Circ, nebunie, perplexitate

articol aparut in Cultura, nr. 175 din 2008-05-29
» cultura cultura literara »
Autor: RITA CHIRIAN

Anacronic si fragil, distilat în alese eprubete culturale, cabotin sau oracular, deopotriva adulat si înfierat, blamat si mistificat, Komartin reitereaza – pe o alta scala, fireste – mitul lui Ianus. Nu doar ca cei doi, Ianus si Komartin, sunt autorii/promotorii singurelor programe estetice coerente ale ultimului deceniu, dar, la rândul sau si malgré lui, Claudiu Komartin este asimilat mai curând personajului Claudiu Komartin. Un alt produs inflamant al unui compost de antinomii si consecutie a revoltei. Numai ca, daca Ianus era învestit cu însemnele generationiste si vitupera unul-pentru-toti, Komartin pare a-si întoarce, magnificent ori abstrus-abstras, fata de la prerogativele douamiismului si arboreaza în raspar o poetica vetusta si reziduala. De aici, paradoxul, resimtit ca violentare si dinamitare, de a fi uns lider – sau cel putin unul dintre liderii – al (ai) unei generatii pe care nu o (re)prezinta decât în factiunea ei primara, mai cu seama în nucleul rebeliunii formale. Ingrat martiraj, e drept, sa ratacesti de la Ana la Caiafa, în nuantari exegetice si tergiversari extrem-impresioniste (sau, altfel spus, între „daca poezia româna va avea un viitor, îl va avea prin Claudiu Komartin si prin Dan Coman“, sentinta lui Al. Cistelecan, si „încercarea lui Claudiu Komartin de a face poezie seamana cu încercarea de a aprinde un chibrit ud“, stigmatul lui Alex. Stefanescu). Or, indirect (si, cred, inconstient), îi este imputata diseminarea ireversibila a ultimei avangarde în conventionalism.

În pofida acestor înregimentari de instrumentar teoretic/ nomenclator, poezia lui este un atom liber. Cu tot ce înseamna asta.

Damnare si abjectie

„Papusarul“ (editia a doua, revazuta si adaugita, Ed. Vinea, 2007) scutura discret din metaforizarea excesiva a debutului si, stapânind aproape fara cusur dialectica falsificarii, renunta la explicitarea overwhelming si la balastul semic. Epurat astfel, discursul komartinian, fara a-si modifica substantial sintaxa interioara, rarefiaza reteaua simbolica si anatemizeaza încifrarea. Bestia terifica si vizionara este – în noul „Papusar“ – docila ori numai temperata în segmentele ei patetice si, din fericire, accentul se pune acum pe coerenta, în defavoarea oricarei coalescente imagistice, a tectonicii estetizante ori a ideatiei arborescente. Din captiv al propriilor dantelarii intertextuale, Claudiu Komartin se emancipeaza lucid, critic si rezolva ecuatia lirica prin neutralizarea factorului referential. Acum, legitimarea eului poetizarii nu se mai realizeaza preponderent prin afluenta retorica ori prin pasivitate livresca, cum ar fi putut lasa a se întelege lectura „Papusarului“ din 2003, ci printr-o acurata inginerie textuala.

Desigur, barochismul, inoculat adânc, nu-l paraseste pe de-a-ntregul; numai ca, de asta data, stridentele sunt, cât e la îndemâna, tinute-n frâu, iar scurtcircuitul (insolitarea) îsi recapata functia catalitica. Prolix sau intempestiv, Komartin cultiva dictia spectaculara si dandysmul, argumentele unei poezii care irumpe într-un timp al decadentei, în voluntar dezacord cu inflatia de turpitudini si platitudini literare. Astfel, ecartul lui se poate identifica în miscarea spasmodica dinspre derizoriu înspre liricizarea biografiei individuale si a celei culturale, însa, în marginile lor, este izolat un lirism în care coexista, oportun, poluarea narcisiaca, grotescul si, la limita, afectarea. În descendenta rimbaldiana, damnarea si abjectia existentiala sunt apropriate acut, ele conferind textului sensuri deschis polemice si, restrâns, halou mistic. În acest topos concentrationar, actul scriptural este, pe rând, exorcism si dereglare a simturilor, soteriologie si/ sau eruptie identitara: „Nici un singur colt luminos în încaperea de la mansarda./ Nici un limbaj care sa ma satisfaca./ Tu, creier al meu, catre ce te îndrepti?// Ma fac mic de tot si îmi intru în cap. Încep sa lucrez la salvarea mea./ Eu, cel crescut într-o ladita cu nisip rosiatec./ Eu, care mi-am ascultat trupul/ mai mult decât mi-am ascultat duhul,/ ma apuc sa inventez o forma revolutionara de trepanatie“ („Trepanatie“) sau „Scriu noaptea într-o dureroasa dezordine/ presimtirea unui dezastru ma îndeamna sa nu ma opresc/ vocea mea tandra ca o piatra de moara/ macina-n gol cuvinte/ mereu înaintea mâinii// [...] stau la pânda/ viata mea nu are sens/ daca ceva scapa privirii mele puternice“ („Circul domestic“).

Ontologia amagirii

Manipulând scenarii escatologice si imagerii dantesti, intervertind realul si suprarealul cu o gesticulatie larga, Komartin reinsemineaza – cu atributele unei ontologii a amagirii – impostura avatarelor si simulacrul. Ubicuizarea ori relativizarea (factual, în prim-plan se succed: metamorfoza unui poet blestemat/ impotent sau a unui guerrillero, a unui naufragiat ireductibil sau a clovnului tragic etc.) capata proportia unei autoflagelari, fara a fi deplasata analogia, similicristice: „si, în orice parte/ mi-as întoarce privirea, sunt numai eu// eu, melancolicul// eu, absorbit de tragedii care nu mai misca pe nimeni,/ sângerând în ritmul lent al marsaluirii armatelor// eu si iar eu,// umar la umar,/ singuratate lânga singuratate“ („Poem sO suta de virusi mortali asteapta...t“).

Dincolo de aceste stilizari ulterioare, unele palinodice, poezia lui Komartin închide aceleasi spatii ale schizoidismului si ale claustrarii, panoramate autoscopic: „desi am stat la pânda ani întregi/ pentru a le întelege obiceiurile ciudate/ [...] desi am scris în felul lor îngrijit/ [...] desi am transpirat împreuna/ si ne-am admirat cu emotie pintenii si camasile/ [...] nimic nu mi se pare/ mai umilitor decât naufragiul care m-a aruncat printre dânsii/ fiindca am nazuit sa fiu imun la bolile lor/ [...] acum/ pentru mine/ labirintul aproape ca nu mai are secrete/ s-ar spune ca sunt un om liber“ (***). Între taverna si bâlci, lumea lui este un dedal de complicitati repudiate, de anxietati recurente, de iezuitism sublimat într-un vulcanic monolog aperceptiv.    

Histrionism si autofictiune

Desuetudinea lui Komartin rezida nu atât din sintaxa (deloc contorsionata), cât mai ales din atipicitatea acestui construct-“masca“, figura a high romanticism-ului sau, simultan si infatigabil, a sirului de poeti blestemati. Tocmai excedentul de infirmitati – reale si virtuale, exterioare si launtrice – strigate cu o emfaza mai deloc disimulata, fara distantare ironica si ades neînfrânata, paralizeaza receptorul si inerveaza ...catatonia mizerabilista; anticipând refluxul, Komartin îsi asuma orgolios si ofensiv programul: „nu mi-e frica sa devin sentimental/ nu mi-e frica sa povestesc în poem/ pâna ma podidesc lacrimile/ nu mi-e frica sa dau cu mine de pamânt/ daca voi începe sa bat câmpii/ ca ianus/ caruia nu-i mai tace gura/ desi e elocvent ca un rinocer// nu-i pot suporta pe revoltatii care nu vor decât/ sa se integreze-n sistem/ sa-si arunce fundul pe fotolii plusate/ lasati-ma în pace cu lectiile de istorie/ mie îmi plac învinsii/ idealistii/ luptatorii nepregatiti si stângaci// iubesc prostii din care viata musca pâna la os/ si pe mâniosii tocmai bine pârguiti pentru morga.“ (*** sNu ma mai încurc cu obiecte uzuale de scrist).

Cu certitudine, Komartin nu poate scapa de suspiciunea histrionismului, cum nu poate iesi din cercul viciant al autofictiunii. Fie ca este vorba (numai) despre o exacerbare a dimensiunii narsiciace sau despre o reciclare sistem(at)ica a traditiei literare – în virtutea unui postmodernism de substanta –, fie ca se pune în discutie presupusa lipsa de originalitate a lui Komartin si imobilitatea lui novatoare, fara îndoiala, e, în cercul lui „generationist“, inconfundabil si, în plus, poseda ceea ce îndeobste este numit constiinta a singularitatii. Fie si strict prin repudierea oricarei forme de egalizare gregara a „surselor“. Desigur, devianta lui poetica – profesata câteodata demonstrativ si insolent – este semnificativa, daca e sa-l apropiem de ceilalti doi membri ai triadei neoxpresioniste, Dan Coman si Teodor Duna. Daca cel din urma îsi traverseaza imploziv viziunile, iar Coman cu o serenitate jucata, Claudiu Komartin este eruptiv si insatiabil, ritualic si fara încetare mefient: a scrie ramâne voluptatea finala a exilului interior.

---