Primele ediții

Un manual pentru situatii delicate

articol aparut in Cultura, nr. 177 din 2008-06-12
» cultura cultura literara » Stricto sensu/ri
Autor: AL. CISTELECAN

N-am vazut ultimul grafic de sincronizare a României cu Europa, dar stiu din propria si mica mea experienta ca-n unele puncte suntem primejdios, ba chiar neplacut de aproape. Bunaoara, nici n-am apucat bine sa scot din rucsac abia cumparata editie italiana a best-seller-ului lui Pierre Bayard – „Cum sa vorbesti de o carte fara s-o fi citit“ –, ca primul lucru pe care l-am auzit e ca Poliromul a si transpus-o pe româneste. E drept ca milanezii de la Excelsior 1881 au tradus-o de îndata, în chiar momentul (primavara lui 2007) în care facea furori în Franta, pe când cei de la Polirom au mai asteptat un an, însa totusi e limpede ca suntem pe cale de a ne sincroniza deplin cel putin cu surorile noastre de ginta latina. Fireste, dac-as fi avut încredere în vioiciunea celor de la Polirom as fi facut o economie (nu sunt, totusi, sigur ca n-am iesit mai bine la pret), dar acum, ca treaba-i facuta, o sa ma folosesc, nu numai din snobism, ci si din spirit de economie, de varianta italiana.

Nu e nicio rusine sa nu citesti

Pierre Bayard e si literat si psihanalist deodata. Nu e o combinatie inedita, caci literatura a fost de la bun început pacienta privilegiata a psihanalistilor (si, fie zis fara malitie, cea mai câstigata dintre toti pacientii). Dar asta nu înseamna ca nu ramâne o combinatie garantata, de mari efecte speculative si de mare spectacol interpretativ. Mai ales atunci când cele doua calitati sunt folosite indisolubil, cum face si Pierre Bayard aici. Cu toate astea, pâna la urma se vede, chiar si la el, ca literatul nu e decât copilul de mingi al psihanalistului, cel care-i aduce materialele si exemplele; fata din casa cum ar veni, dar redutabila. E drept ca Pierre Bayard s-ar fi putut dispensa de ea si ar fi putut, cum si spune în câteva rânduri, abuza de exemple din experienta personala. Dar n-ar fi fost elegant; ba poate chiar din contra. Asa ca tot mai bune, pentru a ilustra situatii concrete de viata si cultura, sunt cazurile din literatura. Mai ales ca problema cartii e una legata intim de literatura (sau cel putin asa se credea pâna la cartea lui Bayard): e problema cititului. Problema, se stie, stârnitoare de angoase în copilarie (macar la unii) si de situatii stânjenitoare (deci tot un fel de anxietate) la maturitate (tot la unii, desi poate nu aceiasi). Si pentru ca-i vorba de angoase, fireste ca psihanalistul sare primul, din reflex, folosindu-l pe literat ca simplu om de treaba; caci treaba psihanalistilor – sau cel putin asa pretind ei – e sa ne scape de angoase si de alte fandacsii incomode. Asta îsi propune (cu o inteligenta contaminanta, îmbibata, fireste, într-un umor discret) si Pierre Bayard: „sa-i ajute pe ceilalti sa-si învinga frica de cultura“ (p. 205) si sa poata astfel vorbi nonsalant despre carti pe care nu numai ca nu le-au citit, dar nici nu le-au vazut. În bun psihanalist si, nu mai putin, în psihanalist cu bune intentii curative, el declara apriat ca „faptul de a vorbi despre carti necitite nu trebuie trait în mod negativ, cu angoasa sau remuscari“ (p. 185). Ci din contra, cu un soi de mândrie si temeritate; caci, cel putin „pentru cei care izbutesc sa-l traiasca în mod pozitiv“ si „sa scape de apasarea sentimentului de vinovatie“, se deschide de îndata „un autentic spatiu de creativitate“ (idem). A vorbi nestingherit despre „carti necitite“, zice el în epilogul cartii, „reprezinta o activitate creativa autentica, ce implica aceleasi exigente ca si celelalte arte“ (p. 202) si activitati, cotate cu mai mult respect. Aceasta arta – sociala si didactica deopotriva – asigura, în primul rând, „un spatiu privilegiat pentru descoperirea de sine“ (p. 197) si ne plaseaza, implicit, „în centrul procesului creativ“, relevându-ne chiar „subiectul nascând al creatiei“ (p. 198), cel care se desprinde si de lectura si de sine. Nu-i o drama, nici macar de prestigiu, sa nu citim sau sa uitam repede ce-am citit, întrucât „paradoxul lecturii e ca ea reprezinta o cale catre noi însine prin intermediul unei carti“, iar „un bun cititor“ nu face decât „sa traverseze cartile“ (p. 196). Iar munca de necitire n-are de ce fi inhibanta. În orice caz, a pretinde ca ai citit o carte e întotdeauna „o problema de metonimie“, deoarece „nu citim, dintr-o carte, decât o parte, mai mica sau mai mare, si chiar si aceasta parte e condamnata sa dispara“ (p. 64) din memoria noastra. Pierre Bayard dezvolta, fireste (si unde altundeva mai bine decât în subsolul serios si glumet al cartii?! Dar nu numai), o adevarata fenomenologie a lecturii (poate chiar fenomenologia autentica a acesteia); numai ca a lecturii „ca pierdere“, opusa celeilalte, „lecturii-câstig“ (p. 73). Dincolo de ce e spumos si jucat cu verva în cartea lui (adica totul), se vede structura de concepte pe care evolueaza întreaga demonstratie. Caci cartea e, fireste, parsiva: ea e o constructie, sub aparenta ca e o sueta dezinvolta de inteligenta. Iar lectura, în viziunea Bayard, nu e decât un soi de compromis (mai niciodata realizat; cel mai des ea se poarta pe teritoriul definit ca „dialog al surzilor“) între trei „biblioteci“: „colectiva“, „interioara“ si „virtuala“. Nu stau acum de aceste definitii, întrucât cartea, dincolo de faptul ca e un manual util pentru toata lumea, de la academicieni la elevi, dând retete infailibile pentru tot felul de situatii delicate, e de un entuziasm al inteligentei atât de contagios – si totusi tinut în frâu – încât nu se face sa stii ce spune doar din auzite. Spun asta cu toate ca, aparând teza „non-lecturii“ în cel mai temeinic mod, Pierre Bayard însusi propune un sistem de note – sa zicem – mnemologice, care sa dubleze clasicele note filologice; astfel, cartile citate ar trebui notate si cu sigle de tipul CN (carte necunoscuta), CR (carte rasfoita), CU (carte uitata) CA (carte din auzite) (si fireste ca Bayard citeaza chiar câteva din propriile carti cu astfel de sigle). Aceste note de sinceritate n-ar trebui – în nici un caz! – sa descurajeze notele axiologice, care trebuie date cu toata convingerea, nu doar cu toata îndrazneala (de tipul ++, pentru aprecierea foarte pozitiva, -- pentru cea foarte negativa).

Cele trei biblioteci, la rândul lor, sunt alcatuite din trei feluri de carti: „carti interioare“, „carti-ecran“ si „carti-fantasma“. Ei bine, cartile din urma sunt chiar cele despre care scriu criticii literari (crezând, desigur, ca scriu despre altceva). „Cartea-fantasma“ e cea din „biblioteca virtuala“ interioara, cartea pe baza careia facem schimb de opinii. De fapt, numai de vorbe.

Criticii literari citesc?

E treaba profesorilor (universitari mai ales), a studentilor si a oamenilor de lume daca vorbesc despre carti necitite. Se descurca ei cumva – iar dupa instructiunile lui Bayard se vor descurca si mai bine. Dar criticilor literari s-ar zice ca li se pretinde sa citeasca macar cartile despre care scriu. O definitie minimala a criticului literar – care poate fi primita de toata lumea – zice despre el ca e un om care citeste ceva si raporteaza ceva despre ce – tocmai – a citit. Bunul simt exige ca ambele actiuni sa fie decisive – macar pentru definitie – si ca ele sa aiba chiar succesiunea aceasta: mai întâi cititul si abia apoi referatul. în formula lui Bayard, numai a doua conditie e decisiva, cealalta fiind destul de facultativa (daca nu obligatoriu facultativa). Fireste, nu i-a inventat Bayard pe criticii care nu citesc cartile despre care scriu. El doar codifica – si benefica, pozitivizeaza – o situatie verificata de când critica, de nu chiar de când literatura. A nu citi cartea nu numai ca nu mai e o rusine, dar nu mai e nici baremi o frauda intelectuala cât de mica. Sigur cu un astfel de sentiment sunt date la publicat o gramada de recenzii si cronici (si care se si publica de îndata), ca sa nu mai vorbesc de destule articole din tot felul de dictionare. Numai ca e un sentiment tainuit – iar meritul lui Bayard e ca ne îndeamna a-l da pe fata (succint, prin notele pomenite). Cine nu vede, în gazetele noastre, cronici iesite din simpla rasfoiala – sau simple cronici „de cuprins“ ori „de coperta“? E drept ca speciile nu sunt omologate, dar de vina pentru asta sunt revistele, nu autorii. Ele sunt cele care ar trebui sa introduca rubrici de tipul „cronica de coperta“, „cronica de sumar“, si nu sa lase totul sub vaga formula de „cronica literara“. Numai ca revistele noastre n-au destul tupeu conceptual.

Pe de alta parte, e întotdeauna de prisos si ingrat sa reprosezi cuiva ca n-a citit cartea despre care scrie; de prisos pentru ca, în caz de ceva polemica, o poate citi si dupa aia; iar ingrat tocmai pentru ca punem omul în asa situatie când el se credea scapat de orice treaba.

Daca am tine seama de imperativul lui Livius Ciocârlie (care-i pretinde criticului sa fi citit toate cartile lumii si sa nu fi uitat nimic) e clar ca nu s-ar putea face nici un fel de critica literara si ca ar trebui sa asteptam un computer competent. Daca, însa, ne tinem mai aproape de slobozenia absoluta decretata – sau macar facuta stimabila – de Bayard, reprosurile cad de la sine. (Si fireste ca dintotdeauna critica a fost mai aproape de slobozenia lui Bayard decât de imperativul lui Ciocârlie). Asa cum zice Bayard, „nu exista nici un motiv, cu conditia sa avem curajul, pentru a nu recunoaste sincer ca n-am citit o anume carte si nici pentru a ne abtine dintr-atâta de la exprimarea unei judecati asupra ei“ (p. 151). Ba mai mult, cu garantia suplimentara a lui Oscar Wilde de aceasta data, „critica îsi atinge forma ideala când nu mai are nici un raport cu opera“ (dar asta numai „la limita“, ce-i drept) (p. 193). Oricum, si daca tine sa aiba raporturi cu opera, aceasta, perversa de la sine, „se evapora“ din – si în – discursul despre ea, facând loc „unui obiect halucinatoriu efemer“ (p. 197). Iar mobilitatea operei e un temei suficient pentru a deveni, fara jena, ci cu orgoliu, „creatori de opere pe care nu le-am citit“ (p. 170). Nici nu mai punem la socoteala complicatia pe care o aduc cu sine „cartile interioare“ (de doua feluri si ele: colective si individuale), din cauza carora a dezbate despre o opera devine pura gratuitate mondena, întrucât „obiectul discursului nu poate fi unificat în nici un fel“ (p. 100). Prin urmare, nu de lectura e vorba, chiar si atunci când citim, ci mai degraba de non-lectura; iar si mai corect s-ar potrivi conceptul propus de Bayard: „de-lectura“.

Nu-ncape vorba, cartea lui Bayard e o sedinta utila de terapie. Sau, daca nu, macar o sedinta de inteligenta.