John Fante. Cu dragoste, despre Los Angeles

articol aparut in Cultura, nr. 175 din 2008-05-29
» cultura cultura literara »
Autor: RODICA GRIGORE

Când a fost publicat pentru prima data, în 1939, romanul „Întreaba praful“ al lui John Fante a trecut aproape neobservat si, neavând parte de o promovare pe masura, cartea a fost vânduta doar în câteva exemplare. Nesansa scriitorului (ori, mai bine zis, a cartii) a fost ca tot în 1939 apareau, în Statele Unite, „The Grapes of Wrath“, „The Big Sleep“ si „The Day of the Locust“, ca sa ne limitam la aceste exemple, toate putând reprezenta o concurenta deloc comoda pentru orice romancier, cu atât mai mult pentru tânarul american de origine italiana care era John Fante. Astfel încât, în vreme ce Steinbeck, Chandler si West, autorii titlurilor amintite mai sus, se bucurau din plin de elogiile presei literare, Fante va ramâne într-o nemeritata obscuritate pentru urmatorii patruzeci de ani, scriitorul devenind, multa vreme, mai cunoscut drept scenarist la Hollywood, iar nu ca autor de literatura. Redescoperirea sa – tardiva, dar spectaculoasa – i se va datora, în cea mai mare masura, romancierului si poetului Charles Bukowski, care, citind întâmplator „Întreaba praful“ la Biblioteca Publica din Los Angeles, într-o epoca în care el însusi se lupta cu greutatile de tot felul pentru a deveni scriitor, a ramas atât de impresionat de aceasta carte, încât îl va considera, de atunci încolo, pe Fante, drept autorul care a exercitat influenta esentiala asupra scrisului sau. Devenind celebru, Bukowski va reusi sa-si convinga propriul editor, prestigioasa Black Sparrow Press, sa republice, în 1980, cu trei ani înainte de moartea autorului, impresionantul (si atât de marcatul de nesansa la vremea primei aparitii) roman al lui John Fante.

Drama neapartenentei

Al doilea volum dintr-o inedita saga avându-l ca personaj principal pe Arturo Bandini, „Întreaba praful“ se situeaza, din punctul de vedere al firului cronologic al întâmplarilor relatate, dupa „Wait Until Spring“, „Bandini“ si înainte de „The Road to Los Angeles“, carte aparuta postum, în 1985, si reprezinta, din punctul de vedere al multor cititori si critici literari cea mai mare realizare romanesca a scriitorului. Bandini, fiul unor imigranti italieni veniti în America pentru a constata, dupa ani de zile de autoiluzionare fortata, ca Pamântul Fagaduintei nu se afla nici pe departe în Colorado, unde se stabilisera ei, alege sa-si paraseasca familia si caminul din Boulder pentru a se afirma ca om de litere si a trai din scris la Los Angeles. Locuind într-un hotel sordid si hranindu-se mai mult cu portocale (douasprezece la cinci centi), tânarul Arturo ajunge sa cunoasca o galerie de personaje care cu greu pot fi uitate, de la vecinul sau de palier, Hellfrick, cel care ajunge, la un moment dat, sa fure animale vii pentru a-si potoli uriasa „foame de carne“, si pâna la frumoasa si senzuala chelnerita mexicana Camilla Lopez, de care va fi fascinat parca fara putinta de scapare. Pasiunea sa tinde, în anumite momente, de-a dreptul spre nebunie, mai cu seama pentru ca fata îi ia în râs declaratiile – bombastice, trebuie sa recunoastem – si se încapatâneaza sa stea alaturi de un coleg, grav bolnav de tuberculoza. Cu toate acestea, între autorul povestirii „Catelul care a râs“, text pe care, de altfel, Bandini i-l si daruieste, emfatic, fetei, si noua printesa maiasa se înfiripa o stranie prietenie, desi, nu o data, discutiile lor se reduc fie la ciondaneli nevinovate, fie ajung la jigniri impardonabile. Iesind din când în când împreuna în împrejurimile Los Angeles-ului, cu Ford-ul decapotabil al Camillei, un model din 1929, cei doi constata ca, uneori, le e greu, daca nu cumva chiar imposibil sa mai traiasca unul fara celalalt. John Fante a demonstrat ca are nu doar intuitia exceptionala a acestei stranii realitati, ci si capacitatea deplina de a exprima, la nivelul prozei de cea mai buna calitate, nu doar profunda singuratate a celor doi tineri, ci si sentimentul pe care îl traiesc deopotriva, nu al dragostei, cum, poate, era de asteptat, ci al neapartenentei sau, mai bine zis, al incapacitatii de a simti ca apartin cu adevarat prin ceva fundamental la stralucitoarea lume a Americii din epoca Marii Crize.

În ritmuri de Beat

Asemanator, întrucâtva, cu Bardamu al lui Céline, cu Zeno al lui Svevo sau comparat de unii critici chiar cu un veritabil om dostoievskian de subterana, Arturo Bandini (pâna la un punct un adevarat alter-ego al lui Fante însusi), oscileaza mereu între porniri nihiliste si o extraordinara capacitate de admiratie si de-a dreptul de daruire în fata miracolului reprezentat, pentru el si din punctul lui de vedere (în ciuda unor izbucniri de sarcasm sau de umor negru) de marele oras care nu înceteaza sa-l uimeasca si sa-l tina prizonier în vraja sa urbana. Publicat la un an dupa „Greata“ lui Sartre si înainte cu trei ani de „Strainul“ lui Camus, „Întreaba praful“ devine, însa, pe de alta parte, si un adevarat roman existentialist în cheie americana, caci iata-l pe Bandini în ceea ce are el mai caracteristic ca personaj: „Era o cafea absolut oribila. Când frisca s-a amestecat cu ea, mi-am dat seama ca nu e de fapt frisca, pentru ca a devenit cenusie si avea gust de cârpe fierte.“ În plus, Arturo oscileaza mereu între dispretul pe care nu ezita sa si-l arunce în fata: „O, Iisuse, Arturo, ce poama mai esti! Oi fi scris tu «Catelul care a râs», dar n-ai sa scrii niciodata «Memoriile» lui Casanova. Ce faci, ce stai aici asa? Visezi la cine stie ce mare capodopera? Of, Bandini, prostule!“ si vanitatea gloriei exprimate la fel de transant, daca nu cumva chiar într-o nota superioara: „Exista un loc si pentru mine, care începe cu B, Arturo Bandini, faceti loc pentru Arturo Bandini, faceti loc pentru cartea lui si m-am asezat la masa si m-am uitat sa vad locul în care ar fi cartea mea, chiar acolo, lânga Arnold Bennett, nu e chiar asa de mare brânza de capul lui Arnold Bennett, dar noroc ca am sa fiu si eu acolo, ca sa mai ridic un pic nivelul raftului cu B.“ Departe, însa, de a deveni, prin toate acestea, inconsistent la nivel estetic, romanul lui Fante reprezinta, poate, cea mai convingatoare prefigurare a atitudinii generale si a limbajului colocvial utilizat în Statele Unite, câteva decenii mai târziu, de reprezentantii celebrei Beat Generation sau a atitudinilor rebele ale atât de cunoscutului Holden Caulfield din „De veghe în lanul de secara“ de J.D. Salinger.

„Confesiuni meditative“

„Întreaba praful“ devine astfel nu doar povestea tânarului sarac si talentat batând la portile afirmarii într-un stralucitor oras zis al îngerilor, ci si, în egala masura, o poveste impresionanta despre nevoia de a gasi marea dragoste si incapacitatea de a o pastra, despre rasism, sentimentul înstrainarii, despre singuratate si vise mai mult sau mai putin împlinite – si despre pretul, deloc mic, al acestora. Iar daca, în acelasi 1939, Nathaniel West îsi facea cunoscuta viziunea apocaliptica despre Los Angeles în „The Day of the Locust“, Bandini alege sa vorbeasca mereu cu caldura despre acest oras, minunata metropola unde el îsi doreste cu disperare sa devina celebru: „Los Angeles, da-mi si mie o particica din tine! Los Angeles, vino la mine asa cum vin si eu spre tine, asa cum pasii mei îti strabat strazile, oras frumos, pe care îl iubesc atât de mult, tu, floare trista a nisipului, tu, oras frumos“, Fante facând din aceste reactii ale personajului sau preferat unele din paginile cele mai convingatoare – dar si mai emotionante ale întregii sale creatii. În acest context, devine, probabil, mai putin important daca scrierile lui John Fante reprezinta o autobiografie fictionala, fictiuni autobiografice sau, ca sa repetam sintagma impusa de Stephen Cooper, biograful sau, „confesiuni meditative“. Desigur, scriitorul si-a prins propria viata în opera, reimaginând si redimensionând în repretate rânduri amanuntele biografice pâna la punctul în care aceste au devenit, pur si simplu, literatura. Dar preocuparea sa esentiala a ramas mereu aceea de a atinge pragul marii arte, convins si el, desi fara s-o spuna cu aceleasi cuvinte, de adevarul exprimat la un moment dat de Milan Kundera, si anume ca „singura ratiune de a fi a romanului este aceea de a exprima pâna la capat ceea ce doar romanul poate exprima.“

---