la diminuarea numarului celor care îngroasa numarul studentilor lipsiti de pasiune si interes real pentru studiu.
„În fiecare casa, un inginer pe masa“ ilustreaza orientarea profesionala predilecta din vremea comunismului. Se pastreaza aceasta orientare si dupa decembrie '89?
Da, cu siguranta. Cu o singura modificare: inginerului i s-au alaturat avocatul, medicul si economistul. Toate orientarile profesionale de acest gen ofera acces la resurse mult mai atractive decât „bunurile simbolice“.
Dupa 1989: inflatie de umanisti sau piata putin dezvoltata?
Ambele. Însa absenta unor domenii culturale care sa absoarba absolventii de calitate ai facultatilor umaniste este, într-adevar, cronica. Si nu cred ca acest lucru se va schimba prea curând.
Inginerii care au devenit jurnalisti, eseisti, prozatori.
Îmi place sa cred ca la cei mai multi este vorba despre descoperirea unei vocatii ascunse. Desi, din pacate, nu este exclus ca la unii sa nu fie vorba decât de o simpla veleitate orgolioasa, asa, precum a miilor de români care se cred poeti si care au publicat sau publica, pe bani proprii, tone de maculatura.
O generatie de umanisti-copywriteri relativ bogati înseamna o generatie de cercetatori si critici ratati?
O vocatie autentica se caracterizeaza, în primul rând, prin efortul constant de a se pastra în teritoriul ce-i este specific. Cu alte cuvinte, adevaratul scriitor, cercetator sau critic literar va refuza – chiar sub presiunea „nevoilor“ de tot felul – sa renunte la munca ce-i este draga. Sunt cam idealist, nu-i asa?
Ce înseamna, în fond, pachetul educativ numit „facultate umanista“?
Nimic. Astazi, nu mai înseamna nimic. Fara studii clasice, dar si fara studiul religiilor, al teologiei, fara istoria antichitatii precrestine etc nu poate exista nici o „facultate umanista“. De fapt, daca ma gândesc bine, facultatile umaniste trebuie – dupa vorba lui Kant referitoare la disciplinele filosofice – sa aiba un soi de independenta fata de „imperativele pragmatice“. Nobletea unei natii, a unei civilizatii este data de masura în care cei care o locuiesc apreciaza cultura prin valoarea ei intrinseca, iar nu prin virtutile „lucrative“ pe care, de voie sau de nevoie, se straduieste sa le aproprieze.
Regretati alegerea facuta? Ati dori acum sa fi urmat „cealalta cale“?
Nici o data nu am regretat alegerea facuta, nici chiar atunci când – prin preocupari legate de web design, game design, design de informatie – am calcat, mai mult sau mai putin apasat, pe „cealalta cale“. Pentru mine alegerea, urmarea unei vocatii este, înainte de toate, o problema de onestitate deopotriva intelectuala si spirituala. Intelectuala, fata de mine însumi si fata de cei carora ma adresez prin munca mea; spirituala, fata de Cel care mi-a daruit calitatile ce m-au predispus spre un atasament profund fata de valorile cultului si culturii.
O chestie care tinde la plus infinit
ROBERT BALAN
Când ai mei m-au întrebat, în clasa a 8-a, daca vreau „la uman sau la real“, am crezut ca au înnebunit. De unde au învatat ei cuvintele astea stupide? Si acum, dupa ce am trecut prin liceu la uman si am mai facut si o facultate umanista, mi se pare ca suna la fel de stupid. Adica de ce aia care se fac ingineri sunt „reali“? Si aia care fac chimie nu o fac si ei tot pentru oameni? Adica ce, ei nu sunt umani? De ce eu, care am fost la clasa de engleza, eram „umanist“ si aia de la mate-fizica sunt „real(isti)“? Pai macar io am învatat o bruma de engleza (si as fi învatat mai mult daca as fi avut chef). Si ce am bagat la cap atunci cu ce am mai bunghit mai târziu ma ajuta sa îi pot întelege pe unii de prin alte tari. Aia care se presupune ca erau „realisti“ au stat tot liceul si au facut exercitii, au învatat formule s.a.m.d. La ce le foloseste acum?
„Regretati alegerea facuta? Ati dori acum sa fi urmat cealalta cale?“ Ha! Ha! Ha! N-aveam cum sa urmez cealalta cale. Nu sunt bun la exercitii. Si nici nu înteleg matematica. Pot sa pricep, oarecum, la ce-s bune fizica, biologia, chimia. Dar matematica? Ok, facem socoteli, întelegem forme geometrice. Dar altceva? Adica, ce-i aia logaritm si la ce foloseste? Ce-s prostiile alea cu sinus de alfa si cu nu-stiu-ce care „tinde la plus infinit“? De ce sunt eu obligat sa fac exercitii cu chestii de astea? Folosesc ele la ceva? Poate daca vreodata vreun profesor ar fi avut bunavointa sa-mi spuna si la ce sunt bune astea si de ce trebuie sa-mi pierd vremea cu ele, as fi încercat macar sa pricep. Acum, ziceti dumneavoastra, nu e mai realist sa înveti o limba straina decât sa stai sa faci exercitii cu prostii care tind spre infinituri? Ei faceau poezie, nu noi care recitam poezii la serbarea de limba engleza. Auziti dumneavoastra: o chestie care tinde la plus infinit. Pai ce e mai poetic decât asta?
Singurul lucru de care îmi pare rau, legat de chestia aceea pe care o numesc unii „umanism“, e ca acum nu stiu sa fac nimic. Tare mi-ar fi placut sa stiu sa fac si eu ceva practic: sa înlocuiesc tevi, sa repar calculatoare, sa fac botosei pentru iarna. Dar, nu cred ca o scoala „reala“ m-ar fi ajutat cu ceva. Sunt convins ca si „la ei“, ca si „la noi“, faptul ca ai terminat o scoala nu te ajuta prea mult (exista, evident, si multe cazuri în care nu numai scoala e de vina: am întâlnit un absolvent de jurnalism care nu stia cine e Rebengiuc. Si voia sa lucreze la sectia de cultura a unui ziar). „Noi“, în schimb, suntem mai smecheri. Daca unul care a terminat transporturi ar trebui sa stie cum e cu autostrazile, ce ar trebui sa stie unul care a terminat filologie sau arte sau filosofie? Ca nu stie nimic?
Între timp, pe „piata muncii“ si-au gasit loc si astia care nu stiu nimic. Ba, de cele mai multe ori, sunt mai bine platiti decât bietii ingineri, care acum abia îsi mai gasesc un loc de munca. „Realistii“ nu se mai plâng acum ca nu s-au facut artisti. Nu cred ca mai e cazul ca „umanistii“ sa se plânga.