Eugen Simion si încrederea în literatura

articol aparut in Cultura, nr. 177 din 2008-06-12
» cultura cultura literara » Texte si contexte
Autor:

CONSTANTIN COROIU



La începutul anilor ‘70, când publica primul volum din seria de patru – „Scriitori români de azi“ – o vasta panorama, în fapt o istorie, în linie lovinesciana si calinesciana, a literaturii române de dupa Al Doilea Razboi Mondial – Eugen Simion formula câteva principii ce conturau conceptia sa despre critica literara. Considera ca simpla critica de gust este insuficienta, dar nu era nici partizanul criticii formelor – atunci în mare voga în spatiul cultural european – care „tinde sa codifice ceea ce de-abia a decodificat: opera“, precizând, totodata, ca spiritul critic „interesat de textul si subtextul operei“ implica atât gustul cât si „obsesia formelor“. În viziunea sa, critica este „un sistem de lectura, un mod personal de a te apropia de opera, de demers care, folosind mijloace variate, descopera figura spiritului creator“. În fine – observa Eugen Simion – critica moderna „îsi asuma strategic obiectul si-l îndeparteaza pentru a-si medita în libertate ideile“. În demersul sau de a o defini, folosea doua sugestive si incitante sintagme: „fidelitate mediatoare“ si „infidelitate provocatoare“. În esenta, acesta era modul de a concepe si de a face critica si al altor critici de prim plan ai generatiei lui Eugen Simion precum Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea sau Lucian Raicu.

Lectia lui Calinescu

Peste trei decenii, în volumul de convorbiri, la care m-am referit si saptamâna trecuta – „În ariergarda avangardei“, raspunzând la o întrebare privind locul pe care îl ocupa în spectacolul literaturii si ambitiile sale ca participant direct la acesta, Eugen Simion, folosind prilejul si pentru a da o replica, spunea ceva mult mai definitoriu în ceea ce-l priveste: „Cineva, un confrate, a scris recent despre mine – ca sa ma ironizeze – ca am dat numai diagnostice corecte si ca niciodata nu am avut inspiratia sa gresesc. „Monotonia corectitudinii“, zice el, luându-ma peste picior. Citindu-l, mi-am zis: omul acesta, voind sa ma jigneasca, ma lauda peste masura. Ce si-ar dori mai mult un critic literar decât ca, în o mie de cazuri, sa puna diagnosticul bun? Daca ar fi asa, as fi un critic fericit. Dar am îndoieli... Ambitia mea a fost (si este înca) de a construi o literatura, de a fi, întâi, arhitectul unei generatii si, apoi, comentatorul inspirat al unei literaturi (...) Am si ambitii mai mari. Am visat de tânar sa fiu citit, nu numai pentru adevarul textelor mele, dar si pentru frumusetea lor. Ca o proza superioara de idei. Nu stiu daca am reusit sau daca voi reusi. Sigur este ca nu mi-am pierdut speranta... Spectacolul continua, cu gratia lui Dumnezeu...“

Eseurile, cartile lui Eugen Simion – fie ca e vorba de cele patru tomuri de „Scriitori români de azi“, de „Dimineata poetilor“, de cele doua jurnale – „Timpul trairii, timpul marturisirii“ (francez) si „Sfidarea retoricii“ (german) – sau de „Tânarul Eugen Ionescu“ sunt nu numai naratiuni de idei, ci si, mai ales atunci când subiectul sau tema o permit, naratiuni propriu-zise. Ambitia sa marturisita privind frumusetea textelor si-a gasit si îsi gaseste (vezi, de pilda, nu mai departe decât memorabilul portret moral al lui Ion Caraion, unul dintre destinele tragice ale literaturii noastre, aparut recent în câteva numere ale revistei „Cultura“) pe deplin materializarea. „Lectia naratiunii de idei a lui Calinescu“, invocata cu admiratie de Eugen Simion, a putut fi însusita pe fondul unui remarcabil talent epic. El afirma: „Numai imbecilii reproseaza lui                        G. Calinescu ca „rezuma“ cartile de proza. Nu le rezuma, ci le reconstituie din unghi critic substanta, tipologia, ideile, simbolurile. Le pune pe toate într-un scenariu critic care este lizibil. Si este, totodata, seducator. O capcana, în fond, pentru cititor. Nu zicea Sartre ca, pentru a-ti impune ideile, trebuie sa le pui într-o poveste? Asa trebuie sa procedeze si criticul literar“.

„Scriitori români de azi“, însumând aproape 2 500 de pagini este o galerie de 200 de portrete în care biografismul si analiza critica se convertesc de cele mai multe ori în admirabile povesti ce ne releva figura spiritului creator. Când am scris despre „Memoriile din când în când“, ale lui Constantin Toiu, si ele niste captivante povesti ale unuia dintre – cum ar zice Mircea Iorgulescu – putinii nostri scriitori intelectuali, m-am aratat surprins ca autorul „Galeriei cu vita salbatica“ si al „Caderii în lume“ îi nega lui Eugen Simion, cu o rautate vadita, tocmai portretistica. Contestarea era motivata acolo de nemultumirea fata de cum arata în amintita galerie prozatorul pe care odata cu aparitia „Galeriei...“ îl cam luase – constata Marin Preda, cu infailibilul sau simt morometian – „valul succesului“, creându-i poate un mic-mare complex al genialitatii. Am revazut portretul lui Constantin Toiu din „Scriitori români de azi“. Este un profil, inclusiv moral, excelent. Ca, de altfel, atâtea altele din cele patru tomuri. Evident, dincolo de, cu vorbele lui Eugen Simion, frumusetea textului, intereseaza judecatile criticului. Or, este tonifiant sa constati soliditatea lor. Cu Eugen Simion te afli pe un teren sigur, unde nu te ratacesti si în care unele eventuale revizuiri, ce ar putea parea firesti, în linie lovinesciana, nu au cum sa afecteze constructia în ansamblul ei. Aceasta sta în picioare si ori de câte ori ai de confruntat o idee, o impresie personala sau a altcuiva cu judecata unei autoritati critice gasesti în „Scriitori români de azi“ o Curte de Casatie.



Lectura cartii si lectura vietii



Când evoca un univers sau reconstituie o atmosfera, Eugen Simion îsi ia asa-zicând libertatea de a scrie nu doar proza de idei, ci proza veritabila. De exemplu, în volumul „În ariergarda avangardei“, evoca scene si momente din copilarie sau repovesteste, potentându-le, mituri biblice ori parabola lui Femios. Iata un tablou dominat de un personaj de roman, fabulos, în sensul pe care i-l dau cuvântului francezii, care este nimeni altul decât bunicul patern, Radu Simion, taranul din Chiojdeanca, nascut în acelasi an cu Eminescu: „Era un om scund, bine legat, nu parasise niciodata portul traditional, adica itarii, camasa alba cu poale, o curea lata peste pântec, o jiletca neagra de postav gros (o purta, fara întrerupere, iarna si vara), iar pe cap o palarie neagra cu boruri înguste, peretii înalti si acoperisul rotund... Tin bine minte aceste amanunte. Locuia în „casa veche“, la etaj, cu o larga prispa în fata. Ca sa ajungi acolo trebuia sa urci pe o scara solida de lemn... De pe prispa vasta puteai vedea bine împrejurimile. Prispa era larga, încapatoare, facuta din lemn tare de stejar. O construise, odata cu casa, spre sfârsitul secolului al XIX-lea. Era înca solida, desi lemnul se înnegrise de mult. Stâlpii erau lucrati cu mestesug în stilul arhitecturii taranesti din aceasta zona subcarpatica locuita de mosneni, tarani, adica, liberi, cu dare de mâna./ Marea mea bucurie era sa stau pe o lavita lata acoperita cu o scoarta, sa urmaresc ceea ce se petrece în jur si sa ascult explicatiile batrânului taran care nu se miscase, aproape un veac, din spatiul în care se nascuse. Dintre toate spatiile copilariei, prispa aceasta a reprezentat cel mai mult pentru imaginarul meu. N-am uitat-o nici astazi. Prispa si omul care stateau mereu acolo, de primavara pâna toamna târziu (...) Bunicul vorbea putin si privea mult. Privea aceleasi locuri, pentru el toate erau în buna rânduiala, mortile nu-l impresionau prea mult./ O fotografie pe care o pastrez cu grija îl arata pe bunicul Radu Simion stând de vorba, la poarta, cu vecinul si ruda sa, Andrei Radulescu, ajuns ulterior (1946-1948) presedintele Academiei Române. Andrei Radulescu, mai tânar (n. 1880), sta în picioare, cu un impermeabil pe mâna, „costum nemtesc“, borsalina pe cap. Bunicul sta pe lavita, în fata portii, cu palaria lui memorabila si cârja lui de lemn de corn ce-i devenise de la o vreme inseparabila. Îmi place s-o privesc din când în când: doi vecini, doua rude, doua straturi de cultura, doua destine, aceleasi radacini“. Un text de o melancolie profunda si discreta, la limita
autofictiunii. Prispa si lavita – si stiu bine ce înseamna acestea din propria-mi copilarie – ca niste promontorii de pe înaltimea carora ti se înfatiseaza, în toata splendoarea ei, privelistea lumii.

Mai ales în cele doua jurnale, Eugen Simion dubleaza lectura cartilor de ceea ce însusi numeste „lectura vietii, studiul existentei“. Dar mai înainte de orice, Eugen Simion este, desigur, Criticul, cu majuscula, care, desi traieste (traim) într-un timp când îsi vede profesia tot mai marginalizata, înlocuita de cele mai multe ori cu prezentarea si comentariul de taraba, îi ramâne totusi fidel si întelege sa si-o practice cât mai constructiv, în respectul valorilor. Repovestind, cum spuneam mai sus, în convorbirile cu Andrei Grigor, miturile biblice, portretistul „picteaza“ cu un penel inspirat, din perspectiva culturala si moral-psihologica, personajele din „Noul Testament“, orânduindu-le într-o mica galerie tematica, conferindu-le noi tâlcuri, noi semnificatii. Doua mi se par cele mai memorabile: portretul lui Iuda si al lui Toma Necredinciosul, acesta vazut ca simbol al criticului: „El nu crede fara sa pipaie si, vorba lui Arghezi, sa strige „este“... Un personaj complex. Am putea spune chiar ca este, în fabula sacra, un personaj existentialist. El „se situeaza“ fata de miracol, vrea certitudini, ca psalmistul lui Arghezi. Sa înlocuim necredinta prin îndoiala si avem formula de existenta a lui Toma. L-am putea lua usor ca simbol al criticului literar (...) Si, ca sa împing parabola mai departe, în domeniul nostru, as zice: un critic literar trebuie sa aiba în fiinta lui un Petru care nu se leapada niciodata de literatura (iar când se leapada, o face în momente de criza existentiala si morala; si, de regula, se leapada pentru ca, apoi, sa regaseasca plin de fervoare si credinta literatura!) si un Toma care, îndoindu-se metodic, cauta adevarul si pâna la urma îl gaseste...“

Greata de literatura
si antidotul ei: literatura

Analogia, proiectia biblica a Criticului m-au dus cu gândul la o însemnare a tânarului Eugen Simion din „Timpul trairii, timpul marturisirii“. Cu riscul de a mi se reprosa ca citez excesiv trebuie sa o reproduc cu atât mai mult cu cât dramatismul ei sporeste enorm acum când pâna si în programa de examen de bacalaureat locul literaturii este ocupat abuziv, grobian si, în definitiv, de-a dreptul criminal de rapoarte politico-ideologice, de texte redactate în stil de proces-verbal ale unor comisari si „cominternisti mutanti“ de pe aici sau de aiurea, care, dupa ce au demolat tot, de la industrie la paduri, de la agricultura la flota comerciala, vor sa distruga si spiritul încorporat în literatura. Nelinistile si optimismul moderat ale criticului exprimate într-o epoca în care literatura însemna totusi ceva par a fi o presimtire a ceea ce se întâmpla astazi într-un plan mai larg:

„Oricine a trait mult timp în preajma cartilor cunoaste o boala care apare fulgerator si nu tine, din fericire, mult: greata de literatura. Ea se manifesta mai întâi printr-o neîncredere progresiva în puterea literaturii de a schimba ceva în lume. La ce bun? Un scepticism fundamental acapareaza, în cele din urma fiinta celui care face literatura sau traieste în interiorul literaturii. Bibliopolisul îi pare, atunci, un pustiu dezolant, un loc de ispasire. Vederea unei carti îi produce, pur si simplu, ameteli. Ameteli si greata. O stare jalnica îl cuprinde pe cel care se scoala de dimineata cu gândul ca menirea lui pe lume este sa scrie. Însa fortele spiritului nu-l mai ajuta. Scriitorul promite, în acest moment dramatic, sa încheie definitiv socotelile cu literatura. Si le încheie pentru o vreme, caci usor, usor, cartile încep sa vina din nou spre el. Azi o pagina, mâine alta, pâna ce ne trezim, iarasi, în lumea cartilor, în Bibliopolis. De unde se poate trage morala ca de greata de literatura ne vindeca tot literatura, numai literatura“.

Numai ca „europenii“ nostri, fara a fi neaparat critici sau locuitori ai Bibliopolisului îsi vindeca „greata de literatura“, de literatura româna, cu texte inepte care nu se ridica din punctul de vedere al expresivitatii si chiar al gramaticii nici macar la nivelul „darilor de seama“ de la organizatiile de partid din CAP-urile de odinioara. Ce sa mai vorbim de literatura, de fictiune, de arta, de estetica, de limba literara, când autorul „operei“ analizate este... Jonathan Sheele?! A auzit cineva de vreun scriitor cu acest nume?

---