Regimul laic al prozei
articol aparut in Cultura, nr. 175 din 2008-05-29» cultura literara »
Autor: MIHAI IOVANEL
Undeva pe la mijlocul romanului „Urbancolia“ începe ceva numit „...capitolul obligatoriu cu amintiri din Comunism...“. E în acest titlu o ironie, dar nu un fals: urmeaza, în stilul cel mai canonic al prozei ultimului deceniu, chiar un capitol cu amintiri din comunism
Ironia sta în distanta pe care autorul, Dan Sociu, o ia nu fata de propriul roman, ci fata de formula lui: adica fata de contextul mai larg, dinamic, în care apare aceasta formula.
Romanul începe imediat dupa pagina de garda, de la fisa biografica a lui Dan Sociu: „În 2005 a fost reactor-sef al ziarului „Curierul de Botosani“, publicatie condusa de ofiterul american Derrin R. Smith, experienta care sta la baza romanului „Urbancolia“.“ E o secventa care nu apare în nici un alt CV al lui Sociu: aceasta contrafacere serveste iluziei de realitate care va tracta cartea.
Astfel, genul (autofictiunea) este anuntat de la început, si tot de la început este anuntata depasirea lui.
Prin 2004-2005 se vorbea de romane care vor sa fie manifestul generatiei – cu inevitabila completare: dar nu reusesc. La câtiva ani dupa, „Urbancolia“ este nu manifestul generatiei, ci manifestul autorilor generatiei. Manifest în sensul de cristalizare a directiei care trebuie urmata.
Directia sta nu în obiect – care la Sociu, ca la mai toata proza recenta, e dat de specularea relatiei de întemeiere a realitatii în autobiografie: genul proxim pentru „Urbancolia“ e „69“ al lui Chiva, o pretinsa autofictiune ranforsata cu elemente de pulp – ci în distanta fata de obiect: în cliseizare obiectului.
În literatura totul trebuie sa fie cliseu, mai putin literatura.
Romanul comunismului sau al revolutiei nu a aparut înca pentru ca nu a aparut – nu a fost inventata – distanta: acel ecart ironic care permite manipularea la rece si depasirea regimului semireligios al marturisirii, al revelatiei, al adevarului integral, în favoarea regimului mai laic al ingineriei.
Ingineria e tocmai ceea ce Sociu face impecabil. (Sociu este remarcabil de cerebral pentru un poet – sau pentru cliseul de poet).
„Urbancolia“ e un roman capitalist: satisface cererea.
Toate marfurile care fac rating în proza curenta sunt convocate aici: autofictiune, teoria conspiratiei (acest must have al elitei fictiunii contemporane), plus comunism, inclusiv în varianta post-. Plus un citat pe coperta unu din Pascal Bruckner, cel caruia îi este „adresat“ romanul.
Dar toate acesea nu sunt item-uri inocente în repertoriul unui inocent. Sociu nu lucreaza cu teoria pulp a conspiratiei dintr-o ratiune exterioara romnanului (pentru ca e la moda/ se cere: nu e un Motoc aruncat multimii dintr-o emotie sau dintr-un calcul instinctiv): mai bine zis, nu dintr-o ratiune exclusiv exterioara. Evident ca Sociu stie ca asta e o tema la moda. Si mai stie ca toata lumea stie asta, si mai stie ca daca face pe inocentul pica de fraier, iar daca face pe desteptul pica de textualist expirat. Nu sunt prea multe variante câstigatoare, nu?
Ei bine, Sociu gaseste o solutia corecta: preia teoria conspiratiei într-un fel neinocent, ca pe un cliseu: dar acest cliseu nu are valoare finala, ci doar una instrumentala. Serveste etalarea romanescului, fara sa se blocheze într-o bucla autosuficienta. Finalitatea concreta (pusa în valoare de diversele instrumente) este aici romanescul: paginile care nu sunt în nici o alta schema decât aceea a lecturii pure, de placere.
E ceea ce se întâmpla si cu celelalte trasee din „Urbancolia“: autofictiunea, comunismul, Bruckner etc.: instrumenteaza romanul, nu se autoinstrumenteaza ca destinatii.
În acelasi timp, romanul nu pierde din realitate, nu se transforma într-o jucarea. Speculându-si cinic-agreabil punerea în dispozitiv, nu se întrerupe din a se lua în serios. E o relatie dificil de negociat de catre autor, aceea dintre înscenare si demascarea înscenarii; iar lui Sociu îi iese pâna la capat.
Dupa cum se vede, am pozitivat aici mai curând constructia. E totusi partial, pentru ca aceasta constructie e o suma de fragmente ca acesta, ales la întâmpare:
„Într-o seara, dupa ce am montat un film despre doi gemeni ai caror parinti lucrau chiar în Londra, în constructii, am luat câteva doze de bere si am mers în cimitirul Pacea. Era cald si placut, i-am aratat mormântul lui taica-meu, apoi ne-am asezat pe un cavou camuflat de verdeata, la marginea cimitirului. Se nascuse locatara si nu voia sa crape locatara. De când se stia traise în blocul ala muncitoresc. Cu maica-sa si bunica-sa paralizata, pâna a murit, cu taica-sau, pâna a plecat, si cu pisica-sa. Pisica-sa pândea noaptea fluturi si dimineata o gaseau patata pe bot de sânge negru si praf. Dupa ce plecase taica-sau, barbatii care veneau la maica-sa îi aduceau ciocolata, pe care o împartea cu pisica. Unii dintre ei puteau chiar desface sticle de bere cu dintii. Pe mâta aia o hranea numai cu ciocolata si carne cruda, sa creasca salbatica, sa scoata ochi cu ghearele. Într-o zi maica-sa a dat-o unei nebune care strângea-n brate o papusa. A aruncat papusa si a luat pisica. La ei intrau multe femei straine care puteau a gunoi. Maica-sa muta în fiecare saptamâna dulapurile si ele o ajutau.“
Apreciez mult la Sociu cum functioneaza dialectica detaliu-constructie. E oricum remarcabil (dat fiind detaliul ca e poet) cum lucreaza în regim de proza pe secvente scurte: economic, fara a scinda directia, alternând efectele fara a da în stridente.
Dar e si mai remarcabil, dat fiind ca traim într-o literatura de romancieri cu gândire si dotari pentru proza scurta, cum Sociu scrie pe secvente scurte cu ochii la the big picture.
Mai trebuie spus ca „Urbancolia“ e un roman perfect traductibil desi nu îsi face din asta o tema a romanului (cum facea Dan Lungu în „Sunt o baba comunista!“ – caz patetic de literatura deturnata).