Un vechi european
articol aparut in Cultura, nr. 175 din 2008-05-29» cultura cultura antropologica » Barca lui Noe
Autor: Cosmin Manolache
Într-unul dintre numerele mai vechi ale revistei „Cultura“ am adus în atentia cititorilor personajul Gheorghe Tatomir, zis si Ghita Caruntu, devenit efigia Muzeului Taranului Român. Rezumata, viata lui Tatomir apare transcrisa pe un perete al Mediatecii muzeului. Vizitatorii au astfel priza la o poveste, asa cum se întâmpla pe întreg traseul muzeografic de la MTR. Încercasem sa rezum la rându-mi o alta poveste, accentuând ideea complementaritatii povestilor, în dauna veridicitatii lor. Dupa o serie de cursuri pe teme de etnologie, sustinute de Irina Nicolau si Serban Anghelescu, opt tineri au descins în satul Moeciu de Sus pentru a completa dosarul Tatomir. A fost o experienta. De data aceasta am încercat sa recompun povestea intrând un pic în amanunte, punând în joc vocile informatorilor nostri. Un demers de micro-istorie. Briceag, pe întelesul nostru,
pe întelesul lui15 februarie 2000. Putin înaintea orei 11.30, ne oprim în fata unui chiosc. Gabriel se hotaraste sa cumpere tigari Pannonia si Kosuth. Un individ ne întreaba când pleaca rata de Moeciu. 11.30. Tot la Moeciu ? Nu, la Tohanu Nou. Ma scuzati ca v-am întrebat. N-aveti de ce… da' acolo mergeti? Da, la Moeciu… Ca am pe cineva sa va recomand, daca vreti sa stiti… Si cum sunt oamenii la Moeciu ? Eeee, oameni... au toate conditiile. Dar costa si mult, zic. Mmmm, da, da' au tot, îti da si de mâncare, au baie, încalzire centrala, tot ce vrei, si daca vreti sa stati, pot sa va dau o adresa unde sa va duceti. Avem, avem unde sa stam. Ah, bine, daca aveti… varu-miu e din Moeciu. Si… dumneavoastra ? Eu… în Tohanu Nou, da' sunt branean, adica de sânge, dupa mama… tata era din Tohanu Nou. Da' ia spuneti, stiti de un batrân, a murit de ceva ani, îi zicea mos Caruntu ? Da. Am auzit ca a murit la hora. Nu. Nu-i adevarat. Tot Branu stie. Numai noi, astia batrâni, ca pe tineri nu-i mai intereseaza. I-au facut si monument în sat. Da? Da. Si cum era? Era agent. Agent… de care? Siguranta Statului. Agentu' lu nea Nicu… Toti, daca va duceti sa întrebati, stiu. Asta o sa va spuna toti. I-a facut si cu infrarosii. Da' cât stati în Moeciu ? Pâna duminica. O sa va aduc o carte si daca începeti s-o cititi n-o mai lasati toata noaptea pâna n-o terminati. E scrisa de el. De cine, de Ghita Caruntu? Da. Apoi, Briceag, cum se recomandase primul informator, urca în rata, iar în urma lui noi, opt tineri. Era prima taietura în blocul de marmura ce-l ascundea pe Ghita Caruntu. Cine este Gheorghe Tatomir ?Pentru a fi siguri ca despre el este vorba, taranii întreaba: Caruntu? Si zicem ca da. Aaaa, apoi urmeaza variantele. Ca a fost… apoi, pe rând: vârstnicul satului, om frumos, sfatos, a avut oi. Cam atât. Si ca pe la Bucuresti s-a auzit de el, ca l-au pus pe un afis, la un muzeu. Apoi ni se sugereaza trasee, o vizita facuta familiei lui, daca vreti sa stiti mai multe. Deci are urmasi. Trecem si pe la fostul preot al satului, un posibil gestionar al memoriei locului. Personajul derapeaza usor, ajungând rapid în propriul trecut, escaladându-l când înainte, când înapoi, invitându-ne în povestile anticomuniste, în iadul concentrarii de la Salcia. Având doar recomandarea preotului si tot suntem multumiti: suntem posesorii unui pasaport valabil pentru gospodariile urmasilor lui Tatomir. Sarim din casa în casa, ca-ntr-un sotron. Dupa ce iesim de la preot facem o vizita la cimitirul din curtea bisericii, unde ne pomenim în fata unei cruci pe care scrie Gheorghe Tatomir: 1910 - 1963. Este limpede, nu putea avea vreo legatura cu nea Nicu. E ceva neclar la mijloc. Nu asta e Tatomir pe care-l cautam. Personajul nostru trebuia sa fi avut peste 85 de ani. În plus, la Bucuresti mai achizitionasem o informatie. O poveste. Tipul era un dur, un dur al satului vechi. Un ins cu o atitudine ferma. O autoritate pentru cei din sat. Oamenii îi cam stiau de frica, îl respectau. Si în familie se petrecea la fel. Povestea suna asa: prin anii '70, un nepot vine la batrân si îi spune ca a obtinut un pasaport pentru Germania. Acolo, un alt nepot al batrânului îsi facuse o situatie, avea chiar o fabrica de ciocolata, iar acum încerca sa mai traga din familie pe cine putea. Nepotul cu mintea în Germania si cu picioarele în pragul casei lui Ghita Caruntu paseste sfios si-si roaga bunicul sa-i spuna câteva cuvinte înainte de plecare. Trebuie sa fi fost un fel de întrevedere serioasa. Discutia are însa un final neasteptat: nepotul rupe pasaportul obtinut cu mare greutate si ramâne în Republica Socialista România. Pe scurt, o romanta, un exemplu de atitudine. Dorul de, înainte de plecare, si efectele lui. Asadar, respectul, responsabilitatea, maturitatea… Cuvinte mari: ordinea gândirii si simtirii patriotice. Cum am scos pe gura substantivul propriu Germania, rudele încep sa zâmbeasca. Si-atunci, cu-atât mai mult ne-am întrebat, si pe buna dreptate: dom'le, ce-a fost cu acest Gheorghe Tatomir ? Ce este în spatele unei imagini, ce se ascunde dincolo de emblema unei institutii.Ioachim Tatomir si mama lui, Maria Benga Ioachim este nepotul lui Gheoghe Tatomir, rezultat al casatoriei dintre Gheorghe, fiul cu acelasi nume, si Maria Benga. Socoteala e simpla, zice Ioachim: nascut la 2 februarie 1854, decedat la 9 noiebrie 1953, deci a avut 100 de ani fara 4 luni. Atât a avut bunicu' asta, mos Caruntu. Cum am spus, la intabularea asta a lu' verisoara, a avut extrasele de deces si am fost curios si io, zic, ia sa ma uit. Si m-am uitat acolo sa vad si io cât de cât, si-am ramas tablou. Bunicu' s-a-nsurat la 42 de ani, prima oara. Sotia lui Salomia a avut 18 ani, ca acu' sa va dau datele si la Salomia. Salomia, fiind sotia lui, nascuta 1878, tot în februarie, decedata… imediat va spun… a avut 56 de ani când a murit, sa facem socoteala… deci în 36… nu, mint… în 34. În 1896 s-a casatorit cu Gheorghe Caruntu, cum îl chema. Am memoria asta uitându-ma în alea, ca altfel nu stiu.Deci, când s-a însurat tata, în 38, bunicu-avea 84 de ani. Tata a fost nascut în '910, mama în '916. Dar tata a murit la nunta, nu cum scria în ziaru' ala. Tata a murit la nunta în 63, deci avea 53 de ani. Se însurase un nepot de-a lu' tata, în Sohodol. Eu eram în profesionala. Dintr-o data o corectie: chiar daca spui ca a trait peste 85 de ani, gândul nu te duce prea departe de aceasta vârsta. Asadar, suntem obligati sa facem defrisari în padurea narativa.Pentru conformitate, tot IoachimIon, Maria, Neculaie, Salomia, Gheorghe, Ana, Ioachim, Elena, astia sunt copiii lu' mos Caruntu. În Moeciu de Jos mai e unu' Tatomir, da' nu e frate cu Caruntu. Mos Caruntu a fost înfiat.O poveste, oficializata pe unul dintre peretii MTTTR, spune despre Gheorghe Tatomir ca a lasat cinci copii, pe Gheorghe, Nicolae, Salomie, Eugenia si Ana; ca a trait peste 85 de ani; ca avea 500 de oi si era baci; ca era înalt, blond, cu ochi albastri; ca toata viata a purtat plete; ca a murit de inima la o nunta, spre dimineata, jucând brâul; ca regina Maria l-a întâlnit pe ulita si, de frumos ce era, l-a suit în masina, l-a dus la castel la Bran si a pus sa-l fotografieze. Si asa mai departe. Ioachim zice din nou: Mi-l aduc aminte, eu numai cu paru' mare mi-l aduc aminte. A murit de moarte de batrân. Moarte buna. Aici, în poza asta, trag asa concluzia, ca mosu' avea cam 75 de ani. Ca în poza aia de la nunta avea 84 de ani si arata mult mai în vârsta ca aici. P-aicea a fost regina Maria, da' io n-am vazut-o. A vazut-o el, Caruntu, ca el era pe drumuri. Ba nu, Elisabeta venea pe-aici, nu Maria, zice mama lui Ioachim, Maria Benga. Castelul nu era facut de regina Maria, era facut de altii, aici doar venea vara de sta. Apoi: Dintre toti fiii lu' mos Caruntu, Gheorghe, adica tata, a fost cel mai deosebit, revine Ioachim. Noi asa am mostenit în familie, sa purtam paru' mare. Io din profesionala am fost tuns chel si din razbunare am zis, eu nu ma mai tund cât oi trai. Si povestea cu Germania care de fapt e Franta: Stiam de un unchi din Paris. Ziceam sa ne ia si pe noi în Franta. Avea fabrica de ciocolata si venea pe-aicea. A venit doi baieti ai lui, a venit prin Moeciu de Sus si a dat de casa lui, unde s-a nascut. La Iosif al Oprii. Tu, soro, sa-mi faci urzici si sa manânc aicea, pe pragu-asta! Asa îi zicea parizianu lu' bunica-mea, Caruntoaia, ca asa îi zicea lumea, dupa Caruntu. Asa era polecra, asa a ramas.Cine-a vazut ParisulEu îmi puneam întrebarea, noi avem neamuri în Paris, da cin' le stia? Pa parizianu asta din Paris l-am avut si în fotografie. Tisca îi zicea. Parintii lui avea casa în Moeciu de Sus. Iosif al Oprii va spune mai curat despre Caruntu.Ajungem, e drept cam înghetati si adormiti, si la Iosif. Înregistram vreo trei ore, ni se lungesc urechile. Bucataria, care la o observatie sumara se dovedeste a fi un spatiu destinat nu numai gatitului, se transforma rapid într-o cabina de povestit. Iosif e de neoprit, dar ca si preotul Giurgi ajunge cu gratie în câmpiile Rusiei, la Cotul Donului. Suntem vizitati de personaje rupte din istorii cu iz patriotic. Ajungem cu greu si la Gheorghe Tatomir, zis Ghita Caruntu. Ni se adevereste povestea cu Franta: doi cumnati ai lui Tatomir aveau la Paris fabrica Ciocolatisca. Cât despre istoria cu pasaportul pentru Germania, o scorneala. Le povestim pe unde am fost si reluam marturia lui Ioachim:El statea acasa, nu se ducea el la oi. La 42 de ani a venit acasa, pe urma a facut copii, cam din doi în doi ani, sapte-opt copii, câti au fost, cam la doi ani avea cârlanu'… deci, el, dupa ce-a avut copii, ce sa sa mai duca la oi. Când l-a nascut pa tata a avut 56 de ani. Avea 200 de oi. Era nelipsit la biserica. Era frumos omu', mare, falos, cu paru-ala si purta palarie tutuieleasca. Zicea, a stat regina Maria de vorba cu mine, atâta i-a placut de paru' meu. L-a vazut pe drum, cum era atunci. A mai fost unu' la fel de frumos, dupa Podu lu' Simon, tot asa frumos, mare, ca în fotografia asta, da p-aici, în zona asta, nu era nimeni. De unde tragem o concluzie: Gheorghe l-a ucis simbolic pe Gheorghe. Poate fara sa vrea. Nu stim în ce relatii se aflau cei doi Gheorghe, tatal si fiul. Doar ca la Bucuresti batrânul a împrumutat moartea fiului. Un fel de vampirizare, de parca nu i-ar fi ajuns cât traise. Dar astea sunt povestile, se înghit unele pe altele în propria lor logica, neîntelegând sa lase vreo explicatie. Cine si cum scrie istoriaEste explicabil faptul ca, stând de vorba cu mai multi membri ai familiei sau cu persoane care pretind ca l-au cunoscut pe Tatomir, primim corectii. Au un ascendent. În istoria personala pe care încercam s-o conturam se implica un numar de indivizi care îsi revendica dreptul de a conduce naratiunea spre un prag al obiectivitatii. În opinia acestor corectori, istoria personala a lui Tatomir, varianta expusa la MTR, este nemultumitoare. În sensul acesta, sunt apelate cele mai nesemnificative amanunte care ar putea întregi istoria personajului. Mai mult chiar, descendentii sunt stimulati sa reflecte asupra subiectului, devenind într-o anumita masura constienti de ce înseamna interventiile lor în stabilirea adevarului: un om obisnuit, cum sunt ei, poate conta în scrierea istoriei. Este cazul lui Marius si al Rodicai Tisca:Sase ani aveam când a murit, tin minte asta. Prin '51-'52, cam asa. A fost casatorit cu Salomia Gârbacea, având copii: îl punem pa Ion, punem pa Maria, punem pa Salomia, punem pa Neculaie, punem pa Ana, Eugenia si Gheorghe. Salomeea a murit la vârsta de 53 de ani. Apoi, Tatomir asta batrân a fost înfiat. El sa tine din Moeciu de Jos mai mult. El a fost înfiat de Gârbacea de-aicea. Au fost doi frati, unu' aici si unu' la Moeciu de Jos, si asta de-aici nu a avut copii si l-a înfiat pe bunicu' si l-a crescut si s-a casatorit si a ramas aici. Ne-am pus si noi întrebarea, de ce l-a chemat Tatomir si a fost înfiat de Gârbacea. N-o fi vrut sa-si schimbe numele. Nu l-a înfiat cu acte, l-a luat copil de suflet. El a mostenit casa, o casa cu curte. La viata lui a fost cioban la oi. Sa ducea prin Baragan, mânca mamaliga coapta. Cred ca a fost cioban-cioban, sa tinea cu oile. Da' la nunta nu a murit el. A murit tata al nostru, baiatul lui. Mai e o greseala: ca a murit la vârsta de 85 de ani. A murit la vârsta de 99 de ani. Batea suta. Tin minte, eram copil, si el mergea cum era lumânarea aia, drept. A murit de batrânete. Tata a fost consilier, a lucrat prin primarie, a fost si membru de partid. Era barbat bine, asa, ca aparenta de barbat, era casier la uniune, avea suflet bun. Avea un scris frumos si o iscalitura de n-avea treaba.Când ajungem la Eugenia Duicu, nepoata lui Tatomir, consemnam alte amanunte, uneori chiar interpretate: Tatomir a facut armata în Italia de unde s-a întors pe jos, unde crede ca a participat la un razboi; a dus oile în sudul tarii, în special în Baragan, dar a ajuns si în Turcia, pentru ca era priceput în meserie si la afacerile pe care le presupunea ciobania. Pentru Genica Duicu, sederea bunicului ei în Italia este un eveniment important pentru ca personajul revine în tara dupa foarte multi ani, nestiind sa spuna câti. Suntem trimisi la biblioteci, arhive. Ajunsi în Brasov, accesam filiala judeteana a Arhivelor Statului. Din registrele de nasteri reiese ca Gheorghe Tatomir a murit la vârsta de 103 ani. Apoi, ni se sugereaza consultarea Arhivelor Branului, un corpus de texte care pare sa contina informatii lamuritoare. Aflam posibile portrete: „Muntii sunt locuiti de români, care formeaza o populatie aparte. Ei sunt în mumar de 5-6000 si din cauza colibelor pe care le-au cladit în stânci sunt numiti colobasi si duc o viata libera si independenta prin excelenta. Sunt remarcabili prin vigoarea si expresia fizionomiei lor… Arareori merg calare pâna la Brasov, îmbracati în piele de oaie, purtând o pusca lunga în banduliera, caci coboara bucuros la ses, unde nu se simt bine. Turmele sunt toata avutia lor. Spre toamna ei trec cu ele în Tara Româneasca si din pasune în pasune le duc pâna în Turcia (Dobrogea - nordul Turciei de atunci). La Craciun îsi lasa acolo oile si se duc acasa ca sa-si petreaca acolo postul cu sotiile si copiii lor, care îi asteapta în munti. Sunt vânatori si contrabandisti. În ultimul razboi dintre turci si rusi, multi dintre ei au luptat pe cheltuiala lor împotriva soldatilor lui Mahmud. Acesti oameni salbateci si îndrazneti sunt capabili de cele mai gingase sentimente. Se spune ca spre seara, când în stâna e liniste, ecoul muntilor repeta melodii dulci si languroase. E colibasul care-si cheama iubita ce întârzie la întâlnire…“Însemnarile cu un accentuat caracter antropologic apartin lui A. de Gerando si au fost cuprinse în revista „La Transilvanie et ses habitans“, Paris 1845, vol. II, p. 14,15. Pe accesi linie, descriptiv-etnografica, dar cu o bataie mai lunga, se situeaza Rudolf Bergner, care în Siebenbürgen - Eine Dartellung des Landes und der Leute, Lipsca, aparuta în 1884 consemneaza: „În Evul Mediu, din cauza razboaielor continue, a ciumei si a navalirilor turcesti, nimeni nu putea sa aiba la granita o casa cum se cade, construita din material solid, caci se putea astepta oricînd sa-i fie prefacuta în cenusa. Chiar sub stapînire austriaca, în munti se cladeau pentru graniceri numai colibe provizorii. Colibasii, ca toti românii, sunt blajini si pasnici. Ei se ocupa cu agricultura si negotul de vite si stau în contact strâns cu regatul.“Informatii asemanatoare ofera si O'Donnnel, general comandant al Ardealului, în raportul sau catre Consiliul de razboi al Curtii din Viena, din 11 octombrie 1771, asupra punerii la punct a organizarii militare a comunelor de la marginea Ardealului ramasa neterminata de generalul Bukov: „…în vârful muntilor a aflat o multime de colibioare ocupate de oameni care traiau în mare mizerie, dar si în perfecta multumire. Cercând informatii asupra acestor oameni care duceau o viata nomada, a aflat ca sunt români, ca traiesc din cresterea vitelor, cu care fac negot în Tara Româneasca, de unde îsi aduc si alimentele si care ca cetateni apartin si ei Tarii Ardealului.“Dincolo de portretul locuitorului din muntii Branului, încep sa se detaseze datele care întregesc povestea lui Tatomir. Tot A. de Gerando insista asupra altor amanunte antropologice: „Voinici si sanatosi, ca oamenii care traiesc mai mult în aer liber, branenii sunt harnici, foarte întreprinzatori, cumpatati, cu masura în toate si crutatori, uneori pâna la zgârcenie, si ajung în general la vârsta de 70-80 de ani, pe care unii o depasesc pâna la o suta si mai mult“.Colaboratorul revistei citate aminteste ca în anul 1844 a admirat în Magura un mosneag de 127 de ani. Gheorghe Tatomir pare sa fie printre ultimii tarani din alt aluat. De altfel, Horia Bernea, justificând alegerea lui Tatomir ca efigie a muzeului, spunea ca acesta reprezinta tipul vechiului european. A. de Gerando afirma ca „…pe la 1837, aceasta prieteneasca si arhaica localitate fusese comparata cu o regiune elvetiana“. În fine, se dezleaga si misterul legat de stagiul militar pe care Tatomir l-a facut în Italia: „Castelanul se sfatuia cu notarul, întocmeau o lista si plecau cu 4-5 trabanti voinici, buni la astfel de treburi, ca si la executii si perchezitii, sau îi trimeteau numai pe pârgari cu trabanti, pornind astfel la vânatoare de oameni, pe care, în cel mai rau caz, îi prindeau cu arcanul, caci pe-atunci militaria nu se facea timp de 2-3 ani, ci câte 10-20-30 de ani si oamenii erau dusi pâna în Italia si Germania, plecând tineri si revenind oameni în vârsta, dupa ce-si lasau acasa parinti, sotia si copiii.“