Mastile geniului (II)

articol aparut in Cultura, nr. 175 din 2008-05-29
» cultura cultura literara »
Autor: CONSTANTIN COROIU

G. Calinescu postula ca biografia începe „nu cu anul nasterii, ci cu anul mortii“. Ceea ce înseamna (si) ca, mai presus de date exacte, privind viata unui om de seama, mai presus de marturii, de documente, biograful cauta, trebuie sa decopere si apoi sa surprinda în povestea sa ceva din inefabilul unui destin, ceva din misterul acestuia. Scriitorului contemporan cu el, G. Calinescu îi marturisea cu franchete, spulberându-i orice speranta de a-i scrie biografia: „...îmi trebuie sa te înfasur mitologic în o mie de ani, sa-mi dau seama daca poti sa spargi peretii sarcofagului de vremi“. Pe care dintre marii sai contemporani ar fi putut „sa-i înfasure mitologic în o mie de ani“? Poate pe Mihail Sadoveanu si pe Tudor Arghezi?! Cu toata opera lor monumentala, cu toata aura de legenda pe care ei o capatasera înca din timpul vietii, ma tem ca nici chiar ei – din cauza lipsei de perspectiva în timp, dar nu numai – nu erau înca întru totul „apti“ de a deveni eroii, personajele unor biografii marca G. Calinescu. Altfel stateau însa lucrurile cu Eminescu si Creanga. Daca nici acestia nu sparsesera „peretii sarcofagului de vremi...“, atunci cine?

Un alt Creanga?

Constantin Parascan subliniaza în „Introducerea“ studiului sau „Ion Creanga – mastile inocentei. Viata si opera“, de care m-am ocupat si în foiletonul precedent, ca nu este „o biografie în întelesul clasic (obisnuit) al cuvântului“. În aceeasi „Introducere“ precizeaza care este de fapt obiectivul sau: „Ambitionam a arata un alt Creanga: poate cel adevarat“. Apelând la document, nu o data inedit, cercetatorul iesean reuseste sa desparta adeseori eroarea, legenda (sau speculatia facila) de adevar. Dar avem oare „un alt Creanga“? Nu cred. Stim desigur acum mai multe, gratie lui Constantin Parascan, despre cum a fost viata genialului humulestean, despre comportamentul sau „inocent“ – ca om si ca scriitor -, iar acestea sunt merite incontestabile ale cartii, dar nu „un alt Creanga“, care, la drept vorbind, nici nu e posibil, oricâte documente s-ar mai descoperi. Doar, cel mult, o noua fata a marelui scriitor, pe care nu o poate dezvalui decât opera sa, printr-o noua lectura, din perspectiva sensibilitatii moderne sau, de ce nu, postmoderne. Din acest punct de vedere, este remarcabil capitolul VI al volumului, cel consacrat „portretului scriitorului din povestiri si povesti“. Aici, analiza este profunda si revelatoare, îndreptatind într-o masura considerabila sintagma menita sa faca o anumita cariera în exegeza crengista: „mastile inocentei“. Personajele din povestiri si povesti arboreaza, ca si creatorul lor, felurite masti ale inocentei, ele fiind, de fapt, eul multiplicat al lui Creanga, al acelui „altui eu“ de care vorbea Marcel Proust. În fond, putini sunt scriitorii români care l-ar putea parafraza pe Flaubert: „Mos Nichifor Cotcariul, Ion Roata, Danila Prepeleac, Ivan Turbinca, Ionica cel prost ori Harap Alb, fiecare în parte c'est moi!“

„Inocentul“ si contemporanii sai

Cu totul remarcabil este capitolul „Ion Creanga între contemporani“, cuprinzând marturii ce întregesc „chipul de om si de scriitor“ al acestuia. Constantin Parascan le sistematizeaza astfel: mai întâi, ale junimistilor, apoi cele din memorialistica târzie a fostilor elevi, într-a treia sectiune fiind comentate si amintirile fostilor colegi de scoala ai lui Creanga. Extrem de pretioase sunt, în fine, marturiile unor Artur Gorovei, Eduard Gruber, Artur Stavri, Grig. I. Alexandrescu, adica tinerii de la „cercul literar“ din Iasi, constituit în 1885, dupa plecarea la Bucuresti a lui Iacob Negruzzi si, odata cu el, a faimoasei reviste „Convorbiri literare“, cerc menit sa preia „multe din ideile si practicile batrânei si aproape disparutei Junimi“. Un ultim subcapitol, al cincilea, ni-l prezinta pe „Ion Creanga în viziunea altor contemporani“: Ioan Nadejde, directorul revistei „Contemporanul“, Ioan S. Ionescu, tipograf, coproprietar al Tipografiei Nationale din Iasi si prieten al scriitorului, dar si Smarandita (cea din Humulesti) care, la treizeci de ani de la moartea lui Creanga, îsi deapana amintirile, iar nepoata ei Eugenia N. Posa si P. Gheorgheasa le consemneaza pentru posteritate. Apoi, A.C. Cuza (unul dintre cei ce aveau sa fondeze prima casa memoriala din România, la Bojdeuca din Ticau, în 1918), Nicolae Iorga si Th.D. Sperantia. Iata, de pilda, marturia Smaranditei, fata popei din Humulesti, cea de care „cobaitul de baiet“ se despartise, cândva, cu atâta durere, plecând cu caruta trasa de mârtoagele lui Mos Luca tocmai la Iasi, la scoala de catiheti de la Socola. Constantin Parascan o reproduce din revista „Ion Creanga“, XIII, 1920:

„Odata, ducându-ma la Iasi cu baietii pe la scoli, l-am vizitat pe Creanga acasa la el. Traia în Ticau, într-o casuta cam hrentuita. L-am gasit în cerdac, scria. Nu stia, bietul om, ce sa-mi deie si cum sa-mi intre în voie, asa bucurie mare ce i-am facut! Nu m-a lasat sa plec pâna n-am stat la masa cu el. M-a ospatat cu ce-i placea lui mai mult: sarmalute si placinte cu poalele-n brâu. Dupa masa, numai ce-mi spune: „Amu sa-ti arat si averea mea“. Si începe a striga: Vasilica, Todirica, Titu... si ce sa vezi? Vreo 20 de mâti si mâte, care de care mai frumosi si mai grasi, încep a da buluc în casa si care cum intra, odata sa si azvârlea ori în bratele lui Creanga, ori pe umeri, asa ca în scurt nu-l mai vedeai dintre mâti. Apoi Creanga a început sa le dea din resturile de la masa pe rând, la fiecare, câte o bucatica; iar mâtii naibei asteptau ca niste copii cunoscuti ca sa le vina rândul si nici unul nu îndraznea sa ia pe altul pe dinainte. Sa nu va fie însa cu mirare de cele ce va spun, pentru ca mâtii lui Creanga erau mustruluiti si deprinsi a face fel de fel de dracii ca animalele de la circ. Mai ales, avea un motan, care deschidea usa ca si un om. (Era vorba de Titu, botezat dupa numele profesorului sau si ministrului Titu Maiorescu.) Bietul Creanga! Iata ca se împlinesc 30 de ani de când a murit, iar eu tot o mai duc...“.

Linii la un ultim portret

Puse în relatie, confruntate cu date din documente, validate ori amendate de Constantin Parascan, toate relatarile celor care l-au cunoscut într-un fel sau altul pe Creanga, în diverse perioade ale vietii sale, ori care i-au fost elevi ori prieteni apropiati (ca Eduard Gruber, de pilda), sau numai colegi, sporesc veridicitatea si expresivitatea unui portret de creator exponential. Mai mult chiar decât „inocentul“ genial, Creanga este – ne permitem acest oximoron – Anonimul charismatic (gr. kharisma = aura), al carui titlu de boierie era discretia si care a stiut sa-si vorbeasca vorba si sa-si poarte portul în fiecare clipa a vietii, cu demnitate, indiferent de împrejurari si anturaje, pâna la capat. Este ceea ce sugereaza si Nicolae Iorga. Student la Iasi fiind, el s-a aflat la Cimitirul „Eternitatea“ când Creanga „statea în biserica si avea doua lumânari la cap. Se uita multa lume la dânsul – si oameni învatati, daca nu chiar de la Junimea, unde facusera atâta haz de dânsul. Nu era un om urât... cazuse bun sanatos si era rosu la fata, cu gura întredeschisa ca pentru a vorbi, si lumina facliilor parca facea sa-i joace pleoapele apasate ca pentru somn. Si era în stare s-o fi facut într-adins. De ce sa supere el atâta lume mai subtire decât dânsul care, daca venise sa-l vada, nu trebuia sa duca înapoi acasa o întiparire rea“.

P.S.

Cartea pe care am comentat-o a fost la origine teza cu care autorul si-a trecut examenul de doctorat la Universitatea „Al. I. Cuza“. M-am aflat atunci printre invitati. Din comisie facea parte si Zoe Dumitrescu-Busulenga, ea însasi autoarea unei monografii Ion Creanga, aparuta în 1963. Multumindu-i pentru magistralul referat, profesorul Liviu Leonte, conducatorul stiintific al lucrarii sustinute, a evocat un fapt petrecut în anul 1967, când domnia sa functiona ca profesor asociat la Universitatea din Montpellier. Era perioada de dinaintea revoltei studentesti din 1968, violent iconoclasta, ce avea sa culmineze cu binecunoscutele evenimente care, între altele, au scurtat vizita istorica a lui De Gaulle în România. Fireste, vajnicii învatacei din tara lui Rabelais nu stiau nimic despre Creanga al nostru. În aceste conditii, a descins la Universitatea amintita Zoe Dumitrescu-Busulenga, pentru a tine acolo doua conferinte despre Eminescu si Creanga. Profesorul Liviu Leonte si-a amintit ca în sala destinata conferintei despre Creanga se adunasera peste 200 de studenti. În primele minute, acestia erau agitati si dezinteresati. Dupa circa 10 minute însa, ei au ascultat prelegerea cu o curiozitate deosebita. Cea care le vorbea reusise sa le capteze atentia. Au urmat aplauze, întrebari... Criticul si istoricul literar Liviu Leonte a precizat ca rememoreaza momentul nu doar pentru a-i aduce înca o data un omagiu reputatului carturar si comparatist, alaturi de care se afla acum într-o comisie de doctorat cu o teza despre Ion Creanga, ci si pentru a oferi un argument în plus, prin acest exemplu, în sprijinul ideii conform careia valorile literaturii si culturii noastre pot suscita interesul strainilor daca sunt prezentate cu competenta, cu rigoare, cu talent, cu stil si, nu în ultimul rând, cu suflet.

Motiv de tristete! De unde sa-i luam pe cei care ar putea face o asemenea treaba? Daca ne uitam în jur, ce vedem? Cohorte de demolatori ai valorilor românesti si autori de „manuale alternative“ care confectioneaza socluri de carton pentru cenaclisti întârziati si incontinenti...                

---