Corp la corp în gaoacea jocurilor
articol aparut in Cultura, nr. 175 din 2008-05-29» cultura cultura sportului » Adevarul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
Despre cum un singur om plin de exuberanta poate învia un teatru, despre cum directoarea Adriana Maria Hausvater a transformat Teatrul National din Timisoara într-un spatiu unde creativitatea se simte la ea acasa, despre un esafodaj repertorial inteligent, despre o revista a teatrului cu profil incitant si bine defnit, despre faptul ca Festivalul de Dramaturgie Româneasca a devenit, din loc de întâlnire al veleitarilor, un eveniment cu program estetic solid, unde tânara dramaturgie îsi gaseste locul meritat a mai fost vorba în revista noastra. Ca si despre abilitatile manageriale ale directoarei. Iata ca acum Adriana Maria Hausvater a obtinut pentru urmatorii 49 de ani ultima parte ramasa din fosta Cazarma a Transilvaniei, un manej pe care teatrul îl va transforma, pâna în 2009, în sala moderna, modulara, dotata european, cu echipament pe masura.
Dar pâna în octombrie, când vor începe lucrarile de amenajare, aici se va juca ultima premiera a Teatrului National din Timisoara, în regia lui Radu Afrim, „Boala Familiei M“ de Fausto Paravidino. Trecut foarte putin de treizeci de ani, dramaturgul italian a obtinut deja mai multe premii. Scrie piese, dar si scenarii pentru radio si televiziune, joaca în teatru si film, face regie si este directorul artistic al unui teatru. Tineretea nu îl împiedica sa compuna texte cu personaje distincte si relatii bine definite, în care se balanseaza gratios de la celula familiei la metafora societatii, dupa cum singur marturiseste, în nota cea mai curat realista. Cum realista e si intrarea în scena a fiecarui personaj, cu propria prezentare a problemelor. Întâmplarile din „Boala Familiei M“ se petrec într-un loc pe autostrada, unde „principalele resurse economice ale unor sate de asemenea soi ar putea parea barul camionagiilor si pompa de benzina, dar, la o privire mai atenta, descoperim ca aceste resurse sunt însotite de agricultura, de cresterea vitelor si de persoane.“
Radu Afrim imagineaza un spectacol cu ironie galesa, blânda si articulatii laxe, datorate si salii imense, unde personajele au loc sa mearga cu bicicleta, când nu se pierd, topindu-se printre copaci. În „Boala Familiei M“ plecarea din scena echivaleaza cu asezarea pe pervazul vreunei ferestre. Decorul Velicai Panduru le înghite, personajele nu au intrari si iesiri clasice din spatiul compozit, interiorul casei lor se pierde în padure, neobstructionat de nici o linie de departajare. Iar lumina de scena se mixeaza cu cea naturala venita prin ferestrele multe si largi, îmbracate în iedera (conceptie, cred, inedita pentru productiile de la noi). În mijlocul padurii zaboveste nici mai mult nici mai putin decât o cada cu silueta mondena. Un iz absurd, estompat, aluneca peste tot ce respira în cadru. Exact aerul de o stranietate moale, rafinata, în care s-a atenuat grotescul atroce al montarilor afrimiene de pe vremuri. În locul caricaturii gaunoase, siesi suficiente, ligamentele constructiei se plaseaza acum în jovialitate, duiosie si privirea mult-omeneasca. Familia M, macinata de boli comune, opozitiile responsabilitate-iresponsabilitate, maturitate-imaturitate, se salveaza, în viziunea si extratextul lui Radu Afrim, prin joc si atuul proximitatii. În lejeritatea cu care se cuibaresc fratii sau prietenii unii într-altii, în cochilia intimitatii fizice, în atingerile de care corpurilor le e natural sete, personajele gasesc sprijin si caldura. Suportul moral, senzatia de familie se ridica în primul rând prin statul corp la corp, prin usurinta cu care fratele se tolaneste letargic în bratele surorilor. Când Fabrizio, dupa ce i-a suflat logodnica lui Fulvio, îi scrie o scrisoare de iertare-furie-rugaminti, cei doi fosti cei mai buni prieteni ramân aproape lipiti. Afectiunea tradusa în piele pe piele si retragerea în joc par singurele lucruri care dau viata si tihna. Prin drogul jocului se evadeaza si tot prin el se mascheaza si trateaza vulnerabilitatea. Cu toate ca asperitatile si conflictele din viata diurna a Familei M nu par din cale afara de mari. În cea mai halucinanta scena, în baie, când toti se scalda în grup, dulceata imixtiunii, familiaritatea unui corp cu altul în gaoacea calda, protectoare amintesc, ca si în mai vechile „Nevroze sexuale ale parintilor nostri“, de vârsta de dinaintea departajarii pe sexe si responsabilitati. Subliminal, acesta va ramâne fundamentul pentru personajele care refuza ordinea obisnuita.
Dar lumea din provincia lui Paravidino e destul de deschisa si larga în conceptia asupra sexului, dupa cum se vede din cele trei avorturi si doi logodnici simultani, cel putin pentru câteva zile, ai Mariei. „Femeile sunt mai expansive“, va explica tatal, iar Maria se confeseaza: „Cel putin de iubit am iubit tot timpul (...) Si mult.“ În interpretarea Malinei Manovici, Maria, facuta pentru dragoste, cu par blond, rebel, îsi poarta senzualitatea inconstient. Familia M bea cafea, cele doua surori si fratele se contrazic zilnic cu tatal senil – personajul în functie de care se pozitioneaza toti –, cu întelegere si toleranta mascate de aura buimacelii. Acesta e cel mai afrimian „erou“ al spectacolului: retard+decrepitudine comica. În constructia lui Ion Rizea, Luigi, care vorbeste peltic, scuipa peste tot boabe de cafea si se spala pe fata cu manusi de piele, va fi, cu siguranta, personajul cel mai gustat de catre public. Cântecul interpretat de el, la refrenul caruia se alatura toti masculii de pe scena, e catapultat direct din telenovelele admirate de Maria. Mentalul de telenovela, cu trandafiri, priviri cu subînteles si replici fara nici un referent, genereaza un întreg depozit de umor. Fratele cel mic îsi va etala competentele artistice, un dans mirobolant. Campion national de dans, la 19 ani, Eugen Jebeleanu reuseste însa mult mai mult decât un dans pasional si energic. Talentul sau se probeaza acum într-un rol de amplitudine plin de forta de convingere si autenticitate.
Dar, odata cu cântecul, dansul si jocurile, consistenta conflictului se spulbera si miza dispare. Cei doi prieteni, „logodnicii“ Mariei (Victor Manovici în registru macho si Colin Buzoianu din gama de personaje afrimiene benigne, usor abulic, ratacit de pe alta lume) se cearta, se bat, îsi declara iubire, apoi se bat din nou. Legatura Mariei cu Fulvio s-a sleit, ea se simte neglijata, el prefera sa ia sase kg de cârnati si sa se uite cu prietenii, pe autostrada, la accidentele de masini: „Mergem la autogrill, bem doua beri, schimbam doua vorbe, vedem poate ne pica vreun accident, ne uitam la camioane si plecam.“ Nimic nu e grav, toleranta se întinde peste toti. Campioana e Marta, în impecabila interpretare a Claudiei Ieremia: rezervata si convingatoare, matura si de invidiat pentru economia de mijloace. Ei îi revin martiriul cotidian si resemnarea. Ea sterge voma si spala dejectiile decrepitului tata. Ea si Maria sunt mari, barbatii sunt mici, va recapitula Marta: „n-a crescut nimeni, dar exista unii care trebuie sa fie mici si unii care trebuie sa fie mari. Asta o întelegi imediat, Giani va fi întotdeauna mic, iar eu am fost întotdeauna mare. Luigi era mic dinainte, nu de când s-a îmbolnavit.“
Tusele preferate ale lui Afrim, refuzul maturitatii, încremenirea în copilarie, repulsia fata de responsabilitate, evaziunea în gaoacea jocului si indistinctia sexuala revin în „Boala Familiei M“, doar ca mai putin contorsionat, acoperite de un abur de jovialitate si acceptare. Si, la cât de performante ies spectacolele acestui regizor, ar fi si pacat sa renunte la un puzzle care l-a facut celebru.