Eugen Simion – 75
articol aparut in Cultura, nr. 175 din 2008-05-29» cultura cultura literara »
Autor:
ION SIMUT:
Apolitismul învingator
Marturisesc ca nu stiu care ar fi titlul cel mai potrivit pentru acest articol, în acest moment aniversar pentru Eugen Simion. Ezit între: apolitismul învingator, critica universitara si critica academica. Mi-e teama ca, la o simpla privire, fiecare dintre aceste sintagme ar putea fi banuite de dedesubturi pe care nu le au. Eu vreau sa rostesc un scurt elogiu, de aceea prefer, pâna la urma, sintagma care desemneaza o victorie clara. Ca modalitate de scriitura si tipologie a criticii, lui Eugen Simion i se potrivesc mai multe formule, care acopera partial optiunile unui anumit moment: critica de întâmpinare, critica de sinteza, eseul monografic, eseul critic pe o tema de actualitate, critica universitara, critica academica. Niciuna nu acopera în întregime modul de a scrie al lui Eugen Simion, pentru ca sunt formule prea generale.
Nefiind temperamental un luptator incomod si un polemist, Eugen Simion a fost silit sa devina. Spirit asezat, echilibrat în atitudine, moderat în judecati, deschis spre toate modalitatile estetice, critic de biblioteca si de catedra, cu toate ca are o activitate publicistica tenace si o experienta considerabila a confruntarilor inevitabile, Eugen Simion s-a mentinut la oarecare distanta de larma divergentelor. Daca înainte de 1989 nu a fost implicat în politica oficiala, dupa 1989 a încercat sa se pastreze, cu atât mai mult, într-o atitudine rezervata. Pentru cine l-a cunoscut bine si i-a intuit sensibilitatile sau poate chiar i-a intuit proiectele nu a fost o surpriza. Însa multi i-au reprosat optiunea pentru apolitism. E acum momentul, dupa aproape douazeci de ani, sa spunem ca alegerea a fost buna, pentru ca Eugen Simion a realizat foarte multe proiecte culturale (nu numai carti). Cred ca nu exagerez daca spun ca a fost, dupa 1989, unul dintre cei mai productivi critici si initiatori de mari proiecte colective, cum sunt noua serie de editii critice din colectia de „Opere fundamentale“ si „Dictionarul general al literaturii române“. Bilantul activitatii sale postdecembriste (nu mai numar cartile si reeditarile) e pe deplin graitor. Apolitismul, ca optiune personala, s-a dovedit fertil si învingator. Au recunoscut-o si scepticii de altadata. Sunt nevoiti s-o recunoasca si adversarii, desi nu o vor face la modul explicit si onest. (Nu spun ca apolitismul ar fi singura optiune îndreptatita, dupa cum nu cred ca implicarea politica ar fi obligatorie pentru oricine. E problema personala a fiecaruia, iar alegerea poate fi judecata dupa realizari.)
Nu stiu ce sa remarc mai repede dintre calitatile, atât de evidente, ale criticului Eugen Simion. Autoritatea dobândita e rezultatul. Aleg, mai întâi, decizia gustului estetic, claritatea situarii în lumea valorilor contemporane si consecventa acestei atitudini, care au condus, prin combinatia cu sustinerile si întâmpinarile altor critici, la constituirea canonului neomodernist, asa cum arata el astazi. Dupa 1989, Eugen Simion si-a pastrat fara ezitare optiunile si programul anterior, aparându-i pe Marin Preda, Nichita Stanescu si Marin Sorescu de contestatiile înversunate, de acuzele venite din toate directiile: politice, morale sau estetice. Moderatia si echilibrul judecatilor critice au fost nevoite sa-si adauge fermitatea si polemismul. Atitudinile extreme nu-i plac si el însusi afirma despre sine ca „nu vrea sa fie nici un Vlad Tepes al literaturii, nici un Tudor Vladimirescu al criticii românesti“. Când a constatat ca a învins scepticismele altora, a iertat ingratitudinile: „A dorit toata viata lui sa fie doar un comentator receptiv si lucid al fenomenului românesc si sa înfrânga în el, pe cât este posibil, idiosincrasiile pentru ca ele sa nu ajunga sa-l stapâneasca si sa-l doboare“ – e înca o foarte potrivita autodefinire.
Staruinta analizei si a argumentatiei din critica de totdeauna a lui Eugen Simion si-a deschis orizontul spre sinteza nationala si contextul european. Profesionalismul, moralitatea actului critic, capacitatea de cuprindere a valorilor, calitatea scriiturii, echilibrul suplu între adoptarea unei metode si libertatea eseistica a interpretarii, comparatismul de punere în relatie cu principalele repere dau, împreuna, prestigiul si autoritatea critica. Eugen Simion e un capitol important din istoria unei jumatati de secol a literaturii române contemporane, istorie la a carei configuratie el însusi a contribuit într-un mod decisiv, pentru constituirea unei imagini de durata.
AL. CISTELECAN:
Dimineata eterna a poetilor
„Dimineata poetilor“ a fost – si a ramas – o carte frumoasa; nu stiu daca una de referinta, dar sigur una care concureaza cu orice carte de literatura (cu orice: roman, eseistica, poezie etc.). O carte la fel de proaspata acum ca si în 1980, când a iesit prima editie de la Cartea Româneasca. Timpul nu pare a fi trecut peste ea, ci pe alaturi.
Admiratii rezolute si obiectii
laterale
Valul de cronici (val la modul literal; se purta pe atunci; si cartile erau mai putine, e drept, dar si atentia era mai mare, iar cartile importante erau pe agenda imediata a tuturor cronicarilor) care a întâmpinat-o a oscilat strict între entuziasm si încântare, dar nu mai jos, nici macar cu un semiton (cea mai calda, mai completa si mai empatica primire i-a facut-o Lucian Raicu, în „Viata româneasca“, nr. 4-5/1981). Iar obiectiile, putine oricum si strivite sub admiratie, au fost mai degraba de tipul sicanelor marginale decât al confruntarii. Unele aveau, fara îndoiala, temei, dar si cele întemeiate nu loveau cu nimic în spectacolul de inteligenta exegetica al cartii. Cornel Ungureanu, bunaoara, avea (în „Orizont“, nr. 8/1981) doua mici (dar nu chiar neînsemnate) rezerve fata de ceea ce – în primul rând – considera a fi „un eseu exemplar“. A doua dintre ele e întru totul justificata, desi ivita, fara îndoiala, din proiectul – pe-atunci înca in pectoris – al „geografiei literare“ si al justitiei marginalilor; Cornel Ungureanu crede ca, daca Eugen Simion s-ar mai fi straduit, „ar mai fi descoperit /.../ câteva nume de poeti ardeleni“ (si moldoveni, sa fim drepti) care s-ar fi putut invoca la fiziologia sau semiotica amorului, daca nu si în prima parte a cartii, dedicata pionierilor. Si cred, cu el (fara sa facem patriotism local exagerat), ca macar cântarile lui Parpangel meritau un studiu de semiotica iubeata, mai ales ca Parpangel cânta cu doctrina, nu doar cu spontaneitate. Dar n-a fost sa fie si „Tiganiada“ apare fugar doar într-un singur loc. Prima obiectie a lui Cornel Ungureanu ar fi putut fi însa dezvoltata mai cu succes, daca admiratia -– si generala si personala – nu l-ar fi oprit; ea ramâne enuntata doar ca pura posibilitate, caci, zice Cornel Ungureanu, „am putea sa obiectam acestei carti ca extinde o propozitie riscanta: aceea a coincidentei constiintei lirice cu cea erotica“. E propozitia fundamentala din „Spitalul amorului“, eseul de erotica, propozitie luata – si adaptata – de la Denis de Rougemont si Roland Barthes. Ungureanu mai adauga, dar tot timid, ca exegeza lui de Rougemont pentru stilistica amorului occidental nu se poate suprapune direct peste amorul oriental, pentru ca la portile Orientului e altfel. Trebuie spus, însa, ca, pe cât pare de consistenta aceasta obiectie, pe atât ea ar fi fost inventata sau nedreapta. Nu-ncape vorba ca sunt si alte „cauze“ care pot duce la constiinta lirica (cauza patriotica, de pilda); pe de o parte, Eugen Simion le invoca – mai ales în prima parte a cartii -, iar pe de alta parte el nu întinde propozitia absolut, luându-si, totusi, prevederea de a spune ca doar „la cei mai multi dintre poetii de la începutul secolului al XIX-lea“ „nasterea constiintei lirice este determinata /.../ de aparitia constiintei erotice“ (p. 280). Fireste, fiind vorba de un eseu dedicat primelor amoruri literare românesti, el nu mai umbla dupa cei, oricum putini, care nu intra în ecuatia de baza a eseului. Pe de alta parte, observatia lui Cornel Ungureanu devine numaidecât nedreapta chiar acolo unde e mai consistenta, întrucât Eugen Simion chiar marcheaza diferentele dintre amorul occidental si cel oriental; el îi aplica celui din urma aceeasi grila, dedusa din de Rougemont, dar nu aceeasi regula; din contra, scoate mereu contraste si la nevoie ar fi putut, cu siguranta, merge pâna la o fenomenologie a iubirii orientale. „Orientul – zice el la p. 301 – a subtiat si corupt simturile sau le-a adaptat unei mentalitati care face din femeie un obiect exclusiv erotic“, iar Don Juan-ul occidental „îsi leapada, la portile Orientului, teribila lui insolenta“, luând chipul unui „Tristan napastuit“ (p. 302). Orientalul lui Eugen Simion e un Don Juan cu retorica de Tristan, iar asemenea observatii ce tin de o fenomenologie risipita a contrastului amoros Occident – Orient se gasesc în tot eseul (absenta conflictului dintre inima si ratiune ar mai fi o nota decisiva, caci la orientali iubirea desfide orice morala si constrângere; scopul scuza aici orice conduita). S-ar mai putea adauga la aceste note (si cam într-acolo înclina si demonstratia lui Eugen Simion) si strategia victimizarii, a paralizarii de amor, caci orientalul nu face caz de „demnitate“ si amor propriu când o vorba sa strapunga împotrivirile; el se foloseste de arme moi, feminine, ca sa înmoaie orice rezistenta; cuceririle lui amoroase nu sunt fapte viteze, ci rasplati la suferinta, premii la durere, consolari la supliciu (e o analiza fina a acestor strategii perverse ale orientalilor, subliniata, de altminteri, în primul val de comentarii). Totusi, analiza retoricii sentimentului facuta de Eugen Simion nu evalueaza principala perversitate a paraliziei si suferintei amoroase; caci, dincolo de mila la care apeleaza, gramatica ah-urilor e un discurs indirect despre intensitatea sentimentului, devenit un drog atât de fatal încât îl dezarmeaza cu totul pe aspirant si-l face victima totala. Dar pledoaria e numai aparent una de pure vaiete si suspinuri: lamentatia vorbeste de intensitatea paralizanta. Eugen Simion sintetizeaza toata strategia plângareata într-o „scamatorie a suferintei“ (p. 342), dându-i prilej lui Nicolae Manolescu sa apere (în „România literara“, nr. 49/1980) sinceritatea de chin a lui Conachi, pe care-l considera „fericit în nefericire (sau invers) cu toata sinceritatea“. Cred ca, de fapt, e la fel de greu de probat atât sinceritatea, cât si scamatoria. Dar, la urma urmei, daca, sa zicem, Conachi minte cu entuziasm, nu e el de-a binelea sincer?! Astfel de note distinctive fata de iubirea occidentala (numai ca si amorul românesc se „occidentalizeaza“ de la o vreme, începând cu romanticii) îi rezulta tot mereu lui Eugen Simion; dar cum nu si-a propus sa fie un Denis de Rougemont al Orientului, el le lasa sa fluture liber în analiza.
Descriptie si reexaminare
O obiectie mai de principiu a venit (în „Tribuna“, nr. 26/1981) de la Ion Vlad, pentru care tematologia (metoda prioritara, poate chiar preferata, dar nu exclusiva) utilizata de Eugen Simion, „poate produce“, „ca tip de analiza si de apropriere a textelor“, „interesante observatii“, dar nu asigura „deplina certitudine“ ca „poate reface calitatea si natura discursului poetic“. Asta e sigur, dar, pe de o parte, cine o poate face? – iar, pe de alta parte, Eugen Simion tocmai de asta se fereste: nu vrea sa faca „o demonstratie estetica“ (pretinzând ca „a fost facuta de altii“, mai înainte), ci doar „o confruntare libera“ cu textele învechite (p. 6). De libera e, nici vorba, libera; dar cât poate fi ea de libera de obligatia abia evitata? Fie aceasta chiar si saturata de altii?! Daca chiar crede (credea) ca si-a luat si aceasta libertate, înseamna ca Eugen Simion si-a luat o libertate în plus fata de cele permise, posibile si necesare. Lectura lui e, fara îndoiala, una de actualizare (macar pentru ca nu exista lecturi de in-actualizare; afara, fireste, de cele care îngroapa opera); nu de modernizare, ci de stricta actualizare; daca s-ar fi utilizat pe atunci termenul, ea ar fi fost tratata drept „revizitare“: o inspectie scrupuloasa a poeziei de început, confruntata cu arsenalul teoretic si metodologic actual; dar si cu sensibilitatea de acum, nu doar cu instrumentarul tehnic si conceptual. E drept ca, asa cum zice Livius Ciocârlie („Orizont“, nr. 12/1981), Eugen Simion se „aseaza la cea mai buna distanta fata de scriitorii vechi“ si ca a evitat amândoua „riscurile istoriei literare intreprinse din perspectiva prezentului: a le pune în spate scriitorilor din trecut modernitate câta nu pot duce, sau a face din ei niste precursori nevoiasi ai scriitorilor contemporani“. Dar jumatate din euforia comentariului lui Eugen Simion se datoreaza, cu siguranta, amuzamentului de a trata cu instrumentarul actual o materie atât de naiva si de „improprie“, de a aplica savanterie înalta la materie debila; aplicatia sconteaza pe un umor inevitabil de contrast, caci simpla ciocnire dintre conceptele lui Roland Barthes, Jean-Pierre Richard si Gaston Bachelard (dar si ale lui Gerard Genette, nedat la iveala nici de Eugen Simion, nici de recenzenti, dar prezent peste tot) si materia puerila a lirismului românesc de început creeaza un anacronism de un umor extrem de savuros. Aceasta „inadecvare“ e premisa euforiei comentariului. Dar nu exista euforie care sa nu valorizeze (o zice, sper, Bachelard); nici a lui Eugen Simion nu-i altfel. Si cum se poate valoriza ceva ce-i, totusi, literatura, scotând tocmai esteticul din cauza? Tot restul, oricât de spectaculos si savuros, ar tine strict de descriptia operelor; fireste ca si „descriptia“ poate fi spectacol; iar Eugen Simion face programatic (poate si abuziv) spectacol „descriptiv“, restaurând metoda „reconstituirii universului liric“ în naratiuni eclatante: „Nagodele cu lungi si strâmbe rituri, sase legioane de diavoli trec cu turbilioane de flacari infernale, calare pe cavale cu perii vâlvoiati. Mii de spaime sar, la semnul babei, si defaimeaza pe tiranul Mihnea“ etc. (p. 176). Asemenea transpuneri pe proza (un fel de tautologie cu talent) sunt întotdeauna performante, dar, în realitate, ele sunt strict spectacol si tin comentariul – ca exegeza, ca interpretare – pe loc. (Probabil ca nu degeaba vorbea Gabriel Dimisianu, în „Contemporanul“, nr. 3/1981, de „romancierul reprimat“ din Eugen Simion; în orice caz, romancierul îsi scoate si aici tot mereu capul dintre rândurile interpretative, dând probe de virtuozitate epico-descriptiva). Ar fi însa spectacol nemotivat daca el n-ar fi însufletit, fie si pe ascuns, de o „reconsiderare“ estetica. Iar aceasta nu poate fi luata de la altii, pe simplu credit, ci dovedita de chiar lectura în actiune. De altminteri, numai condescendenta n-ar fi slujit atâta frenezie euforica, atâta voluptate speculativa; e clar ca Eugen Simion face si ceea ce zice ca nu face; e însa tot atât de adevarat ca buna parte din „valorizarea“ estetica – fie implicita, fie explicita – se datoreaza amuzamentului pe care textele îl stârnesc; daca ele n-ar fi amuzante (prin naivitate, stângacie, patetism etc.), nici estetica de azi nu le-ar primi cu atâta îngaduinta. Criteriul kitsch-ului care devine arta prin învechire functioneaza si la poezia noastra de dimineata istorica.
Tentatia de a „revizita“ începuturile literare române a fost una din ispitele constante ale criticii. Aparte refuzul lui Maiorescu (de nu tocmai din cauza lui), cam toata critica s-a ispitit într-o reevaluare/reabilitare a literaturii vechi; începând chiar cu Paul Zarifopol (macar ca de la el nu era de asteptat; în aparenta; în realitate, rafinamentul estetic îl ducea sigur acolo; tot rafinamentul – si tot estetic – l-a dus si pe Eugen Simion), si continuând cu toti criticii interbelici – Pompiliu, Streinu, Cioculescu, Calinescu – si buna parte din post-belici (Negoitescu, Zaciu, Manolescu, Negrici s.a.), ispita le-a dat tuturor târcoale insistente. Eugen Simion face câteva trimiteri la întreprinderi similare cu a lui, dar nu prea multe (astfel încât, de pilda, Mircea Zaciu trebuie sa se citeze, discret, singur în comentariul din „Steaua“, nr. 3/1981); Dinu Flamând crede (în „Amfiteatru“, nr. 3/1981) ca el „recurge mai putin la opiniile altora“ pentru ca „scenariul cartii sale este de o frapanta originalitate“; este, dar ce i-ar fi stricat?! Daca azi se poarta nu doar cu nonsalanta, ci de-a dreptul cu mândrie, referintele minimale, poate ca are un merit si Eugen Simion, caci la el bibliografia „esentiala“ e metoda constanta; iar în astfel de cazuri, esential e foarte vecin cu minimal; iar minimalul duce numaidecât la disparitia oricarei bibliografii. Pacatele maestrilor se vad mai limpede la urmasi.
„O carte vie“ i-a zis „Diminetii poetilor“ Dan Cristea (în „Luceafarul“, nr. 52/1980); asa a fost, asa a ramas.
MIRCEA A. DIACONU:
Eugen Simion. Imaginarul scriiturii, între construirea de sine si construirea celuilalt
Într-un interviu acordat lui Daniel Cristea-Enache în 2001, întrebat daca se simte în „competitie oficiala sau neoficiala“ cu Nicolae Manolescu si, mai exact, daca poate sa precizeze prin ce se deosebeste si care sunt punctele unde se întâlneste cu acesta, Eugen Simion raspunde: „As fi preferat sa nu-mi pui aceasta întrebare. [...] Ce pot sa-ti spun deocamdata este ca o literatura în care exista doar un singur mare poet, un singur mare critic, un singur mare prozator... este o literatura nefericita. Literaturile mici, marginalizate, cultiva asemenea vanitati nenorocite, infecunde. Capodopera nu iese din neant, iese dintr-o competitie a operelor de valoare... Scriitorii importanti dintr-o epoca trebuie sa se citeasca între ei si sa-si masoare în chip creator fortele“. E un raspuns în care pulseaza câteva dintre ideile de fond, subterane, ale sensibilitatii lui Eugen Simion. Refuzului de a deschide un tir acuzator sau denigrator (nu are importanta acum daca pe o motivatie justificata sau nu) îi raspunde, în subsidiar, depasirea complexului provinciei, care-i hraneste pe insii marcati de morbul competitiei sau, mai exact, pe acela al distrugerii celuilalt, din preajma. Continua Eugen Simion: „Sindromul preeminentei este, din pacate, înca un sindrom românesc. Marturisesc ca, atunci când îl descopar, ma deprima. Cutare prozator nu vrea sa fie cel mai bun (aspiratie pe care o înteleg, orgoliu acceptabil!), vrea sa fie si singurul... Daca va izbuti sa-si elimine toti adversarii, comilitonii... va ramâne singur în fata singuratatii sale... Cine-i va admira atunci maretia?“. Asa încât, „razboiul“ cu N. Manolescu, care-i putea acum stârni energiile, ramâne închis în competitia cartilor. Poate ca în el s-au angajat mai degraba discipolii.
Un stil al existentei
Oricum, raspunsul lui Eugen Simion nu e o surpriza. Ceea ce ar putea sa para evitarea unei „confruntari“ directe se întemeiaza, în realitate, pe un stil al existentei, care dezavueaza coborârea în bolgiile existentei tribale, devenit mult mai vizibil dupa 1989. Si aveam în vedere nu cartile lui Eugen Simion – putem conveni ca o carte, mai ales daca apartine unui universitar, elimina ceva din zgura disputelor cotidiene -, ci foiletonistica, acel spatiu al dezbaterii publice, al confruntarilor imediate, locul în care omul se marturiseste pe sine mult mai direct. Caci nu ne intereseaza mastile criticului, ci adevarul lui. În 1989, într-un articol din „România Literara“ intitulat „Anticamera operei“, care supune atentiei volumul de documente despre Rebreanu semnat de Stancu Ilin, Eugen Simion face, spre final, urmatoare precizare: „Stancu Ilin aduce si documente mai putin semnificative. Ma întreb, de pilda, daca avea rost sa fie reprodusa scrisoarea din 19 martie 1932 a Elvirei Pârvan Apateanu, sora istoricului filozof, unde se afla propozitii abominabile despre E. Lovinescu („acest Gargantua muscalo-bulgaresc“). Nu toate nimicurile, gunoaiele trebuie aduse la suprafata“. Îl recunoastem aici pe Eugen Simion în ipostaza de aparator al valorilor.
Pe de alta parte, într-o formulare aproape identica cu aceea din interviul invocat, Eugen Simion afirma: „Acolo unde exista mai multi critici, exista o mare literatura“. Afirmatia, care este în context o pledoarie în favoarea criticului foiletonist, încheie o veritabila profesiune de credinta. Într-un comentariu la cartea de debut a lui Mircea Mihaies, apreciat si pentru foiletonistica sa, Eugen Simion invoca numele lui Pompiliu Constantinescu. Iata: „Cine crede ca foiletonistica literara este o îndeletnicire usuratica si prin chiar natura ei straina de spiritul superior, sa citeasca articolele lui Pompiliu Constantinescu, pentru a se convinge ca omul de idei se poate exprima si pe aceasta cale. [...] Mie continua sa-mi placa tocmai fragmentarul, foiletonistul, cronicarul literar Pompiliu Constantinescu. [...] În cronicarul acesta care iubeste enorm literatura si respecta efortul de creatie, traieste si se exprima un mare critic“. De altfel, dincolo de analiza, se enunta aici o preferinta; prin urmare, discursul despre Pompiliu Constantinescu e si un discurs despre sine, un portret în oglinda. Nu va fi fiind, înainte de toate, unul visat?! Fireste ca Pompiliu Constantinescu intra în acest portret, care, chiar suportând nuantari, nu se modifica substantial. Mai semnificativ ni se pare faptul ca Eugen Simion face din acest portret un model la care, într-un fel sau altul, deliberat sau nu, se raporteaza: criticul care iubeste enorm literatura si respecta efortul de creatie, criticul care este un om de idei constituie o proiectie în care Eugen Simion se rasfrânge pe sine. Si aici se poate reveni la „confruntarea“ sa cu Nicolae Manolescu.
Imaginatia ideilor
În câteva din cronicile publicate în paginile „României Literare“ din 1989, Nicolae Manolescu invoca opiniile lui Eugen Simion referitoare la cartea pe care el însusi o comenteaza. Disocierile, de nuanta, lasa sa se întrevada mai degraba convergenta punctelor de vedere. Oricum, schimbul de idei se facea într-un spatiu al solidaritatii. În sens invers, deopotriva mai relevant pentru ceea ce ne intereseaza, de invocat o cronica a lui Eugen Simion despre una dintre cartile lui Nicolae Manolescu. „Cititul si scrisul“ a aparut în nr. 31 din 1988 si comenteaza „Desenul din covor“, carte aparuta de curând la Editura Cartea Româneasca. În treacat fie zis, e una dintre cele mai frumoase cronici (datorita poate afinitatilor „echipei“ de la „România Literara“, poate fortei în sine a obiectului explorat) în care stau laolalta confesiunea si livrescul, pasiunea si inteligenta, sugestia si observatia exact formulata, spiritul, ca sa zic asa, deopotriva de finete si de geometrie. Si stau laolalta nu datorita întâmplarii, cum ni se spune la un moment dat, ci imaginatiei critice, trasatura fundamentala în viziunea lui Eugen Simion pentru un critic, careia îi place sa joace rolul întâmplarii. Caci, obligat sa citeasca si sa corecteze sute de pagini cu grafii dintre cele mai dificile („Manolescu, un martir si el în aceste zile al devotamentului didactic“, ni se spune), riscând observatii generale sub imperiul reactiei imediate („îmi vine sa cred ca nu gândeste frumos cine scrie urât si nu are acces la idee cine nu stapâneste caligrafia“), Eugen Simion e salvat din infernul anticalofiliei de cartea lui Nicolae Manolescu si de hazard: „O deschid la întâmplare si ochii îmi cad pe un fragment ce vorbeste despre... Scris si Citit“.
Ce retine Eugen Simion înainte de a vorbi despre tehnica eseistului si despre constantele spiritului sau? Ca Nicolae Manolescu, de exemplu, îsi doreste sa scrie „o autobiografie în care sa nu fie vorba decât despre experientele lecturii“. În treacat fie zis, exact în acelasi timp, Mircea Zaciu prefera sa scrie un jurnal în care „romanul existentei“ nu era înlocuit de „romanul scriiturii“. Asadar, indiferent daca o gândeste sau nu, Nicolae Manolescu prefera unei salvari prin denuntare (fie ea si o denuntare pentru sine sau pentru ceilalti) salvarea prin refugiul în spatiul protector al cartilor. Cel putin asa declara. Asa încât, daca lui Manolescu îi vin în ajutor Gracq sau Barthes este numai pe jumatate elocvent. Dar este acesta un moment de depasit, asa încât, citim: „Deocamdata sa luam act de elementul biografic care se strecoara în textul critic de acum“, iar mai târziu: „aceste însemnari lasa impresia unui jurnal în care fictiunea cheama biograficul (existential, anecdoticul) si biografia nu se reveleaza decât printr-o fictiune sau, de regula, în relatie cu o fictiune (o carte)“. Sa retinem: nu e vorba de o carte de critica literara, ci de eseistica. Dar si asa, discursul despre carti si despre ceilalti e un discurs despre sine. Nu altceva face Eugen Simion în aceste rânduri. De altfel, el însusi, cum am vazut, începe anecdotic si biografic pentru a ajunge la o carte si la un personaj cu care are o relatie neunivoca si greu de precizat.
În fine, revenind la discursul despre sine, o afirmatie clara în acest sens peste câteva rânduri: „fictiunea primeaza (cel putin în intentia eseistului) si în functie de ea criticul îsi citeste sa zicem astfel, viata“. Oricum, demersul critic/eseistic este unul în care se ascunde o biografie, mai mult sau mai putin proiectata în carti si în fictiune. „Lecturile sunt adevarate evenimente ale vietii sale si, daca este asa, de ce n-ar putea deveni surse pentru opera de fictiune?“, se întreaba Eugen Simion. În acest context, apare supozitia ca Nicolae Manolescu va publica daca nu un roman, macar o carte de povestiri. Ceea ce apreciaza Eugen Simion este, asadar, „talentul epic“, „imaginatia ideilor“, calitate fundamentala a unui critic. Si daca Nicolae Manolescu nu si-l va fi exersând în roman sau în povestiri, si-l exerseaza, spune Eugen Simion, în critica sa, caci Manolescu „stie sa-si puna ideile în pagina si, în demonstratie, lasa sa se desfasoare ceea ce am putea numi imaginatia ideilor“.
Celalalt ca ipostaza a sinelui
Doua chestiuni ar mai fi de amintit. Una priveste structurarea cartii. Într-un stil care ar fi „mai apropiat de acela al moralistilor“, Manolescu „amesteca în chip voit temele literare cu temele morale, livrescul cu biograficul, analiza ideilor cu fuga în naratiune si confesiune“. Prin urmare, e prezenta aici o „libertate a spiritului care trece fara dificultate de la un subiect la altul si se implica, totdeauna, pe sine în ceea ce citeste si ce vede“. Si aici intervine cealalta chestiune, a implicarii sinelui. Nicolae Manolescu, conchide Eugen Simion, prefera „întâmplarile inventate decât întâmplarile adevarate“ si marturiseste ca vorbeste despre carti si nu despre persoane. Asadar, purifica, modern, lumea cartilor si fictiunea lor de zgura prezentei concrete. De discutat aici comentariul lui Eugen Simion: „E cazul a-l corecta“, caci Manolescu, spune el, „vorbeste, cu adevarat, despre carti, dar, cel putin în «Desenul din covor», nu stiu ce face ca ajunge deseori la fiintele din carti si aproape totdeauna la fiinta care citeste cartile“. Mai mult: „eseistul stie sa se aduca pe sine în fictiunea pe care o analizeaza si sa construiasca o alta fictiune în care este personajul central.// El întareste, astfel, ideea ca lumea reala si lumea cartilor constituie un sistem de semne, si rostul intelectualului este de a gândi si de a explica acest sistem“. Nu stiu daca întareste o astfel de idee, chiar daca ea muta fiinta din natura în cultura. Si chiar mutând-o, fiinta capata, în cultura, atributele pe care le avea în existenta sa naturala. Devine, altfel spus, un univers care se descopera si se instituie pe sine chiar în actul scrisului, capatând, cum bine se observa, identitate de personaj. Sigur, riscul este acela al tradarii obiectului pe care se aplica spiritul critic. Dar, de precizat: aici nu e vorba de critica literara, ci de eseistica. Asa încât, cu totul legitima transformarea lumii într-o tesatura imaginara în care pozitia centrala o ocupa personajul care scrie. Ca Nicolae Manolescu se comporta astfel e evident. Analiza lui Eugen Simion înregistreaza cu acuitate felul în care el îsi fixeaza reperele si identitatea.
Cum, însa, textul cronicii debuta confesiv-biografic, cum problematica pe care Simion o releva era tocmai aceea a felului în care discursul se rasfrânge asupra celui care scrie, nu e de întrebat în ce masura observatiile acestea se refera chiar la Eugen Simion?! Ar fi prea simplu, cred, sa spunem ca, vorbind despre altii, chiar netradându-i, Eugen Simion vorbeste despre sine. Nu-i vorba ca, în cazul comentariului despre Pompiliu Constantinescu, lucrurile chiar asa stau. Si, totusi, fiind vorba de un apropiat, de un coleg de echipa, de un partener, o astfel de situatie ar fi fost probabil ocolita deliberat. Si atunci, de unde sentimentul unei identitati de structura, a unei afinitati care trece dincolo de suprafata teritoriului critic? Celalalt poate sa fie ori reperul negativ, generând disocieri si provocând diferenta, fie oglinda în care te rasfrângi. Nu esti el, dar prin el îti definesti propria identitate. Si aici, fireste, ar urma o serie de întrebari. Care este relatia cu celalalt? Este el o inventie a propriei imaginatii critice, o fictiune în care te construiesti pe tine însuti?! Este el, dimpotriva, un portret la rece, dat obiectiv al carui adevar exista dincolo de receptare?! Dar cine mai poate sa creada ca avem acces la un astfel de adevar? Este el o rasfrângere de sine, sau, dimpotriva, o proiectare a sinelui?! Or, relatiile pot fi puse si de pe o pozitie opusa: în duelul acesta cu un sine proiectat în celalalt se petrece, de fapt, nu numai construirea de sine, ci si construirea celuilalt. Asa încât, celalalt devine el însusi o ipostaza a celui care vorbeste.
În fine, cred ca patrundem pe un teritoriu, acesta al relatiilor dintre Eugen Simion si Nicolae Manolescu si al imaginatiei lor critice, care ar merita o cercetare mai detaliata si mai atenta. S-ar putea sa descoperim ca, abia dorind sa fie celalalt, fiecare devine cu adevarat el însusi.
IRINA GEORGESCU:
Trei timpuri: traire, amintire, marturisire
Jurnalul intim nu are o traditie îndelungata în literatura româna. Gen cameleonic, el se sustrage vreunei definitii dogmatice, devenind vizibil odata cu începutul secolului trecut, când discursul se orienteaza spre confesiune, spre sinceritatea marturisirii, având o singura miza – expresia unei individualitati. Sa transpara personalitatea celui care scrie: aceasta sa fie miza instituita de noul gen?
De cele mai multe ori, grila de lectura a unui jurnal este oferita chiar de textul însusi: fiecare diarist avanseaza o pista de decodare, fie aluziv, fie pregnant, un fel de „crez“ literar, asumat initial, apoi abhorat, odata cu schimbarea formulei. Gen proteic, jurnalul intim scindeaza perceptiile comune despre opera literara ca artefact, instituind o noua ordine: citim jurnale intime, desi nu facem lectura de identificare, doar pentru placerea estetica? Ramâne de vazut. Prin urmare, voi avea în vedere, în cele ce urmeaza, felul cum se articuleaza discursul diaristic si raportul „autenticitate“/ „fictiune“ în „Timpul trairii, timpul marturisirii. Jurnal parizian“. De altfel, Eugen Simion nu renunta sub nicio forma la atitudinea critica si la spiritul dialectic, argumentându-si pozitia si dând autenticitate expresiei, amestecând realitatea si „realul ca fictiune“.
Percepem astazi genul diaristic, datorita exploziei de titluri pe piata editoriala postdecembrista, ca pe unul care îsi subordoneaza cu usurinta realitatea, integrând-o unui univers tipic, iar efectul acestei abordari este tratarea jurnalului ca literatura si încadrarea acestuia, alaturi de memorialistica, în categoria „literatura de sertar“. Or, Eugen Simion teoretizeaza conceptul de jurnal punând în discutie atât reconstituirea unei lumi noi, care functioneaza dupa legi proprii, cât si limbajul jurnalului intim, care „respinge, aprioric, toate conventiile literaturii, dar îsi construieste – cu sau fara stiinta autorului – propriile conventii (reguli) care-i permit sa functioneze“ („Fictiunea jurnalului intim“, vol. 1, 2001). Astfel, respingând sistematic fictiunea, confesiunea diaristica risca sa devina ea însasi o fictiune, „o fictiune a nonfictiunii, o fictiune a traitului, a realului, a autenticului“. De aici, se contureaza treptat o întreaga retea de semnificatii cu rolul de a valida universul jurnalului intim, creat din fragmente, din notatii indecise, care fie ramân suspendate, fie deriva unele din altele; efectul este de structura rizomatica (în sensul lui Guattari), care ia în stapânire lumea obiectelor reprezentate, resemnificându-le. Faptul comun e materia de lucru a diaristului, cu obiectivitatea partiala pe care o presupune atentia discontinua a celui care sondeaza realitatea. Fara veleitatea de a scrie totul despre tot, diaristul salveaza pretentia autenticitatii si a selectiei personale, adica pur subiective, dar si aleatorii, si, prin aceasta, primejdioasa pentru unitatea jurnalului intim (v. Georges Poulet, „Entre Moi et Moi. Essais critiques sur la conscience de soi“, 1977).
Jurnalul ca jurnal
De la o poetica a jurnalului intim, asumându-ne „clauza calendaritatii“, instituita de „legea Blanchot“, dar si „clauza fragmentarismului“, ce sustine problema destinatarului, ajungem la disputa între sinceritatea discursului si tensiunea estetica a jurnalului, pentru ca, imaginând scenarii si mizând pe diverse tehnici textuale, tema jurnalului devine prioritara si nu marturisirea ca atare.
Pentru început, semnalez reticenta scriitorilor români în a recunoaste si teoretiza acest nou gen (G. Calinescu, de pilda, considera jurnalul irelevant din punct de vedere literar). Lucrarile românesti recente despre tehnica jurnalului (Eugen Simion, Mircea Mihaies) sunt înca putine; mai degraba jurnalele însele, ca opere literare, contine enclave explicative de forma unor „ars poetica“ adaptate genului. Astfel, în „Timpul trairii, timpul marturisirii“, ne este aruncata provocarea „Este jurnalul intim discreditat ca literatura? Vorbesc de jurnalul ca jurnal, nu de însemnarile care ajuta memoria sa nu uite“. Suntem martorii unei definitii tautologice, pe de o parte, si ai unei explicatii prin negare, pe de alta parte: jurnalul este conceput ca asumare a unui proiect personal, înglobând „Albumul“, în sens barthesian, luând în stapânire universul livresc – lumea se dezvaluie pe masura ce o numim si o integram realitatii personale –, iar „jurnalul ca jurnal“ contine atât pozitia sinceritatii, cât si pe cea a fictiunii; paradoxal, jurnalul se vrea „o suita de discursuri [...] care încearca sa codifice placerile, gusturile, fantasmele, optiunile, esecurile, plenitudinile si golurile spiritului“.
O alta treapta pentru a accede la întelesul jurnalului intim este considerarea acestui melanj de discursuri ca o tentativa de codificare – este mutatia jurnalului de la document la marturisire si, asa cum Eugen Simion precizeaza în continuare, jurnalului i se anexeaza atât nevoia de confesiune, cât si o mitologie a sinceritatii: „am sentimentul ca jurnalul va reveni nu peste mult timp în forta pentru ca nevoia de confesiune este mare si mitul sinceritatii n-a pierit“. Sfera semantica a termenilor sinceritate – confesiune – marturisire descrie un univers discursiv potential pentru reliefarea unei istorii personale, reiterabil prin amintire si scris. Sigur, intentia celui care scrie conduce, treptat, spre o retea de fire metatextuale, permitându-ne sa accedem la posibile semnificatii înscrise în „Jurnalul parizian“. De altfel, observ ca eul scriptor se refugiaza în spatele textului sau, transformat într-un soi de perdea opacizanta, dincolo de care se construiesc scenarii, se reliefeaza structuri sociale, dar si qui-pro-quo-uri extraliterare, a caror pondere e deplasata de la activ spre pasiv, pentru ca, alaturi de diarist, suntem facuti partasi ai unor fapte, fara puterea de a interveni ori de a le schimba rostul.
O sinceritate de hârtie
Rezidual, fragmentul capata pondere tocmai prin spontaneitatea notatiei, prin discontinuitate, prin „înseilarea de fapte“: „iritat ca acest jurnal fuge de mine, îl recitesc si nu gasesc decât ici, colo, fantasmele mele [...] mai simplu spus: scriu un jurnal ca sa prind ceva din vacarmul fiintei mele“. Iesirea din istorie este un efect subsidiar textului, pentru ca jurnalul este, în fond, „o asteptare [...], un scenariu de existenta, incomplet, inform, contradictoriu, o încercare haotica de a pune în acord eul social cu eul profund într-o scriere fara fictiune. Sau poate fictiunea refuzului fictiunii.“ În aceeasi ordine de idei, jurnalul este o heteroglosie, pentru ca genereaza si întretine amestecul de voci, dând impresia ca se încearca o teorie a fictionalului, printr-un joc deloc inocent de citire a textului, în sensul lui Sartre; de altfel, prin lectura care mediaza legatura între emitent si receptor, suntem fortati sa ne asumam rolul de „existente care depun marturie“ despre ceea ce citim. Acest joc cu cititorul este similar „orizontului de asteptare“ teoretizat de H. R. Jauss: fictionalizarea realitatii imediate este o strategie a diaristului, care impune, la urma urmei, conventia unei sinceritati „de hârtie“. Totodata, jurnalul guverneaza regimul unui prezent al faptelor, surprinde un aici si acum singularizat, fictionalizat, structurabil si învestit cu semnificatii diferite, fie sociale, fie livresti. Jurnalul ca discurs individual este, însa, cheia patrunderii în text: directia one to many, orientata de la emitent spre receptori.
Fragmentul – notatia liminara ce aluneca discret spre jurnal – functioneaza ca structura viabila la nivel de discurs, pentru ca favorizeaza un stil rapid, la limita, neîngrijit, dar încarcat cu tensiunea eului, lasând sa transpara investitia emotionala în text. Fragmentul este, de altfel, un micro-univers care consemneaza un fapt, dând astfel posibilitatea unei reluari, nuantari, extinderi a evenimentului notat. Existenta meditativa este încorporata în acest univers mimetic, iar cronologia este pulverizata, pentru ca miza este sinceritatea extrema: „Între memorii si jurnale nu-i, în fond, decât o singura diferenta: unele vor sa reconstituie în chip coerent o istorie a sufletului, celelalte vor sa surprinda o cronologie a sufletului în chiar momentul desfasurarii ei [...]ceea ce pot sa surprind este nu adevarul, ci impresia de adevar, sentimentul acut de autenticitate“. De altfel, fara aceste precizari auctoriale, jurnalul intim risca sa fie „o scriere indiscreta si irelevanta“. Astfel, pertinenta în cazul de fata este mai ales aceasta pendulare între adevar si impresia de veridic, care indica intentia emitentului de text, asumarea tehnicii jurnalului intim, descrierea pozitiei pe care se afla cel care scrie, la interferenta între „realul ca real“ (G. Genette) si fictiunea înfatisata ca miza a discursului.
Decuplarea de la real
Asadar, respectarea cronologiei este un fapt adiacent discutiei, dar nu intereseaza doar biografizarea existentei sau introducerea datelor civile imediate în text. Referirile la realitatea imediata sunt integrate discursului diaristic si prin analepse este actualizat contextul trecut si refacuta imaginea de ansamblu; oricum, emitentul nu exhiba o ipostaza prezenta, cât mai degraba, aduce în prim plan reflectii livresti, teme culturale, notatii mai vechi, planuri pe termen scurt, noutati editoriale, titluri de conferinte ori impresii suscitate de realitatea istorica a Parisului, decantate fata de evenimentele din mai '68 – data are rol de topos pentru acest jurnal, e, în ultima instanta, pânza pe care sunt brodate majoritatea secventelor diaristice, antrenând, astfel, intruziuni filosofice, digresiuni pe teme livresti sau istorice, paralele cu alte culturi, opinii despre mentalitati, toate la modul asumat, academic, fara spirit contestatar, fara fronda: „Nu mi se pare, de exemplu, ca scriu din frica (de moarte, de ratare, de anxietate), dar este, cu adevarat, o spaima în mine, o teama de timpul care se duce, o îngrijorare, uneori alarmanta ca nu fac ceea ce trebuie, ca nu-mi pot învinge complexele si inertiile... aici, în Franta, citesc enorm, cu disperare, am devenit, realmente, o fiinta papivora“. Asadar, nu vreo cauza definitiva genereaza propensiunea diaristului de a scrie, dar nici un impuls estetic nu e de ajuns pentru a mentine ritmul confesiunii – e un melanj de atentie orientata spre descriptiv si de cercetare a mediului, de tatonare a tehnicii jurnalului, e, de fapt, necesitatea de a spune, de a învinge durata, de a micsora asteptarea. Autofictiunea avanseaza în sensul decuplarii de la real si asumarii unui discurs neomogen, care tinde spre uniformitate, iar aceasta „tara“ este afisata de catre diarist cu parcimonie, pentru ca stilul propriu e varianta cea mai buna de scriere si transcriere.
Problema celui care scrie nu se rezolva decât la persoana I (le moi, în sensul lui Émile Benveniste, este subiectivitatea nuda, activata de planul discursului), în timp ce persoana a III-a (de fapt, „non-persoana“ benvenistiana, deposedata de tensiunea subiectului) este redusa la obiect, fara referent determinat: „eul social“ se decanteaza de eul biografic, în vreme ce „eul profund“ se îndeparteaza de realitate, de evenimente, de oameni, de carti, se situeaza în afara lumii empirice, dar cauta mereu structuri repetitive, face apel la memorie si amintiri, nu se poate sustrage timpului, ci se situeaza intentionat într-un timp reiterabil, pe care vrea sa-l desfiinteze, sa-i atenueze importanta prin scris sistematic, prin transcriere cotidiana: „citesc undeva ca un scriitor tine un jurnal ca sa nu lase timpul sa moara. Eu as scrie unul ca sa nu las timpul sa traiasca“. Semnalez, totodata, diferenta de receptare a timpului, a istoriei, în general, al carei efect este acela de a nuanta opozitia eu – ceilalti, pentru ca alteritatea (perceputa în sincronie, pe de o parte, ca entitate în sens antropologic, de grup, si totodata înteleasa ca fiecare individ în parte, care functioneaza dupa legi proprii, cu psihologie si comportamente diverse) e un reper fundamental care traverseaza discursul.
„Eroul ideal al jurnalului“ oscileaza între „mitul sinceritatii“ si interioritatea dezavuata, iar efectul pare sa fie acela ca „jurnalul intim capata, în acest caz, un continut si un sens: face o cronologie a nelinistilor si compune o istorie fragmentara a interioritatii“. Diaristul traieste într-un timp propriu, care se sustrage unei delimitari univoce, se ascunde în falia dintre real si „efectul de real“, dilata duratele si face din viata concreta o asteptare. Cronologia e friabila, sustinuta doar de niste date conventionale, ceea ce permite ca discursul sa deraieze de la sensul istoriei, încarnând, în sens barthesian, opozitia între „vécu (vivant)“ si „intelligible“.
Efectul de lupa inversata
Ar mai fi si premisa ca jurnalul scoate din banalitate fapte încremenite, le da sens si autonomie, iar aceasta selectie a evenimentelor genereaza opozitia „anodin“ vs. „important“, subiectiva si aleatorie: „ma întreb, notând toate acestea, despre stilul jurnalului meu. Ce pot si ce nu pot scrie în el?“ Desigur, intentionalitatea celui care scrie transpare în text, însa actele de limbaj se sustrag unei anumite formule („resping formula“), este preferata monotonia confesiunii fluxului continuu de evenimente, asa cum se opteaza pentru melanjul între amintire si traire recenta. Efectul de real se auto-sintetizeaza, generând ipostaze diverse ale aceleiasi istorii – timpul marturisirii este si timpul trairii la Paris, si ceea ce ni se înfatiseaza, secventa cu secventa, este perceptia unui intelectual, observator al „lumii noi“ în care se plaseaza. În acest amalgam de istorii partiale si durate simultane sau întrerupte, diaristul aduce în prim plan, rând pe rând, alteritatea, coduri culturale distincte, prejudecati de care nu se poate debarasa, enclave descriptive si interventii sporadice sub forma unor interviuri, toate aceste structuri conturând o retorica a jurnalului.
Miza autenticitatii jurnalului intim ne este livrata din perspectiva eului scriptor, care se debaraseaza de fictiune, iar mitului sinceritatii i se anexeaza un soi de inocenta precara: „jurnalul a început târziu si fara nici un gând de a face vreodata publice faptele notate în el. [...] Însa marturisirea este mai dificila decât mi-am închipuit. La început, impresiile sunt confuze, mai târziu, când reusesc sa pun ordine în ele, constat ca impresiile au devenit sarace, imaginile s-au aburit“. Este „efectul de lupa inversata“, de care aminteste Anne Muxel („Individu et mémoire familiale“, 2002), cu rol de încetosare a ceea ce avem impresia ca sunt amintirile proprii, tocmai din cauza fragmentarismului si a caracterului aparent banal ale însemnarilor cotidiene. Pe de alta parte, am putut constata ca miza marturisirii e alterata de aceasta dorinta de ordine, de aranjare, daca se poate, alfabetica, a întâmplarilor. Astfel, „pactul autobiografic“ (cf. Ph. Lejeune) e conventia ca tot ceea ce e palpabil, vizibil, poate fi integrat unui univers fictional, unde personajul central este „eul“, o individualitate care teoretizeaza la fiecare pas pozitia. Impresia de efasare a trecutului deriva din aglutinarea unor amintiri diluate, care par sa se suprapuna, sa scindeze ordinea instituita anterior. Cele mai multe întâmplari sunt recuperate prin notatia zilnica, prin ceea ce „jurnalul intim înregistreaza, fara pretentia de a fi exhaustiv, faptul minor, cu sau fara legatura cu cel care-l noteaza“, pentru ca rolul jurnalului ajunge sa se dispute între interfata si continut, între secventa traita (recuperata prin amintire) si scriere.
În cele din urma, jurnalul intim, produs al tribulatiilor unui scriptor atent la lumea din jurul sau, care se insinueaza, ca exercitiu de vointa si imaginatie, în forfota oamenilor si a obiectelor, face un pact (ne)inocent cu cititorul, pentru ca pretentia sinceritatii celui care scrie este una dintre mizele jurnalului: asadar, fictiunea este sublimata, iar confesiunea capteaza nuantele unei iluzii a realului. Timpul trairii se dilata, devine premisa unei scriituri noi, iar timpul jurnalului construieste o retorica a marturisirii, temporizata în fragmente multiple de-a lungul discursului.
Irina Georgescu este studenta în anul al III-lea la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti. Textul de fata este o varianta a lucrarii prezentate la cea de-a patra editie a Colocviului National Universitar de Literatura Româna Contemporana (Brasov, 17-18 aprilie 2008), în sectiunea „Opera lui Eugen Simion“.