Comunistii si moartea
articol aparut in Cultura, nr. 175 din 2008-05-29» cultura cultura ideilor »
Autor: MIHAELA GRANCEA
Pentru marxisti, moartea avea o semnificatie colectiva si o finalitate escatologica, evident impuse de „cosmologia“ universului social. Finalitatea declarata impunea victoria spatiului social asupra individului, coparticiparea fiecaruia la construirea proiectul „vârstei de aur“ (comunismul global, adica). Aceasta contributie la realizarea viitorului umanitatii asigura un soi de satisfacere a nevoii de perpetuare a amintirii, chiar si a celei mai anonime si anodine dintre individualitati, fiind echivalentul laic al mântuirii/salvarii promise de religii. O astfel de escatologie completa, se credea ca la modul fericit, sistemul continuarii prin reproducerea biologica realizata în cadrul idilic al familiei nucleare socialiste. Spaima de moartea vazuta ca aneantizare fizica a individului, ca disolutie definitiva, era compensata de credinta în imortalitatea speciei umane „…în natura si în istorie“ (vezi Guy Durand, „L'expérience de la mort“, în „Essais sur la mort“, coord. Guy Couturier, Montréal, Ed. Fides, 1985, p. 359-377), în perpetuarea în memoria colectiva a imaginii indivizilor care au aplicat (exemplar) norma sociala comunista si au fost implicati în realizarea proiectului comunist, uneori cu sacrificii personale sau chiar cu pretul vietii. În plus, moartea ca fenomen natural, obiectiv, era considerata o necesitate, numai prin ea fiind posibila reînnoirea societatii, aparitia unor indivizi cu noi potente socio-creative; asumarea unei astfel de viziuni era considerata absolutamente necesara în procesul maturizarii individuale si colective. „Moartea democratica“ era un produs de discurs, un segment de ideologie, o aplicatie a conceptiilor fraternaliste si egalitariste, mijloc/prilej de a cultiva solidaritati specifice proiectului comunist internationalist si/sau nationalist-comunist (vechile axiologii care exaltau eroismul si onoarea sunt reconjugate în functie de noile intentii de legitimare ale unui proiect politic sau a personalitatii reprezentative pentru ideologia egalitarista). Moarte si propaganda Orice demers comemorativ se desfasura (emblematic) sub patronajul „eticii de stat“ determinând refugierea individului (cel mult!) în ritualism, mimarea asumarii care, în fapt, era doar conformism si alienare. În mediul rural se conserva traditionalitatea „riturilor de trecere“, precum si în majoritatea cazurilor de înhumare a „anonimilor“, a indivizilor neimplicati în structurile de conducere si de coordonare a societatii aflate în proces de comunizare si sovietizare. Dependenta individului fata de colectivitatea sublimata (devenita parte esentiala a sistemului) se realiza ca efect al „credintei“ în atotputernicia sistemului, în certitudinea ca el va realiza siguranta sociala, eliberându-l de complexul colapsului existential. Integrarea în comunitate si sentimentul sigurantei se plateau însa prin moartea propriei individualitati, personalitatea fiind consumata si substituita de grupul din care individul face parte. Dupa razboi si venirea la putere a noului regim, comunistii au constatat ca nu li se recunoaste legitimitatea, ca nu se pot revendica din traditii si identitati specifice, ca ruptura cu vechea identitate, ruptura pe care o decretasera fara ezitare, în numele schimbarii si al aplicarii unui nou proiect social, genereaza exigente politico-ideologice vizavi de motivatiile noului demers social. Era necesara astfel construirea unui nou mod de organizare si interactiune, trebuiau identificate sau inventate noi sisteme de referinta, actorii sociali trebuiau convinsi cu referire la viabilitatea noului proiect de societate, efectul imediat al propagandei comuniste ar fi fost practicarea sociala a noilor repere. Pentru constituirea sistemului de identitati si solidaritati specifice au fost identificate sau imaginate, asa cum am mai afirmat, noi sisteme de referinta, apelul la mitologie fiind vital. De altfel, chiar ideologia comunista, în mare parte, este doar mitologie transfigurata, ponderea imaginarului fiind dozata de natura si de finalitatile programului de transformare sociala care presupunea recladirea societatii si reinventarea omului. Miturile fundamentale sunt restructurate si redefinite din perspectiva seculara. Doctrina marxista, în aparenta infailibila, oferea o noua escatologie, promitea „o vârsta de aur“ în concretizarea careia comunistii jucau rolurile eroilor sacrificiali (vezi profilul „luptatorului ilegalist“), mesianici si eponimi (despre ilegalisti, definitii ale ilegalitatii si ilegalistului, despre conditionarea care determina tipologia ilegalistului – viata grea, setea/foamea de învatatura, initierea în partid, revolutionarul de profesie, moartea eroica – vezi Sorin Serban, „Ilegalistii“, în „Miturile comunismului românesc“, coord. Lucian Boia, Bucuresti, Ed. Nemira, 1998, p. 133-147). Recursul la memorie era legitimat de finalitatea discursului comunist, de motivatiile „militantilor“ vizavi de reconsiderarea/resemnificarea si chiar simbolizarea unor evenimente si personaje din trecutul recent (îndeosebi ilegalist), din perspectiva concretizarii unor proiecte prezente si viitoare. Prin apelul la afectele multimii, prin manipularea acestora, activistii care au militat pentru schimbarea sistemului înainte de instaurarea regimului comunist sau în timpul „construirii comunismului“ devin victime ale celor care opun rezistenta la schimbare, fiind valorizati ca martiri sau eroi. Revolutionarii de profesieChiar si un accident de avion revendica si evoca moartea eroica. Un astfel de caz îl reprezinta transformarea mortii accidentale a lui Grigore Preoteasa în capital politic si mitologic. În ajunul sarbatoririi a 40 de ani de la „Marea Revolutie Socialista din Octombrie“, avionul cu care se deplasa delegatia româna la celebrarea evenimentului fondator s-a prabusit pe „Aeroportul Vnukovo“ din Moscova. Au decedat doar membrii echipajului si Grigore Preoteasa, secretar al CC al PMR (din respectiva delegatie mai faceau parte: Chivu Stoica, Nicolae Ceausescu, Alexandru Moghioros, Leonte Rautu si Stefan Voitec; despre acest episod a scris fostul translator al delegatiei, Mihai Novicov în „Moartea lui Grigore Preoteasa. Catastrofa de pe Aeroportul Vnukovo“, Bucuresti, Ed. Ion Cristoiu, 1998). Se aplica, în aceasta maniera, elogiul neconditionat, care la rândul sau se transforma în tehnica de manipularea folosita pentru resemnificarea personajelor si actiunilor. Eroul comunist, asa cum era construit de produsele culturii comuniste, în discursul public era „revolutionar de profesie“, avându-i ca modele pe intelectualii comunisti care dupa ce studiau trecutul proiectau viitorul egalitarist, unic, oferind repere pentru comportamentul revolutionarului conceput ca om predestinat unui singur scop – destructurarea „societatii decadente“ si construirea paradisului social, egalitarist, proiect conform legitatii istorice. El sacrifica tot ceea ce tinea de individualitatea sa, nu avea proprietate, legaturi personale, viata personala, era dedicat cauzei, posedând doar fervoarea ideologica. Având ca singura pasiune – revolutia divinizata si imaginata ca tel suprem, revolutionarul devenea anahoretul lumii care se construia pe pamânt; în acest context, victoria revolutiei era instituita în împlinire suprema. Modelul referential îl oferea „Catehismul“ anarhist a lui Neceaev, dar mai ales romanul lui Nikolai Ostrovski, „Asa s-a calit otelul“ (1934), scriere cu caracter autobiografic si expresie a realismului socialist, centrata pe lupta eroului cu sine însusi si pe formarea constiintei sale revolutionare în anii razboiului civil si ai reconstructiei tarii. Eroul principal, tânarul Pavel Korceaghin, încarnare a revolutionarului bolsevic, era o manifestare a retoricii sacrificiale si a credintei în infailibilitatea doctrinei proletare. În functie de aceste viziuni, propaganda urmarea formarea de reprezentari sociale generoase vizavi de liderii comunisti considerati drept embleme ideologice (vezi Lavinia Betea, „Mentalitati si remanente comuniste“, Bucuresti, Editura Nemira, 2005, p. 197). Presa comunista impune aceste strategii. Dar o influenta covârsitoare în implementarea valorilor utopice a avut-o cultura „realismului socialist“, îndeosebi proletcultismul anilor 1947-1953. Compozitia tematica si limbajul literaturii „realismului socialist“ erau conditionate, „dictate“ de istoricul „luptelor revolutionare ale poporului român“, precum si de „realitatea fierbinte a reconstructiei socialiste“, de nevoia de a descrie „frumusetile si bogatiile tarii“, cadrul natural al exemplaritatii umane. Revolutia culturala declansata de comunisti în primul deceniu postbelic presupunea îngroparea trecutului cultural, anihilarea discursului liber. O astfel de ruptura radicala avea antecedente istorice (vezi în mod deosebit apocalipsul cultural propus de proiectul politic iacobin, precum si cel concretizat de bolsevici) si a impus, în discursul oficial, o anume retorica strategica desfasurata în câteva etape: stigmatizarea si reprezentarea sfârsitului „societatii burgheze“ decadente, atât ca si corp social, cât si ca abordare estetica a trecutului si a prezentului (în aceasta etapa este devalorizata, evident la nivel de discurs, axiologia traditionala si legitima). Trecutul astfel selectiv reprodus si reevaluat a devenit lacunar si negativ; alternativa escatologica o reprezenta ideologia culturii proletare care exersa sublimarea prezentului sau proiectarea viitorul prin abolirea istoriei (republica comunista, gândita ca proiect politic universal, ca structura globala nonconflictuala, ar fi pus capat istoriei sângeroase, ar fi asigurat progresul scientist). Eroi au fost...Eroii pozitivi ai „erei socialiste“ erau cei devotati proiectului comunist, indivizi considerati drept reprezentativi: activistii de partid, muncitorii din uzine (vezi frecventa cu care este amintit strungarul), minierii, ceferistii, sondorii, constructorii, pionierii aviatiei, marinarii, taranii colhoznici, învatatorii ca „luminatori ai satelor“ (aici se simte o recuperare timida a semanatorismului, recuperare realizata însa pe fondul luptei de clasa) – adica, cei implicati în modernizarea si în productia „stahanovista“ (electrificarea si constituirea unei retele moderne de cai ferate si de sosele, industrializarea tarii, exploatarea rezervelor naturale de minereuri, deschiaburirea ca igienizare a satului si colectivizarea agriculturii), în afirmarea „omului nou“, adica, într-un cuvânt, comunistii care pareau a constitui un eroul colectiv eponim, comunitatea de constiinta a societatii. Acesti „eroi“ devin subiectul noii mitologii al cosmogoniei comunismului, o cosmogonie fara Creator, doar cu mai multi „parinti“, precum Marx, Engels, Lenin, Trotki, Stalin, Mao Zedong, Kim Ir Sen, Saloth Sar (Pot Pol), Fidel Castro. Însa, de cele mai multe ori, va fi vorba despre contrafaceri, sau pur si simplu despre mistificare, fictionare grosolana a realitatii. Modelele literare erau oferite de literatura sovietica, îndeosebi de eroii lui Aleksandr Fadeev din „Tânara garda“ (1946), de cei din romanul „Fluviul sovietic“ (1930) al Leonid Leonov, sau din „Pamânt destelenit“ (1932), roman al colectivizarii scris de Mihail Aleksandrovici Solohov (daca romanul cunoscutului scriitor sovietic are un anume dramatism, un alt roman cu subiect similar: „Mitrea Cocor“ (1950) de Mihail Sadoveanu, text referential pentru programele didactice ale epocii, era doar o pastisa stângace. Totul, atât în literatura, dar mai ales în plastica realista (vezi arhetipul sculptural „Muncitorul si colhoznica“ – Vera Muhina, 1937) si în arhitectura „clasicist-socialista“ (vezi monumentalitatea falica ilustrata de „Universitatea Lomonosov“ din Moscova si de „Piata Scânteii“ din Bucuresti) era „maret“, plin de energie si de siguranta (istoria este ireversibila, spuneau ideologii, scriitorii, artistii). În câmpul de manifestare al culturii socialiste mai dinamica si influenta pare sa fi fost „stihuirea“ (un timp, pâna în perioada liberalizarii relative de la începutul regimului ceausist, poezia ca exercitiu cultural savant a fost „în adormire“, manifestându-se doar ca propaganda versificata). Alexandru Toma (m. 1954), desi era un poet rudimentar, iesit parca din preistoria poeziei, a fost considerat model oficial pentru creatorii de stihuri din România, era arhetipul poetului vizionar, mesianic (de altfel, autorul vorbeste explicit despre escatologia totalitara, despre vizionarismul si mesianismul Poetului comunist: „Da, asta-i Buna Veste, Noul Crez/ Întru care va renasc si va botez/ În numele lui Marx si Lenin si Stalin/ Acum si-n vecii vecilor si pururea Amin!“(vezi A. Toma, „Adevar zic voua“, în „Cântecul vietii. Versuri alese 1894-1954“, ed. a III-a, Bucuresti, Ed. de Stat pentru Literatura si Arta, 1954, p. 300). Constructori de eroi pozitivi (de aceea si falsificatori de biografii!) au fost Dan Desliu cu balada de „larga respiratie“ epica „Lazar de la Rusca“, Victor Tulbure cu „Balada tovarasului cazut împartind „Scânteia“ în ilegalitate“ si Mihai Beniuc, cel mai prolific poet al momentului, lectura obligatorie în opera de „catehizare“ comunista. Cum se construieste un erouCaracteristic în acest sens a fost exercitiul imagologic desfasurat de Dan Desliu în „Lazar de la Rusca“. În respectivul poem epic, D. Desliu descrie de fapt, Raul social ca Rau absolut, un Rau proteic, un fel de bestiar multiform care exprima degradarea umanitatii Celuilalt. Lazar de la Rusca a fost un personaj real. Lazar Cernescu era, conform discursului oficial, un tânar „taran muncitor“, dar si cântaret popular (cânta la contrabas, pe la nunti, împreuna cu orchestra sa), membru de partid (din 1946) si activist de plasa, ucis cu salbaticie, în cadrul unei actiuni represive a „partizanilor“ din grupul colonelului Uta (ca raspuns la actiunile Securitatii, rezistenta anticomunista din zona a decis sa-i ucida pe comunistii din comuna Teregova, militanti considerati „informatorii Securitatii“, „tradatori“ care trebuiau lichidati). Cadavrul lui Lazar a fost gasit doar peste cinci luni, mutilat, în martie 1949. Din acest moment, personalitatea lui Lazar va fi remodelata si definita ca emblema reprezentativa pentru sistemul de valori comuniste, suportând o operatie de eroizare, act ideologic care a implicat demersuri culturale si propagandistice de proportii (pentru detalii vezi Ionut Costea, „Mitobiografia în comunism si postsocialism“, Cluj-Napoca, Ed. Argonaut, 2008). Efectul fundamental al acestor eforturi a fost abstractizarea personajului real, fenomen care cunoaste chiar si metamorfoze postsocialiste (vezi aspectele urmarite, în studiul mai înainte mentionat, studiu de istorie culturala). Lazar e conceput ca martir al cauzei proletariatului, „om dintr-o bucata“, „comunist de frunte“, vizionar (îsi afirma, în momentul mortii, credinta în victoria finala a Partidului si a „tovarasilor“), nadejdea celor „multi si oropsiti“, victima blânda implicata în „lupta sfânta“ pentru dreptatea sociala. Lazar-ul lui Desliu, altul decât cel din realitate, era sublimat, devenea un personaj mitologic, un fel de Orfeu: „…ca el cu arcusul lui/ îs lumina satului/zâmbetul norodului/ si junghiul chiaburului./ Struna lui mladie cânt/ si de iarba din pamânt/ si de fosnetul din pom/si de dragoste din om/ si de roua si de gloata,/ de lumina vietii toata…/Lazar cânta-n glas de struna/ calea noua, viata buna: soare-n suflet si-n ogoare/taranimii truditoare,/ celor harnici fericire/si chiaburilor pieire/ …/ râde inima-n popor/ ca doar Lazar e de-al lor/ nevoias si muncitor“. Singurul regret al lui Lazar, în momentul mortii sale violente, este nu gândul la familia ramasa fara sprijin, ci la faptul ca nu o sa traiasca realizarea noii societati, asa cum era ea configurata în… „Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice“, scrierea sacra si sacrosanta a noii religii politice: „… alt gând acum te doare/dintre toate al mai tare:/ Acolo la tine-acasa/ sade o carte pe masa/ între azima si blid/ daruita de Partid./ Cartea unde a slovenit/ când si cum s-a faurit/ Tara Muncii ce-a înflorit/ acolo la Rasarit…/Cartea ceea cea mai draga/ fratilor din lumea-ntreaga,/ Cartea unde-ai învatat/ cum sa lupti înversunat/ împotriva railor/pentru ai tai, pentru popor“ (vezi Dan Desliu, „Lazar de la Rusca“, în „Limba româna. Manual pentru clasa a V-a“, Bucuresti, Ed. Didactica si Pedagogica, 1953, p. 197-200). Doar un astfel de erou, prin moarte, intra în eternitatea constiintei proletare.Noul PanteonPentru a transforma si controla lumea pe care o „construiau“, liderii comunisti au folosit represiunea, ideologia/ideologizarea si manipularea memoriei colective, chiar reconstruirea acesteia (în primul rând ca memorie istorica). „Noua orânduire“ avea nevoie, asa cum am mai subliniat, de legitimari: traditii revolutionare simbolice, figuri panteonice, sarbatori care stimulau afectele, empatia si consensul, celebrari dedicate acestor evenimente si personalitati reprezentative pentru sistem si un discurs (oficial) singular, convingator si „absorbant“ despre toate acele realitati istorice specifice „dictaturii proletariatului“. Odata cu destructurarea institutiilor democratiei, identitatilor sociale, culturale, religioase si regionale ale „lumii apuse“ (deci moarte, în fapt „omorâte“), regimul totalitar îsi lansa propriul proiect socio-politic si axiologic. Memoria colectiva era, astfel, abuzata, iar istoria era supusa unor succesive cosmetizari si falsificari care o faceau, în cele din urma, de nerecunoscut. Comunistii au realizat ca îndeosebi fenomenul comemorativ, de traditie în România, trebuia instrumentalizat din perspectiva foamei de legitimare. Vor conta în mecanismele sarbatorii comemorative doar consacrarea acelor evenimente istorice care se articulau la finalitatile regimului, la proiectul constituirii si asumarii unui nou panteon al eroilor, la secularizarea scenariului comemorativ. Modelul „ontologic“ era, evident, cel sovietic.