Revista presei internationale

articol aparut in Cultura, nr. 177 din 2008-06-12
» cultura cultura internationala »
Autor:

Scientific American

O fractiune de secunda în viitor

Neurobiologii sunt acei oameni de stiinta nevrotici obsedati de întrebarea: cum functionam? Mark Changizi, profesor de stiinte cognitive la Institutul Politehnic Rensselaer, face oarecum nota discordanta cu peisajul: pentru el, întrebarea interesanta e, mai degraba, de ce functionam asa?

Un articol din „Scientific American“ (30 mai 2008) expune viziunea lui Mark Changizi asupra iluziilor optice si asupra modului în care ochiul si creierul uman percep realitatea. Nu pe cea prezenta, ci pe cea viitoare: cu o fractiune de secunda înainte de a se întâmpla. Pe larg, veti gasi explicatiile în cartea în curs de aparitie a lui Changizi, „R(evolutia vizuala): cum ultimele cercetari rastoarna tot ceea ce credeam ca stim despre vederea umana“. Pe scurt, ideea e ca toti suntem, gratie selectiei naturale, niste supereroi.

Iata: „Cartea e structurata pe patru nivele corelate cu patru mari sectoare ale vederii: primul e miscarea, ceea ce înseamna perceptia lucrurilor din prezent; vederea binoculara, care e legata de evolutia ochilor orientati spre înainte; culoarea si factorul de stralucire luminoasa, cum ar fi citirea modului în care functioneaza pielea; si recunoasterea obiectelor  –  care e un fel de extensie  –  dar e legata de evolutia scrisului si a cititului. Cele patru sectoare contin, toate, o dimensiune evolutiva. Mai mult, toate au de-a face cu supereroii. Poti sa descrii modul în care percepem prezentul ca o privire în viitor. Oamenii au inventat supereroi care vad în viitor si, într-un mod atenuat, si noi suntem în stare de asta. În ceea ce priveste evolutia ochilor orientati înainte, eu sustin ca e un fel de vedere cu raze X. Ne permite, de fapt, sa vedem prin lucruri  –  ca atunci când ridici un deget în fata ochilor, pe verticala, si vezi prin el, nu dincolo de el. În cazul animalelor mari, care traiesc în paduri, selectia naturala ar trebui sa le împinga spre ochii orientati înainte, deoarece în acest fel poti sa percepi mai mult din mediul înconjurator. În privinta vederii cromatice, conurile din ochii nostri  –  si pe care nu le au alte mamifere  –  au evoluat ca sa detecteze modulatiile de oxigen din sânge, deoarece vrem sa vedem emotiile celorlalti. Noi chiar avem echipament senzorial extern care e, prin natura sa, empatic  –  citirea gândurilor si a emotiilor, precum personajul enervant din Star Trek, empatul. O extensie a temei e citirea sufletului, abilitatea noastra de a citi gândurile mortilor. Recunoasterea obiectelor (cititul si scrisul) ne-a permis sa citim gândurile celor morti. Asadar, sunt patru nivele deosebite legate prin teme de acest fel“.

Cum se numeste, totusi, câmpul muncii lui Mark Changizi? Stiinte cognitive? „As numi-o neurobiologie teoretica, în perspectiva. Dar acest lucru nu arata ca sunt interesat mai degraba de latura evolutiva decât de cea de modelare si simulare numerica  –  prin urmare, cred ca denumirea de neurobiolog teoretic evolutionist m-ar reprezenta mai bine“. (Ct. S.)



Times Literary Supplement

Cenusareasa B.D.

Marea batalie a benzilor desenate din anii '50, din America, a pornit de la tribuna politica, dirijata de personaje precum psihiatrul Fredric Wertham, a trecut prin biserici si prin strada, unde comics-urile au fost arse în public, si a atins punctul culminant în Congres, prin înfintarea CCA (Comics Code Authority), un fel de CNA al BD – urilor.

Istoria bizarei (dupa mentalitatea de azi) batalii culturale este reluata de Michael Saler, într-un articol intitulat „The rise of fan fiction and comic book culture“, în numarul din 4 iunie al „Times Literary Supplement“. Punctul de plecare: doua carti, „The Ten Cent Plague“ („Molima de 10 centi“), a criticului muzical David Hajdu, si „Maps and Legends“ („Harti si legende“), a romancierului Michael Chabon, aparute aproape concomitent.

Ecourile separatiste, literatura vs. gen/ nisa, nu s – au stins înca. „La fel ca soldatii japonezi care continua cel de-Al Doilea Razboi Mondial mult dupa declararea pacii, unii înca traseaza un cordon sanitar în jurul „literaturii“ pentru a o proteja de „gen“, indiferent de masura în care cele doua se suprapun. Jeanette Winterson ridica vocea „urasc Science Fiction-ul“, chiar daca în recentul ei roman, „The Stone Gods“, sunt distribuiti roboti si un viitor post-apocaliptic. Anumiti critici se încapatâneaza sa sustina ca Doris Lessing a câstigat Premiul Nobel în primul rând pentru „The Golden Notebook“ (1962), chiar daca acest Oaspete de Onoare al Conventiei Mondiale a Science Fiction-ului din 1987 considera ca romanele ei futuriste din seria „Canopus in Argus“ sunt printre „cele mai bune realizari ale mele“. (David Langford colectioneaza, vesel, comentarii împotriva genului la at http://news.ansible.co.uk).

Dincolo de vânatoarea de vrajitoare si de argumentul inchizitiei  –  benzile desenate ar fi încurajat violenta infantila  –  se afla ceea ce multi dintre jurnalistii si literatii anilor '50 au refuzat sa vada: artistii si arta BD-urilor. „Deoarece benzile desenate erau destinate copiilor“, scrie Michael Saler, „a fost usor pentru critici sa-si bata joc de lipsa de rafinament a suportului. Ceea ce multi dintre ei au trecut cu vederea a fost rafinamentul vizual din condeiul unor artisti pionieri precum Will Eisner, Jack Cole si Jack Kirby, sau gruparea stralucita de artisti de la EC Comics, care a popularizat BD – urile horror în anii '50. Criticilor le-a mai scapat neobisnuita placere estetica ce deriva din naratiunea secventiala a imaginilor si cuvintelor ce functioneaza împreuna. Si, în timp ce insistau ca benzile desenate erau primejdioase pentru ca încurajau delincventa juvenila  –  un repros universal  –  acestia erau deseori orbi fata de caracterul veritabil subversiv al unora dintre ele. De exemplu, comics – urile romantate atacau barierele de gen înfatisând tinere femei pe post de agenti cu initiativa, în povesti precum „My Mother Was My Rival“ si „I Joined a Teen-Age Sex Club“.

O prapastie între generatii a accentuat acest conflict cultural introducând probleme de clasa si gust. În anii '50, se ridica o cultura a tinerilor, cu propriul cod de expresie, vestimentatie si muzica. Hajdu sustine ca batalia dintre adulti si adolescenti pentru comics- urile horror a fost primul pas în geneza unei culturi populare postbelice, urmat la scurt timp de rock 'n' roll. EC Comics a transformat BD-urile sale satirice „Mad“ într-o revista ce încerca sa scape din camasa de forta a Codului Benzilor Desenate; aceasta si comics-urile de dinaintea Codului au fost matricea genetica a creatorilor de benzi desenate underground, fara inhibitii, din anii '60. „Molima de zece centi“ e o poveste fascinanta a mândriei, prejudecatilor si a paranoiei care au eclipsat receptarea divertismentului de masa în prima jumatate a secolului trecut, si un avertisment despre cât de usor poate fi demonizata arta în vremuri nesigure“.

Greu de imaginat în ce se va transforma, mai târziu, Cenusareasa B.D. „Hajdu îsi concentreaza atentia pe comics-uri si pe triumful culturii tinerilor, dar suportul nu mai este o joaca de copil: cartile de benzi desenate ale zilelor noastre sunt cocotate mult peste capul si peste puterea de cumparare ale majoritatii copiilor. Dupa „Maus“ (1992), istoria Holocaustului, premiata cu un Pulitzer, a lui Art Spiegelman, „graphic novel“ a devenit termenul predilect pentru multe dintre cele mai captivante si originale opere de pe acest suport. O arta proscrisa, ce a început în „suplimentele comice“, gaseste acum un adapost primitor în „The New Yorker“, în timp ce fascinantul graphic novel „Jimmy Corrigan“, al lui Fredric Wertham, a câstigat Guardian First Book Award pentru anul 2001. Fredric Wertham se rasuceste în mormânt (fara doar si poate, în stilul horror comics-urilor), dar, asa cum Michael Chabon declara în „Maps and Legends“, batalia a fost, de fapt, câstigata. Nu numai ca benzile desenate atrag un public mai larg si mai vârstnic decât în orice alt moment anterior, dar ideea B.D.-urilor ca o forma valabila de arta... e acceptata în sens larg, daca nu chiar pe o scara universala“.
CATALIN STURZA



Le Figaro

Lévi vs. LévyÎn noiembrie 2008, Claude Lévi-Strauss va împlini 100 de ani. Publicatiile frantuzesti ambaleaza divers aceasta informatie, încercând sa n-o învecineze cu lansarea ultimului satelit în cosmos ori cu lansarea ultimului LP al Carlei Bruni-Sarkozy.

Acest om, care a asistat la maturizarea formalismului si la ultimele secunde ale deconstructivismului, traieste azi dezabuzat si trist. Tristetea lui n-are legatura cu epuizarea chimica din organismul unui ins care si-a depasit proiectul vital si si-a îngropat (simbolic) copiii (recte, structuralismul). Lévi-Strauss s-a izolat si refuza. E distant fata de politicile editoriale si de media (Bibliothèque de la Pléiade i-a finisat deja reeditarea a sapte volume si are în vedere niste „Opere complete“), scump la vedere, nu vrea sa se publicizeze, sa-si reinventeze conturul. Îi displac probabil mecanismele de refresuire, aparutul la TV, la radio, datul de interviuri, blogareala, pe motiv de centenar. A fost sec si rezervat, un insucces pentru industria media, convertit strategic în alibiul misterului si al discretiei.

Specialist în antropologie, sociologie, etnologie, reformator al lui Durkheim si Freud, profesor la École Pratique des Hautes Études si la Collège de France, profesor la Sao Paulo si la New York, mobilizat pe linia Maginot, în 1939, si în jungla amazoniana în stadiile de cercetare de dupa razboi, Claude Lévi-Strauss este o referinta tare în biografia structualismului si unul dintre patronii lui incontestabili, cu atât mai mult cu cât i-a largit aria de pertinenta din domeniul strict al limbii în relatii extinse cu antropologia si sociologia.

„Le Figaro“ discuta azi despre succesul recentelor reeditari straussiene. Editia „remarcabila, în opinia unor s?!t specialisti“, îngrijita de Vincent Debaene, Frédéric Keck, Marie Mauzé si Martin Rueff, include sapte titluri selectate chiar de Lévi – Strauss, „Tristes Tropiques“, „Le Totémisme aujourd'hui“, „La Pensée sauvage“,  –  traduse si în româna („Tropice triste“, „Totemismul azi“, „Gândirea salbatica“), „La Voie des masques“, „La Potière jalouse“, „Histoire de Lynx“ si „Regarder, écouter, lire“, cu prefata lui Debaene. Lévi-Strauss este, dupa spusele editorilor, al doisprezecelea autor intrat înca din timpul vietii între copertele colectiei Pléiade.

Volumele au avut un succes fulminant, s-au vândut în procente de best seller („Am epuizat mai mult de 13 000 de exemplare în mai putin de trei saptamâni“, se felicita directorul editorial de la Pléiade, „Suntem siderati de volumul vânzarilor“, adauga si un librar angajat al unei librarii de prestigiu), se fac studii de piata pe subiectul Lévi-Strauss, se cauta resorturile unui succes neconform si atipic: Strauss nu s-a lasat promovat, n-a cooperat, a fost un client dezagreabil pentru firmele de promovare. Si totusi, se confeseaza acelasi librar: „S-a vândut la fel de bine ca Marc Lévy!“. Concluzie semi-glumeata, semi-cinica, fiindca permite egalitatea „monstru sacru minus tam-tam publicitar“ egal „autor submediocru plus tam-tam publicitar“. (T. D.)



Lire

Houellebecq – dezertor

Extrag din mensualul „Lire“ (iunie 2008) cronica lui Frédéric Beigbeder, dotata cu un titlu – parafraza de domeniul maximei transparente: „La possibilité d'un film“. Pretextul cronicii beigbederiene este, clar, recenta ecranizare a romanului lui Houellebecq, „Posibilitatea unei insule“, si e încadrat de doua mari regrete: (1) pelicula n-a fost selectionata la Cannes, dizgratiind pe fata un produs marca Houellebecq; (2) cu atât mai mult cu cât regizorul era nimeni altul decât acelasi Houellebecq, transportat din postura de scriitor în aceea de regizor.

Dincolo de optiunea afectiva (a vazut filmul în proiectie privata, vecin de fotoliu cu diva M.H. în persoana), Beigbeder se declara si un admirator la rece al filmului. Îl gaseste „diferit de tot ce exista“ (!!!)  –  si mai ales „diferit complet de cartea care-l subîntinde“, si face exces de stil pentru a-l califica: „«Posibilitatea unei insule» este un OVNI (obiect vizual ne-identificat), un film straniu, aerian, autosuficient, lent, un pic descusut, mineral...“. (N-am vazut filmul, dar detaliile de scenariu care i-au smuls aceste epitete lui Beigbeder mie îmi impun mari rezeve: M.H. a suprimat fazele umanizante/ antropice din carte  –  personajul Esther de ex., Spania etc.  –, a conservat numai miza SF-istica si rama filosofiei sale în genere, de glaciatiune post-atomica).

Beigbeder însa nu oboseste sa-l admire pe M.H. (cât e de curajos, cât e de „ne-identificabil“...), nereusind totusi sa disocieze net lauda de scuza. În fond, cam tot articolul beigbederian traieste din morala subiacenta a realitatii (sau a banuielii din ce în ce mai fondate) ca Houellebecq s-a prostituat, ca Houellebecq a tradat literatura pentru poza de regizor, atras ca un moftangiu de posturi în care nu e calificat si în care nu reprezinta nimic. Voalat si nu prea, textul lui Beigbeder ajunge sa transforme lauda în scuza si scuza în acuza: dragii mei camarazi scriitori, pare el sa zica: cinema-ul este o profesie, ca si aceea de scriitor. Nu puteti sari dintr-o barca în cealalta fara sa riscati ridicolul. „De ce toti scriitorii de succes simt la un moment dat urgenta de a deveni cineasti? Si mie mi s-a propus asta, dar ezit, hm, ca fata mare la maritat... Normal, nu toti se vor Fellini, dar se înfoaie ca niste pauni când reprezentantii unei industrii de forta ca industria cinematografica se intereseaza de ei. Ei stiu ca multe filme vin din carti, dar nu le ajunge sa le fie adaptate cartile: vor sa conduca o echipa concreta, sa participe la casting-uri, sa se înconjoare de tehnicieni, sa-si vada numele pe scaunul de regizor. Când scrii, esti singur, nu e nimeni pe lânga tine, si chiar daca vinzi mii de exemplare, te simti abandonat. Am remarcat eu însumi diferenta de impact dintre o fraza scrisa într-o carte si una spusa într-un film (...). Când una dintre frazele dv. face o sala întreaga sa râda, simtiti o bucurie indescriptibila. Si invers: când o dati în bara cu public, va vine sa intrati în pamânt...“ etc.

Beigbeder se pricepe, vad, sa puna problema riscului si a predispozitiei la esec a scriitorului transferat în cinema, totusi nu uit ca-si începuse cronica sub alte auspicii: regreta ca veleitatile de regizor ale lui Houellebecq n-au primit confirmarea juriilor de la Cannes. Se pare ca, pâna la urma, ajunge sa le dea dreptate. (T. D.)

---