Recomandari de carte
articol aparut in Cultura, nr. 175 din 2008-05-29» cultura cultura literara »
Autor:
Roland Barthes, Imperiul semnelor, traducere de Alex Cistelecan, Editura Cartier, 2007
****
La sfarsitul anilor '60, Roland Barthes a ajuns în Japonia, care l-a uimit cât cuprinde. Si fiindca Barthes nu e omul care sa lase uimirile neconotate si nereduse la un sistem familiar, a încercat sa capseze Japonia într-un „sistem de semne“. Se pare ca n-a reusit. Stia ce-i iese la sfârsit – niponitatea = paradigma semnului vid (un cadou aparent nepoliticos pentru ospitalitatea asidua si discreta cu care fusese anturat) -, dar nu stia cum sa intre în schema. Pe urma i-a venit ideea: Japonia nu e un sistem de semne, Japonia e un „imperiu al semnelor“. O sintagma de retrogradaj, de restauratie autocratica, legitima în urma colapsului unui sistem democratic. Daca „sistemul“ era un mecanism de colaborare discreta, cetateneasca, egalitara, a semnelor, „imperiul semnelor“ ilustreaza probabil un tip de exultanta tiranica, o oligarhie a semnului care se vede, iese în relief, apasa, cere traducere. „Imperiul semnelor“ pare o sintagma de eufemizare a Alteritatii Maxime, detonata într-o gaselnita a semnului vid; o rama bogata care încadreaza un mic nimic. Asta în teorie.
În practica, s-a întâmplat, cred, ca lui Barthes i-a placut orezul cu betisoare. Sau numai betisoarele. Betigasul nefiind un artefact derizoiru, ci „tremurul semnificantului“ în sine, gena uimirii s-a extins la toate etajele. A ajuns la „Gara“, la centrul „Orasului descentrat“, la supe acvatice si prajeli cristalizate, la mecanica reverentei, la politica ambalajului care transcende ambalatul etc.
As fi putut crede ca i s-a tras de la sufixe, de la teatrul japonez sau de la alte elemente de civilizatie abstracta. Mi s-a parut oarecum previzibil sa dau cu ochii de brizbrizurile barthiene aplicate unor stimuli teoretici – metrica haiku-urilor sau cartografierea pleoapei asiatice, de exemplu, foarte literare si evazioniste („pleoapa nu e deloc dramatizata de orbita, asa cum se întâmpla în morfologia occidentala, ochiul este liber în deschizatura sa (pe care o umple în mod subtil si suveran), si în mod cu totul gresit (printr-un etnocentrism evident) noi îl descriem ca tinut în frâu; nimic nu îl retine, caci înscris chiar pe piele si nu sculptat în osatura, spatiul sau e acela al întregului chip“). Dar sa dai curs fascinatiei pentru bete, cu eleganta nereprimata de care e capabil Barthes, mi se pare o mostra de structuralism paroxistic si îmi confirma convingerea ca abia în fazele lui paroxistice structuralismul zbârnâie plauzibil în zona literaturii. Iata unul dintre motive:
„În piata plutitoare din Bangkok, fiecare negustor sta într-o mica piroga imobila: aici el vinde cantitati modeste de hrana: seminte, câteva oua, banane, cocos, mango, pigmenti (fara a mai vorbi de Inomabil). De la el, pâna la marfa sa, trecând prin barca sa, totul este mic. Mâncarea occidentala, acumulata, însumetita strad. de Alex. Cistelecan :)t, umflata pâna la maiestuos, legata de o anumita operatie de prestigiu, tinde întotdeauna catre gros, mare, abundent, planturos; cea orientala urmeaza miscarea inversa, ea se defasoara catre infinitezimal [...] Exista o convergenta a minusculului si a comestibilului: lucrurile nu sunt mici decât pentru a fi mâncate, dar, de asemenea, ele sunt comestibile pentru a-si împlini esenta, care e micimea. Acordul dintre mâncarea orientala si betigas nu poate fi doar functional, instrumental; alimentele sunt taiate pentru a fi luate cu betigasul [...] Betigasul are si alte functii, pe lânga cea de a transporta hrana din farfurie catre gura [...], iar aceste functii îi apartin numai lui. Mai întâ, betigasul – forma sa o spune destul – are o functie deictica: el arata mâncarea, desemneaza fragmentul, face sa existe prin chiar gestul alegerii, care e indexul; dar, astfel, în loc ca ingestia sa urmeze un fel de secventa masinala, în care ne-am limita sa înghitim una câte una partile aceluiasi platou, betigasul, desemnând ceea ce alege (si, deci, alegând pe moment asta si nu aia), introduce în uzajul hranei nu o ordine, ci o fantezie si ceva ca o lene“.
Teodora Dumitru
***
John Ashton&Suzy Ashton, O ciocolata pe zi te scapa de doctorii,
traducere de Razvan Taliu, Editura Runa, Grupul Editorial Corint, 2008
N-a putut s-o citesc. Singurul lucru de care m-a convins este ca o carte despre ciocolatici, mai ales când încearca sa despice firu-n patru, e o canoneala fara rost. Mi s-a parut dintr-o data indubitabil mai putin frustrant si mai atractiv sa stau la o coada spiralata în supermarket, cu cinci ciocolatici în cos, decât sa ma omor cu zile citind despre xocoatl si despre cum îsi bea cacaua Montezuma, asta dupa ce am trecut peste antioxidanti, anticancerigeni, polifenoli, endorfine, SPM, Lindt, Nestlé, unt de cacao, vanilie, scortisoara, portocale glasate, nuci, alune, afine, zmeurici si alte antidepresive. Cartea (scrisa, pentru mai mult impact si credibilitate feministice, din perspectiva unei dame nutritioniste, în colaborare cu un prof. univ.) îi tot da cu argumente stiintifice care sa mai coboare stacheta vinovatiei bulimice si a viziunii super-celulitice la femei. Ma rog, propaganda si atât. La care, cu multa raceala, n-am aplicat, convinsa fiind de multa vreme ca n-are cum sa fie atât de buna din moment ce e atât de buna.
Teodora Dumitru
***
Didier van Cauwelaert, Evanghelia dupa Jimmy, traducere de Daniel Nicolescu, Editura Humanitas Fiction, 2008
Dupa al doilea mandat Bush, la presedintia Americii au urmat o femeie democrata si un republican gay; la plecarea de la Casa Alba, George W. Bush a interzis clonarea; principalele probleme ale Americii vor fi, în urmatorii ani, cancerul, sinuciderile, sectele religioase si infertilitatea masculina; americanii sunt deprimati, îmbatrâniti si tot mai putini; dupa doua decenii, presedintele gay legalizeaza clonarea, încercând sa contracareze scaderea populatiei; clonarea umana e un fiasco si recordul de supravietuire, de trei ani si jumatate, îl detine un japonez nevropat, provenit din genele unui maestru zen.
Giulgiul din Torino e, conform Vaticanului, o icoana medievala si, conform mass-media, un autoportret al lui Leonardo da Vinci; cercetarile genetice din anii '90 au dovedit, totusi, ca Giulgiul e o relicva din secolul I, impregnata cu o imagine termonucleara si acoperita de urmele de sânge ale unui crucificat evreu; ADN-ul de pe Giulgiu e acelasi cu cel de pe Camasa din Argenteuil, Valul de la Manoppello, Legatura de la Cahots, de pe pânza numita Sudarion si cu compozitia ostiei din Lanciano; pentru a opri controversele din jurul Giulgiului, Vaticanul a interzis prelevarile de mostre si a închis presupusul fals într-un container cu gaz inert; în atmosfera lipsita de oxigen, relicva urmeaza sa fie digerata, încetul cu încetul, de bacteriile verzi si purpurii.
În timpul Administratiei Clinton, un cercetator aflat în slujba Guvernului american a sustras mostre de sânge de pe Giulgiu si l-a clonat, în secret, pe Hristos.
Înca un roman cu proiecte ultra-secrete, comploturi ale Vaticanului si teorii ale conspiratiei, veti spune. De ce o fi atât de productive, literar, paranoia din jurul bisericii si contestarea mostenirii lui Isus Hristos?
„Evanghelia dupa Jimmy“ nu e, totusi, un „Da Vinci Code“ cu pretentii de verosimilitate. Fictiunea înglobeaza, e adevarat, controverse stiintifice si prezumtive conspiratii mondiale, însa acestea sunt doar butaforie, canava de fundal. Da, romanul ridica si un deget amenintator spre contemporani: Giulgiul din Torino chiar va fi mâncat de bacteriile verzi. Da, exista si un substrat crestin, care nu e identitatea dintre apostolul Ioan si Maria Magdalena. Pe scurt: „sfântul Pavel are dreptate, suntem niste pre-hominizi, omul final, demn de acest nume, este (...) sinteza dintre întrupare si spiritualitate“; omul trebuie sa se elibereze de „teama de moarte si de temnita materiei“.
Cam profund mesaj, pentru o poveste cu clone ale Giulgiului si cu un îngrijitor de piscine care e anuntat ca ar fi întruparea lui Isus Hristos. Un sâmbure dur pus într-o glazura de thriller, cu ritm alert si rasturnari de situatie la zece pagini o data. Peste canavaua conspiratiilor e pusa în scena povestea lui Jimmy, un tip oarecare confruntat cu urmatoarea alegere: accepti sau nu, baiete draga, sa fii Dumnezeu?
Thrillerul n-are gauri în tesatura, speculatiile politico-religioase sunt inteligente, nu lipseste doza de umor negru, totul se îmbina dupa un plan subtil. Singura obiectie: epopeea noului Hristos, cu un demaraj lent, se sfârseste dintr-o data. Evanghelia lipseste, Jimmy ajunge direct la deznodamânt. Interesant e sa vezi cum îngrijitorul de piscine intra în pielea personajului religios, spectacolul propriu-zis e dintr-o alta carte. Si Giulgiul din Tornio e mâncat, în tot acest timp, celula cu celula de bacteriile verzi.
Catalin Sturza
**
Dorin Popa în dialog cu Liviu Antonesei, Scriitorii si politica. 1990-2007,
Editura Institutul European, 2007, 252 pagini, 26 lei
L-am urmarit tot timpul cu interes pe Liviu Antonesei, desi, daca mi se permite o mica tusa subiectiva, acest interes a cunoscut o Kehre, respectiv se împarte în înainte si dupa barba. S-o spun pe sleau, Antonesei mi-e infinit mai simpatic de când si-a gomat acea barba înfioratoare si Traumatizanta.
Relativ la interesul resimtit cu privire la manifestarile lui Liviu Antonesei, dar si, mai în general vorbind, relativ la interesul resimtit fata de orice noua aparitie editoriala care promite momente macar agreabile, cartea de dialog Dorin Popa-Liviu Antonesei a fost o dezamagire. Cele mai bune carti de dialoguri mizeaza fie pe parteneri foarte asimetrici, fie pe parteneri foarte egali. Aici relatia dintre cei doi e nici-nici, adica excesiv de mediocra si de nemotivanta.
Dialogul nu iese, si nici cartea. Antonesei (pe dl Popa n-am prea avut placerea de a-l citi anterior) e mult mai palpitant în textele solo decât în aceasta înjghebare lipsita rau de energie.
Poate fi utila ca indexare a unor teme de pe agenda anului 2006, când s-a efectuat dialogul. Sau ca recapitulare a temelor relevante pentru intelectualul post-90.
Dincolo de acest interes exterior-documentar, sueta e prea putin recomandabila: vegeteaza ca un meci amical, categoria old-boys.
Mihai Iovanel
***
Pierre Bayard, Cum vorbim despre cartile pe care nu le-am citit, traducere de Valentina Chirita, Editura Polirom, 2008, 240 pagini, 20 lei
Pun pariu, fara sa-i fi citit alta carte decât aceasta (dar oare am citit-o?), ca Pierre Bayard se omoara dupa romanele politiste. Nu doar pentru ca cel putin doua din titlurile lui („Cine l-a omorât pe Roger Ackroyd?“, 1998 si „Afacerea câinelui din Baskerville“, 2007) trimit la carti politiste care au facut epoca, ci mai ales deoarece tema pe care o propune reflectiei în „Cum vorbim despre cartile pe care nu le-am citit“ este tipic una de policier. Detectivul care ancheteaza dubleaza exemplar figura „necititorului avizat“ (Dan Petrescu): unul e pus în situatia de a recrea o crima pe care nu a asistat-o, altul de a recrea o carte pe care nu a citit-o. Fiecare are la dispozitie câteva indicii, plus o capacitate deductiva variabila.
Ce arta este necitirea avizata Pierre Bayard o spune foarte frumos: „A vorbi despre carti necitite este o adevarata activitate de creatie, la fel de demna, desi mai discreta, ca activitatile cu mai multa recunoastere sociala. Atentia acordata practicilor artistice traditionale duce într-adevar la neglijarea, daca nu chiar la necunoasterea practicilor mai putin puse în valoare, pentru ca acestea se exercita, prin natura lor, într-o forma de clandestinitate.
Cum sa negam totusi ca a vorbi despre carti necitite reprezinta o autentica activitate creatoare, care face apel la aceleasi exigente ca si celelalte arte? Ca sa ne convingem de acest lucru, e de ajuns sa ne gândim la toate capacitatle pe care le mobilizeaza, ca acelea de a fi atenti la virtualitatile operei, de a analiza noul context în care se înscrie, de a fi atenti la ceilalti si la reactiile lor sau chiar de a controla o povestire captivanta.“
Seriozitatea lui Bayard e, evident, corcita cu o doza buna de ironie si zeflemea. Dar care sunt cantitatile exacte din fiecare? Cât de fictiva este persoana I singular pe care Bayard o foloseste de-a lungul cartii? Sau: cât de mult este ea fictiva? Iata o ambiguitate pe care Bayrad nu o violeaza. E amuzant sa recunosti ca „Omul fara însusiri“ sau „Timpul regasit“ sunt pentru tine doar carti rasfoite, dar e o gluma care devine stânjenitoare în momentul în care e confirmata. Iata genul de joc dublu pe care Bayard îl face gratios de-a lungul acestei foarte recomandabile carti, trecând minutios printr-o bibliografie altfel de prima mâna din care jumatate a rasfoit, jumatate a referit-o din auzite – sau cel putin asa se lauda.
Mihai Iovanel