Autobiografie, roman autobiografic, roman-memorii, eseu autobiografic? (I)

articol aparut in Cultura, nr. 175 din 2008-05-29
» cultura cultura literara » in ariergarda avangardei
Autor: EUGEN SIMION

– Günter Grass: Decojind ceapa –

„Lumea este un balamuc plin de cotituri labirintice“

Voind sa notez câteva impresii de lectura despre cartea lui Günter Grass, cu un titlu asa de provocator antipoetic („Decojind ceapa“), traducere din limba germana de Victor Scoradet, Polirom, 2007), m-am împotmolit – trebuie sa marturisesc – de la început, când a fost vorba sa-i definesc genul proxim si diferenta specifica. Cum sa numesc cartea pe care am citit-o cu placere si m-a interesat în cel mai înalt grad? Este o autobiografie? Asa o anunta autorul, dar, dupa ce o citesti, ai destule motive sa crezi ca „Decojind ceapa“ nu-i deloc o autobiografie ortodoxa, o autobiografie, adica, în stil traditional: istoria cursiva a familiei, copilaria, anii de studii, nelinistile adolescentei etc. E mai putin si, în acelasi timp, mai mult decât atât. E o carte de memorii? Da, dar mai ales nu. Memoriile au si ele un tipic, reconstituie o istorie (personala) într-o istorie mai larga (aceea a epocii), încercând sa convinga cititorul ca rolul autorului a fost esential în aceasta istorie turbulenta si ostila. Cartea lui Günter Grass acopera în parte aceasta paradigma, dar fuge mereu din ea. Nu aduleaza istorie si nu se propune nici un moment pe sine ca model. Istoria lui este cu precadere istoria esecurilor, nenorocirile sale într-o istorie (istoria cea mare) detestabila si obscura. Autorul face naveta între prezent si trecut, deschide mereu paranteze, sare de la un subiect la altul, de la foamea fizica la foamea sexuala si, de aici, la foamea artistica, pe scurt: amesteca fantasmele si sparge tot timpul discursul memorialistic introducând în fisurile lui alte discursuri (politice, moralistice, erotice). Asa ca nu poate fi vorba nici de un discurs curat, tipic memorialistic.

Vânator în stare de victima

Daca asa stau lucrurile, nu ne ramâne decât sa ne gândim la romanul autobiografic, la romanul-memorii sau la eseul autobiografic / memorialistic... Am argumente serioase sa plasez „Decojind ceapa“  în aceste compartimente, dar nici aceasta alegere nu este lipsita de riscuri. Eseul lui autobiografic / memorialistic se pierde într-o naratiune care, ba accelereaza, ba încetineste ritmurile si timpurile, de la indicativul prezent trece la aoristul de care vorbeste Jean Starobinsky, o naratiune, în fine, în care autorul-narator plaseaza tot timpul capcane, fara sa se teama de faptul ca ar putea cadea în ele. Si cade, ca un vânator imprudent, fantezist, hotarât sa traiasca starea de victima. Noroc ca vânatorul stie sa iasa la timp din aceste capcane si, dupa o scena de un dramatism exacerbat, deschide o pagina de proza descriptiva, meticuloasa si expresiva. Günter Grass amesteca în chip deliberat, am impresia, genurile, naratiunea lui autobiografica se citeste, pâna la urma, ca un roman autobiografic sau ca un roman-memorii în care patrunde masiv, cum am precizat, eseul moral, ideologic, existential etc. O formula complexa pe care n-am cum s-o numesc decât însirându-i componentele: autobiografie, memorii, eseul autobiografic, roman-autobiografic, roman-memorii, reflectii, multe reflectii despre trecut si prezent. Semn – înca un semn – ca genurile biograficului se cheama si se ajuta între ele ori de câte ori este nevoie. Si, ca sa fiu pâna la capat drept, sa spun ca ele se combina chiar si atunci când nu este o stringenta nevoie.

Explicatia nu poate fi decât aceea ca naratiunea confesiva, bazându-se pe amintiri si mai putin pe documente, primeste de-a valma fantasmele trecutului inscriptionate pe foile subtiri de ceapa ale memoriei. Înscrise, dar niciodata sigure, totdeauna aproximative, interpretabile. Günter Grass si-a ales deliberat, am sentimentul, aceasta metafora pe care au folosit-o înaintea lui semioticienii pentru a sugera straturile textului. Textul vazut ca un palimpsest, zicea naratologul Genette, pornind de la o sugestie a lui Barthes. Textul ca un produs al intertextualitatii: o suprapunere de semne care se aduna ca foile de ceapa sau intra unele în altele ca papusile rusesti...

Doamna Memoria

Autorul german da o semnificatie existentiala acestei cepe imaginare, cum îi spune el la un moment dat voind sa defineasca modul sau de lucru si, se întelege, instrumentele sale de lucru: „ori de câte ori celalalt mijloc auxiliar al meu, ceapa imaginara, nu vrea sa deschida gura sau câta vreme ea îsi incifreaza informatiile în semne abia descifrabile pe foaia umeda, bag mâna în sertarul de deasupra pupitrului din atelierul meu din Behlendorf si aleg unul dintre obiectele depozitate acolo, indiferent daca sunt cumparate sau gaseste“... Ce se poate întelege din aceste propozitii? Ca ceapa imaginara, care este Memoria, încifreaza semne abia descifrabile si, atunci, autorul-narator simte nevoia sa recurga la semne mai sigure ale trecutului, si acestea sunt obiectele umile depozitate în sertar: o bucata, de pilda, de chihlimbar în care s-a prins o insecta, o fotografie veche (fotografia unui baiat, la 14 ani, cu toate semnele sexului sau) etc. Nefericirea este ca nici aceste semne nu sunt sigure pentru a reconstitui în chip elocvent istoria vietii sale, asa ca scriitorul-narator revine la infidela ceapa imaginara. Continua decojirea pentru a ajunge la miezul ei. Miezul adevarului, sâmburele amintirii. „Ceapa care e amintirea – noteaza într-o paranteza Günter Grass – ma ajuta sa citez cuvânt cu cuvânt frazele memorabile ale maestrului ce au ramas stantate pe foile ei“... Dar cât de convingator este acest martor, cât de lizibile sunt aceste înscrisuri pe foile de ceapa ale Memoriei? Autorul este cel dintâi care se îndoieste. Si nu o data, ci ori de câte ori vine vorba de întâmplarile din trecutul sau. „Doamna Memoria“, cum îi zice, îi pare un martor dubios, este o aparitie umorala, coruptibila, dispusa la fel de fel de tranzactiuni, sufera, în plus, de migrene. Autorul „Anilor de câine“ e de parere ca memoria pe care se bazeaza cel care îsi scrie autobiografia este, la urma urmelor, o marfa: „are prostul renume de a se lasa cumparata în functie de conditiile pietii“.

Nu-i o exagerare, nu-i o insulta nemeritata adusa acestei batrâne doamne? Asa par unui cititor pios frazele acestea aspre, denigratoare. Günter Grass ramâne însa la opinia lui. E iritat de lacunele Doamnei Memoria, de mastile, de ambiguitatile ei. De aceea o cearta, ce zic?, o ironizeaza mereu, îi denunta gaurile, infidelitatile, continua, pe scurt, s-o suspecteze de câte ori are prilejul. Si prilejul apare în fiecare pagina a autobiografiei sau ce-o fi aceasta extraordinara, în fond, naratiune autobiografica. Iata ce scrie despre ea când tânarul de 17 ani Günter Grass ajunge în lagarul american, ca prizonier de razboi: „Memoriei îi place sa invoce lacune; ceea ce ramâne întiparit îsi face aparitie nechemat, cu mereu alte nume, iubeste deghizarile; de asemenea, amintirea ofera doar informatii vagi si interpretabile în fel si chip; sita ei are ochiuri când mari, când fine; sentimente, firimituri de gânduri se strecoara literalmente prin ea“... În alt loc, fantasma memoriei infidele revine, aburind portretul naratorului-personaj desenat pe o foaie de hârtie plina de pete: „zdrente de amintiri, sortate când asa, când asa, se potrivesc lacunar“... Sau, câteva pagini mai încolo: „oricât de senzual ar luci straturile de sub foi, despre asta ceapa nu stie nimic; numai spatii goale printre pasaje de texte ciuntite“.

„Mai merita sa ne scriem viata?“

Nu-i suficient pentru a discredita memoria, instrumentul nostru principal de lucru când e vorba de literatura confesiva? Ar cam fi, dar nu si pentru acest prozator de o rara cruzime realista, cu o imaginatie care traverseaza aici, în „Decojind ceapa“, infernul unei istorii devastatoare. El îsi scrie autobiografia nemultumit de infidelitatile cepei pe care o desface foaie cu foaie, suportând usturimile ei. Uneori pare satisfacut de acest lant de amintiri care cheama alte amintiri. Foile de ceapa, decojite, aduc amanunte uitate, dar si în acest caz, tocata marunt, ceapa „declanseaza lacrimi ce tulbura privirea“. Si, daca privirea se tulbura, naratiunea începe sa pluteasca în ceata. Iar nu-i bine. Exactitatea confesiunii este din nou în primejdie. Sa nu mai vorbim de cronologia faptelor. Chiar cu documentele în fata, când exista si câte exista (o publicatie, un album, o fotografie), cronologia este relativa. „Bastonul numit cronologie“ nu-i un sprijin sigur pentru memorialistul acesta care nu-si idilizeaza în nici un rând biografia. O scrie folosind cu predilectie o retorica a incertitudinii permanente, o anti-retorica, în fapt, dupa câte îmi dau seama. El fuge sistematic de imaginile frumoase si, când recurge la o metafora, alege elementele cele mai umile din sfera realului. Retorica incertitudinii începe, repet, cu cronologia incerta a faptelor: „Ce a fost înainte – zice el la un moment dat, ridicând ochii de pe pagina care tocmai relata despre suferintele surorii sale într-o manastire – ce a fost dupa? Ceapa nu e prea exacta cu succesiunea întâmplarilor. Uneori, pe foile ei sunt înscrise numere de case, alteori texte stupide de slagare care-ti tot suna-n urechi si titluri de filme, de pilda „Pacatoasa“, sau numele unor fotbalisti legendari, dar rareori date si zile precise. De aceea, de îndata ce e vorba de timp, trebuie sa admit ca multe lucruri care au început ori s-au sfârsit într-un anume moment, la mine la sonerie au sunat abia mai târziu.“ Daca asa stau lucrurile, ce facem cu discursul autobiografic/ memorialistic? Mai este cazul sa-l continuam, mai merita, cu aceste goluri negre în fata, sa ne scriem viata? Si, daca o scriem, cu ce scop, la ce bun acest sado-masochism scriptural?

Ceea ce-i important este ca Doamna Memorie, atât de contestata, îl serveste, totusi, bine pe prozatorul Günter Grass. Cu gaurile, cu absentele, cu ezitarile si incertitudinile ei, memoria („sursa de taclale“) arunca suficiente amanunte pe plaja unei scriituri agresive, precipitate, problematizante, de o mare acuitate. „Decojind ceapa“ este, nu mai încape discutie, o confesiune esentiala despre un om din generatia care a trecut printr-un razboi devastator si a trait nemijlocit ororile nazismului. Este, cum se spune de regula, un document de epoca si despre o epoca plina de atrocitati, dar este, am sentimentul, mai mult decât atât: este o proza confesiva de mare clasa în care granita dintre marturie si inventie epica se estompeaza. Mai potrivit ar fi, poate, sa spun ca autofictiunea asimileaza complet confesiunea directa, biografemele, cronologia aproximativa a unei existente relatate cu o sinceritate pe care putini scriitori au curajul s-o duca atât de departe ca acest prozator care nu tine seama de nici o conventie, retorica, prejudecata.

---