Lepadarea de Satana
articol aparut in Cultura, nr. 177 din 2008-06-12» cultura editorial » editorial
Autor:
Urmarind fara prea multa curiozitate ceea ce a mai ramas din campania electorala, lupta la baioneta care se poarta pentru Primaria Capitalei, îmi amintesc fara sa vreau un banc stravechi în care niste nebuni si-au numerotat bancurile. Era de ajuns ca unul dintre ei sa spuna o cifra, ca toti sa izbucneasca în hohote de râs. Cam asa se întâmpla si la noi în aceste minunate zile – ca de altfel în toti anii post-revolutionari! – cu legile si cuvintele vitale a caror esenta nu ar trebui banalizata. Cuvinte precum Constitutie, justitie, morala, dreptate sau libertate au fost pâna-ntr-atât golite de continut, încât pentru politicieni ele au ajuns sa aiba efectul cifrelor din bancul pomenit. Cine nu izbucneste în râs, când aude din gura unor importanti politicieni sintagme de genul „respectarea Constitutiei“? Cine mai crede ca politicienii nostri se pot bate în proiecte si nu în injurii penibile, în care nu sunt iertati parintii, rudele si tot ce au în preajma, se înseala cumplit. Acum, si la aceste alegeri, dupa cum se poate vedea, au obosit foarte repede vorbind cu stângacia unor elevi corigenti care si-au învatat papagaliceste lectiile despre „strapungeri,“ „racordari“ sau „redimensionari“ si s-au întors la ceea ce se pricep: la bârfa. Doar bârfa de joasa calitate si acuze care revin în toate împrejurarile, indiferent daca ninge sau ploua, daca sunt inundatii sau seceta: mineriada prima, urmând ca nu peste mult timp sa fie aruncata în lupta si eterna întrebare „cine a tras în noi?“ Ceea ce se numeste „politica“ se desfasoara sub îndemnul pomenit undeva de Camil Petrescu: Taci din gura ca maica-ta-i tebecista! De fapt, minerii nici n-au mai plecat vreodata din Bucuresti caci, cine renunta la ei, trebuie sa puna în locul lor niste realizari: drumuri, scoli, gradinite, o circulatie cât de cât normala, ca sa nu mai vorbim de performante din zona spiritului si a constiintei. În editorialul precedent, comentasem în treacat filmul italienilor despre tiganii din Calarasi, care a produs atâta revolta. Si nu pentru ca s-ar fi referit la o realitate, ci pentru ca l-au facut italienii. Caci, altminteri, noi suntem îngaduitori cu propriile nerealizari si defecte. Dar sa nu ni le spuna altii. Ma întreb, însa, îsi mai aminteste cineva de imaginile zguduitoare cu sobolanii ce se încurcau printre picioarele studentelor de la unele camine din Grozavesti? Toaletele acestor camine erau, oare, mai igienice decât cele din cartierul pomenit din Calarasi? Din pacate, se vorbeste tot mai putin despre ceea ce s-ar cuveni. Daca scoti minerii trebuie sa mai explici printre multe altele si povestea cu Parcul Bordei, cu moartea spatiilor verzi, cu parcarile s.a.m.d. În contextul în care, dupa cum se stie, exista diverse ONG-uri gata sa dovedeasca orice si oricând. Si nu numai ONG-uri. Ci si un grup de creatori de atmosfera care au stabilit, ca în practicile magice, un traseu al exorcizarii pe care-l poate strabate oricine, cu conditia, fireste, sa respecte întocmai indicatiile. În primii ani postrevolutionari, de exemplu, nu era important daca ai facut ceva concret împotriva comunismului sau daca ai obtinut vreo performanta în vreun domeniu. Important era sa fi fost participant la celebra Piata a Universitatii. Lucru de înteles pâna la un punct.
„Te lepezi de Satana? Ma lepad de Satana!“ – se repeta de trei ori la orice botez. Unii, si nu putini, cu un trecut ce apartinuse în exclusivitate Satanei, pentru simplul fapt ca au stat un timp pe acolo, prin Piata, au început sa se considere izbaviti. Pe ei, dar nu si pe altii. Tot din programul de exorcizare face parte si eterna condamnare a minerilor. E adevarat, venirea lor la Bucuresti si brutalitatile savârsite au fost, se întelege, reprobabile. De altfel, au fost condamnati zilnic, aproape, în toti cei 18 ani post-revolutionari. Astazi sunt batrâni si cei ce au batut si cei ce au luat bataie. Iar noi, toti, suntem în cu totul alt punct al devenirii societatii noastre. Dar mai intereseaza pe cineva cum traiesc si cum arata casele lor si locurile lor de munca? Sa nu mai aducem în discutie nivelul lor de civilizatie... Traiesc, oare, mai bine decât în cei mai negri ani ai comunismului? Sa nu poarte nimeni nici o vina pentru aceasta mizerie sau pentru cumplita saracire a tarii? „Sa fii primarul celor ce au fost batuti de mineri?“ se întreba retoric presedintele patriei, într-o recenta discutie televizata, când a iesit pe post pentru a-si sprijini trimisul la Primaria Capitalei. Din pacate, domnia sa este presedinte nu doar al oamenilor din partidul sau, ci si al acelor mineri, daca mai traiesc, al tiganilor din ghetourile Italiei, al hotilor si curvelor de origine româna de pe întreg teritoriul Europei, si nu numai! Chiar daca nu-i apara si nu vrea sa stie de ei! De ce n-ar fi si un primar al tuturor celor ce traiesc în spatiul afectat Capitalei?
Alt punct, obligatoriu, al exorcizarii este anticomunismul strigat, acum, dupa ce acesta nu mai exista si, fireste, nu mai reprezinta un pericol pentru nimeni. Cei care, în realitate, nu i-au cunoscut fata lui cea mai brutala l-au luat în folosinta unica si extrag din el tot ce este cu putinta. Ei, ca în minunatele zile ale lui Jdanov, îi trag pe altii la raspundere si, ca odinioara, întocmesc listele cu prieteni si dusmani... Lumea a ajuns sa nu-i mai ia în serios, s-a obisnuit cu ei asa cum s-a obisnuit cu drumurile proaste, cu aroganta si incapacitatea functionarilor publici, cu circul televizat, cu demnitarii care nu respecta absolut nimic si pe nimeni, cu mardeiasii ce însotesc pipitele de lux ale natiei, cu urletele si cu minciuna. Povestea cu noii politicieni, cu schimbarea clasei politice prin vot uninominal s-a dovedit a fi un esec zdrobitor, o modalitate practica de întretinut baroni. De fapt, asta cred ca se si dorea. Reforma ar trebui sa înceapa cu lucruri infinit mai simple care tin de o civilizatie elementara: respectarea institutiilor si a legilor Statului, indiferent de pozitia sociala si de locul pe care îl ocupa cineva într-o ierarhie administrativa sau politica. Nu schimbarea la nesfârsit a legilor ne va duce unde ar fi trebuit sa fim demult, ci, înainte de orice, a moravurilor. Deocamdata, vazând cum se desfasoara ostilitatile în tara, îmi vine în minte o observatie a lui Romain Rolland: „Exista o singura forma de eroism: sa cunosti lumea asa cum este si sa ai puterea sa o mai iubesti.“ Cu toata dreptatea pe care i-o dau marelui romancier francez, uneori ma cuprinde îndoiala…