Cannes 2008 Peisaj dupa batalie
articol aparut in Cultura, nr. 177 din 2008-06-12» cultura cultura cinema »
Autor: MAGDA MIHAILESCU
„Festivalul de la Cannes a fost un descoperitor, un accelerator al unor cariere, un petitor, un multiplicator al succesului sau al esecului, un salvator al unor societati cinematografice ori al unor realizatori, un binefacator sau un „tradator“ (atunci când a socotit ca „abonatii“ erau prea des prezenti iar talentul lor cam obosise), un pândar, o santinela buna sa observe sosirea modelor, a genurilor si a oamenilor. (...) Festivalul i-a facut pe unii sa plânga, pe altii sa râda, sa stea pe gânduri, sa se mânieze. A înspaimântat. A dezamagit. A placut. A trait“ Gilles Jacob, 1966 Asta e. Dezamageste sau nu, Cannes-ul traieste. În masa festivaliera vor exista întotdeauna si un „Jean qui grogne“ si un „Jean qui rit“, si unul care bombane si unul care se bucura, primul închipuindu-si ca daca mormaie va fi imediat recunoscut si adoptat de familia elitistilor de serviciu. Poate mai mult decât oriunde, aici este de bon ton sa strâmbi din nas, sa gasesti noduri în papura selectiei. Daca se întâmpla sa fie una mai vulnerabila – si se întâmpla – cârtitorii de profesie jubileaza. Ca si cum ar mai fi rontait un colt din aura Cannes-ului. Cu cele bune si cu cele rele, magia lui nu se destrama, însa, cu una, cu doua. Dincolo de dinamica productiei mondiale (ani mai rodnici si ani mai secetosi), de alegerile mai inspirate sau înselatoare, festivalul ramâne cea mai stralucitoare si râvnita vitrina cinematografica a lumii. Daca din cele douazeci si doua de filme ale competitiei, sapte-opt au trecut cu bine prin filtrul judecatii si al placerii cinefile, daca înca vreo doua-trei îsi asteapta rândul unei noi întâlniri, în conditii mai putin agitate (un festival este un Moloch ce înghite unele filme pe nemestecate), nu cred ca ne vom întoarce acasa cu traista goala. Nicio selectie nu poate fi numai muc si sfârc. Capodoperele nu se nasc prin cultura intensiva. Organizatorii sunt conditionati de multe si sâcâitoare amanunte. Cum se cerne malaiulPâna acum, la traditionala conferinta de presa pariziana ce precede cu trei saptamâni deschiderea festivalului, programul era înfatisat de la A la Z: selectia oficiala, filmul inaugural si de închidere. Anul acesta, în ziua de 23 aprilie, spre surpriza ziaristilor, noul delegat general, Thierry Frémaux si predecesorul sau, presedintele Gilles Jacob, au adus la cunostinta fragmentarea anuntarii, amânarea cu câteva zile a unor nume, titluri. Cea de a 61-a editie si-ar fi dorit mult sa deschida cortina festivalului cu filmul lui Spielberg („Indiana Jones si Regatul craniului de cristal“) sau cu comedia lui Woody Allen („Vicky, Cristina, Barcelona“), numai ca nici unul, nici altul nu erau disponibile în seara de 14 mai. Asa se face ca „Blindness“, ecranizarea brazilianului Fernando Meirelles dupa romanul lui Jose Saramago (Premiul Nobel) a ajuns sa dea de doua ori startul, si al sarbatorii, si al competitiei. Situatie ingrata pentru un film, în general evitata, pentru ca, asa cum spunea cândva Gilles Jacob, doar creatile puternice pot rezista intacte în memoria juriului timp de 12 zile, cât dureaza competitia. Putine sunt cazurile fericite, unul dintre ele fiind „432“ al lui Mungiu, anul trecut, despre care s-a vorbit de la început pâna la sfârsit. Amintita „Orbire“, parabola a unei societati atinse de cecitate, nu ne-a luat, însa, ochii. Thierry Frémaux explica ezitarile, amânarile prin dorinta de a aduce cât mai multe pelicule în premiera mondiala absoluta, dar si prin situarea „la începutul unui nou ciclu. Cinematograful evolueaza, festivalul trebuie sa devina ecoul acestor schimbari, sa ramâna în miscare, evitând replierea asupra lui însusi. Concret, procesul selectiei a fost deosebit de lent si dificil în acest an, data fiind abundenta ofertei (am primit mai mult de 4000 de filme, dintre care 1600 lung metraje) dar si, în mod paradoxal, datorita faptului ca multi dintre „obisnitii“ nostri erau înca în plin lucru. A durat pâna am construit aceasta selectie, dar cred ne-am descurcat bine“. În conditiile în care se cunostea deja cu ce se va putea lauda Mostra venetiana la începutul toamnei („Burn After Reading“, al fratilor Coen), era normal ca unii dintre apropiatii Cannes-ului sa fie mânati a da bice, pentru a-si termina operele. În martie, delegatul general a vazut la New York filmul-fluviu „Che“, „dispersat într-o mie de bucati“. A tinut neaparat sa-l aiba, chiar si asa, fara generic, cum a ajuns pe Croazeta. Peste o luna, domnul Fremaux a trecut din nou Oceanul, de data aceasta cu gândul de a-si arunca ochii peste „Indiana Jones...“. Unul dintre oamenii din umbra ai selectionerului, Pierre Rissient, îl vazuse pe Clint Eastwood montând „The Exchange“ (fost „Changeling“), departe, însa, de a fi „gata pentru export“. Încântat, îl recomanda superiorului sau, iar acesta va insista sa-l aiba în competitie, chestiunile de ordin tehnic fiind reglate în ultimul minut.Nici programul francez nu s-a nascut fara chinuri. „Operatiunea filmul national“ este întotdeauna „spinoasa“. Trei critici si sapte tineri cinefili colaboreaza cu organizatorii, pentru a alege trei titluri din o suta trei zeci. Arnaud Desplechin cu „Un conte de Noël“ si Philippe Garrel cu „La Frontiere de l'aube“ au trecut din primul foc. Doua „filme de autor radicale“ erau de ajuns, însa, de aceea numirea celui de al treilea a cerut un ragaz de chibzuinta. Ceea ce explica anuntarea pe ultima suta de metri a lui Laurent Cantet cu „Entre les murs“. Vom vedea care a fost soarta fiecaruia.Un presedinte nelinistitNu este niciun secret: alegerea presedintelui celei de a 61-a editii a surprins. Actor remarcabil, cetatean angajat, individ provocator, nonconformist dar si om iute la mânie, Sean Penn nu avea datele unui judecator calm, impartial. Despre furiile fostului sot al Madonnei circula tot felul de legende. Dupa toate cele, Cannes-ul îi rezerva si o consistenta portie pe care am putea sa o numim „între ciocan si nicovala“. Altfel, selectia era, parca, alcatuita pe gustul lui: multe film politice. Numai ca, printre ele, se aflau si doua ai caror autori sau actori îi sunt buni prieteni, exact cei ajunsi la Cannes cu sufletul la gura: Clint Eastwood si Benicio del Toro, interpretul lui Che Guevara. La conferinta de presa a juriului, Penn a multumit ziaristilor care i-au adresat întrebari fatalmente dificile („Veti reusi sa va distantati“?), „dar într-un mod civilizat“. Dupa ce respectivele filme au fost vazute, toata lumea a rasuflat usurata: erau creatii puternice, care nu aveau nevoie de protectie. „The Exchange“ (Schimbul) are ca punct de pornire un caz real, ramas în cronica judiciara a anului 1928: o tânara mama din Los Angeles se va lupta ca o leoaica, timp de decenii, pentru a afla adevarul despre disparitia fiului sau de 9 ani. Pentru a rezolva fara bataie de cap cazul, autoritatile îi gasisera un copil-înlocuitor. „Unde este fiul meu“? va repeta Angelina Jolie fara încetare, în acest film care, în ciuda unui final sovaitor (graba si-a spus oarecum cuvântul) este bine asezat în matca unei povestiri energice si riguroase, asa cum ne-a obisnuit Eastwood, descendent al marilor clasici americani atât de iubit de criticii francezi – si nu numai. De cinci ori prezent în competitie, multioscarizatul cineast nu a câstigat niciodata la Cannes, în schimb, filmul de acum cinci ani, „Mystic River“, avea sa-i aduca un Oscar lui... Sean Penn. Pâna în ultima clipa, la rostirea numelui sau, cei mai multi auzeau, deja, fosnind o Palme d'Or. Nu a fost sa fie. În ultima zi a competitiei, a aparut ultimul de pe lista selectiei franceze, amintitul „Entre les murs“ („Între ziduri“). Anglo-saxonii i-au zis „Clasa“, ceea ce nu este gresit. Aproape un docu-fiction, filmul iese rar dintre zidurile/ peretii scolii, ai unei clase cu „probleme speciale“, acolo unde cineastul i-a plasat pe autorul cartii inspiratoare, devenit si actor, François Bégaudeau, si pe cei douazeci si cinci de elevi ai sai, deloc îngeri si, mai ales, nu prea dedati la exercitiul maieutic al depistarii sensului cuvintelor sau al frazelor filozofice. „Ecografie“ si „coregrafie“, bunaoara, este tot una pentru ei, iar Socrate era, fara doar si poate, „un tip rau“. Lectiile au un aer încântator, obraznicaturile sunt adorabile si nici nu stii când dramele încep sa-si arate coltii. Un mic film, în aparenta, dar care te ia cu el de la început pâna la sfârsit. Ceea ce nu a izbutit geniul neînteles al cinematografului francez, Philippe Garrel, metodicul Desplechin, ori, de-a lungul altor editii, nume mari precum Godard, Rivette, Téchiné, a reusit, fara zgomot, Laurent Cantet: sa aduca Frantei un Palme d'Or, dupa douazeci si unul de ani de la controversatul, ba chiar huiduitul „Sous le soleil du Satan“ al lui Maurice Pialat. Clint Eastwood a fost sacrificat. Sean Penn si juriul sau au tinut sa-i dea o compensatie, inventând un premiu ad-hoc, cu totul inadecvat unui an nejubiliar, „Premiul celei de a 61-a editii“. Pentru a masca evidenta, l-au atribuit si lui Catherine Deneuve, protagonista din „Un conte de Noël“ („O poveste de Craciun“). Stângacie peste stângacie, totul dublat si de o neintentionata dar certa umilire a lui Clint Eastwood care, desi nu parasise Cannes-ul, nu a venit la gala de închidere. Mai mult ca sigur ca ar fi preferat totala ignorare. A fost singura eroare consistenta într-un palmares altfel judicios, în care si-a gasit locul cinematograful italian care, prin Matteo Garrone („Gomorra“, Marele Premiu, imediat urmator dupa Palme d'Or) si Paolo Sorrentino („Il divo“, Premiul Juriului) revigoreaza traditia filmului politic sau cel al Americii Latine prin actrita Sandra Corveloni, distinsa pentru rolul din „Linha de passe“ al lui Walter Salles si Daniela Thomas (Brazilia). Cât despre Benicio Del Toro, nu a avut concurent, premiul de interpretare masculina fiindu-i acordat în unanimitate. Actorul l-a dedicat memoriei lui Che Guevara pentru ca, avea sa spuna el, „omul trebuie respectat“. Interpretarea sa flamboaianta va contribui la mentinerea mitului „eternului revolutionar romantic“, unul dintre cele mai persistente ale epocii contemporane, dincolo de avertizarile istoricilor.