Popa Petcu
articol aparut in Cultura, nr. 175 din 2008-05-29» cultura cultura literara » dictionar Caragiale
Autor: GELU NEGREA
Un Falstaff în sutana ratacind prin cârciumi dâmbovitene - aceasta este imaginea cea mai sugestiva pe care o degaja la lectura popa Petcu, unul dintre personajele pline de relief si savoare din schita dramatizata „Art. 214“. Aflam câte ceva despre el înca dinainte de a descinde în actiunea propriu-zisa - recte, în partea a doua a bucatii - din portretul în aqua forte cu care Tarsita Popeasca (nimeni alta decât propria cuscra) îl gratuleaza în lipsa, apropo de comportamentul neonorabil într-o delicata afacere de familie: „Cocoana - Zestre, de la cine? de la popa Petcu?... sa-i ramâie clironomie, când o muri betivul, caldarusa si datoriile de la «Moartea Vânatorului», unde bea toata ziua si toata noaptea pe catastif si joaca tabinet cu ginere-sau si cu alti spânzurati... cu ginere-sau, de! cu Tache Hengheru, care are antipriza de flasnete în Popa Tatu si iarna vicleimuri cu olteni!“.
Daca survolam, cu surâsul de rigoare, colorata filipica a Cocoanei Tarsita, retinând dintr-însa doar informatia nuda, si o corelam cu celelalte date oferite pâna atunci de autor întru conturarea conflictului schitei, suntem deja în posesia unui set ofertant de premise pentru o incitanta dezvoltare epica ulterioara. Avem, asadar, un popa cam pehlivan, prieten la toarta la vreme de zi sau de noapte, fara discriminari, cu Bachus, înconjurat de o sleahta de companioni cu apucaturi similare, dator pe la patronii de localuri si încalcând preceptele biblice cu lejera nonsalanta (practicarea jocului de carti nu se numara, orice s-ar zice, printre recomandarile prioritare ale Decalogului...). Dar, ca si cum toate astea n-ar fi de-ajuns, ca în cântecele deocheate, mai are popa si doua fete, amândoua fara noroc în casnicie: sotul uneia se numara printre perseverentii tovarasi de orgii ai lu' tata socru, iar al celeilalte, proaspat suprimat din slujba, este hotarât sa divorteze cu orice pret.
Intrarea în scena a prelatului hedonist prilejuieste completarea portretului sau cu detalii consemnate minutios (procedeu nu foarte frecvent întâlnit la Caragiale): „E un om de vreo saizeci si cinci de ani; barba si par mai mult albe; fata foarte rosie mai ales la pomete si alte proeminente; ochii spalaciti, albastri, dulci si lacrimosi. Poarta în mâna dreapta baston înalt negru cu maciulie de os alb; mâna stânga o tine în buzunarul giubelii; cu toate ca parintele paseste cu multa metoda aplecându-se-ntr-o parte, tot se denunta aproape sigur unui ochi deprins ca mâna stânga a parintelui, disimulata sub giubea, duce o greutate considerabila“. Cred ca nu gresesc afirmând ca în „Art. 214“ gasim descrierile de personaje cele mai ample si mai amanuntite din toata opera lui Nenea Iancu, nu doar popa Petcu, ci si Tarsita Popeasca, tânara Acrivita, tantalaul Lae si chiar Avocatul beneficiind de acelasi tratament literar. Ceea ce aflam în continuare despre zgubiliticul preot nu face altceva decât sa întregeasca o imagine deja schitata în liniile sale generale. Obiectul protejat sub giubea („o silueta foarte zvelta într-o forma conopiramidala prelunga“) se dovedeste a fi – previzibil! – un recipient cu pelin, având capacitatea stas cunoscuta din „Justitie“: trei chile („...Onoarea mea si clondirul cu trei chile de mastica prima“, reclama cu nestavilit aplomb oral Leanca vaduva). Vocea guturala i se trage popii de la obligatiile profesionale despre care refera într-un limbaj mai mult decât laic: „ – Al dracului am ragusit... sfintele sarbatori!...“. Si înca: „– Al dracului... Si lumânarile proaste... fac fum...“. La întrebarea avocatului daca n-ar vrea o cafea, personajul da, spontan, raspunsul asteptat: „ – Ba, dac-ai fi bun, mai bine un pahar de vinisor; mâncai niste afurisiti de târi“. Nu suficient de multi, dupa cum se pare, fiindca, la un moment dat „parintele scoate din buzunar un târ; pe urma ia de pe masa un presse-papier, care reprezinta bustul lui Ciceron în bronz; tine târul de coada, culcat pe marginea biroului si-l bate bine cu capul bustului, sa-l fragezeasca“. Completarea ratiei de târi si de vin consumat anterior („– Nu-i vorba, am mai baut un paharel; fusei adineaori pe la Hanu Rosu, de gustai un pelin [...] la Baratie... la Andrei, de!“) îl preocupa pe popa Petcu mai mult decât chestiunea divortului Acrivitei pentru care descinsese în biroul Avocatului. Dovada, între altele, reactia placida la întâlnirea cu logoreica Tarsita, sosita acolo în acelasi scop juridic: o exclamatie mai degraba bonoma („– Cocoana prioteasa! Ptiu! bata-te mama Ana!“), urmata de mici tachinerii amicale („– Lasa, ca-ti cunoastem gurita...“). Nimic periferic sau trivial în comportamentul si limbajul sau, cu toate ca momentul era propice unei dezlantuiri verbale macar acide, daca nu de-a dreptul mahalagesti; nici o aversiune, nici o ostilitate la adresa partii adverse – dimpotriva: o acceptare calma, înteleapta, aproape cordiala a situatiei, în neplacuta, dar inevitabila ei imanenta. Filozofia de viata care transpare din atitudinea personajului contrazice poncifele critice încetatenite privitoare la urâtenia, meschinaria, grotescul, turpitudinea si vulgaritatea lumii oamenilor simpli, comuni reflectata în opera lui Caragiale. Fara a fi neaparat idilica, aceasta lume a blândului epicureu popa Petcu si a altora ca el este una salubra, în care se poate trai. În definitiv, un divort nici macar nu e un capat de tara, el putându-se constitui chiar în preludiul unui viitor happy end, de pilda (vezi, în aceeasi ordine de idei, si „O noapte furtunoasa“). În finalul ambelor, la orizont se contureaza ori se institutionalizeaza o stenica poveste de dragoste...