Revista presei internationale

articol aparut in Cultura, nr. 175 din 2008-05-29
» cultura cultura internationala »
Autor:

Le monde diplomatique

Deleuze pro Tibet


Într-un numar recent din „Le monde diplomatique“, Slavoj Zizek discuta cazul Tibet. În preambulul chestiunii mimeaza civilitatea, dând un tribut simbolic drepturilor omului si simulând greata contra suspectilor de totalitarisme: „Aparatorii democratiei si ai libertatii au datoria sa faca presiuni asupra Chinei în cazul Tibet. O natiune care batjocoreste în asa fel valorile societatii de drept n-are dreptul sa-si lustruiasca imaginea exploatând pretextul nobil al Jocurilor Olimpice“. Asa a intrat în subiect. Care subiect, odata efectuate civilitatile cerute, s-a sucit pe un picior într-o directie sensibil diversa decât cea anuntata. „Cât pragmatism si câta onestitate exista în politica guvernelor în cazul Tibet?“, se-ntreaba Zizek, supozitionând ca protestele „pro-tibetane“ (egal „pro-democratie“) din Occident sunt ipocrite si interesate. Si, fiindca pe Zizek nu-l duce nimeni cu zaharelul, s-a lansat imediat în

Dezvrajirea conceptului de Tibet:

Asa cum îl instrumenteaza Occidentul: China n-a fost un ocupant brutal si radical al Tibetului, ci mai degraba o „forma de suzeranitate cu functie de protectorat“; Tibetul a trecut în zona capitalismului autoritar chinez nu dintr-o staza eroica si idilizanta, ci dintr-una de „feudalism feroce“, în care „speranta de viata nu depasea 30 de ani“, plus „coruptie endemica“, plus razboaie civile, plus retard economic (orice gram de metal trebuia importat din India). Protestele tibetanilor de azi se identifica prea putin, zice Zizek, cu o miscare spirituala si pacifista, multe sunt opera unor bande hoate si criminale, (raporturile dintre chinezi si tibetani fiind, apud Zizek, similare celor dintre palestinieni si colonistii evrei). China a investit enorm în aceasta regiune, în infrastructura, educatie, în servicii de sanatate. Sau, ca sa vorbim pe sleau, cum vrea Zizek: „nivelul de viata al tibetanilor n-a fost niciodata mai bun ca acum. În vestul Chinei exista provincii mult mai sarace“. E drept, China a depersonalizat Tibetul, l-a americanizat, a facut din Lhasa un „Far West capitalist, cu baruri de karaoke si parcuri tematice budiste, à la Disney“. Gratie Chinei, tibetanii au ars rau etapele, sarind din Evul Mediu în blugi, asa cum amerindienii din Statele Unite au sarit de pe cal în Cherokee-uri.

„Daca exista atâtea manifestatii în Occident împotriva Chinei, puncteaza Zizek, ele exista strict din motive ideologice: budismul tibetan, pe fir direct cu Dalai-lama, e unul dintre principalele repere ale spiritualitatii hedoniste de tip New Age, pe cale sa devina forma predominanta a ideologiei vestice. Ceea ce face din aceasta tara o entitate mistica este fascinatia noastra pentru Tibet, asupra lui ne proiectam fantasmele noastre. Astfel: când jelim disparitia unui mod de viata autentic tibetan, nu tibetanii ne intereseaza cu adevarat: ceea ce vrem este ca ei sa ramâna autentici si spirituali în locul nostru, iar noi sa ne putem continua fara jena desantatul nostru joc consumerist. Gilles Deleuze scria: «Daca sunteti prinsi în visul altuia, sunteti terminati». Cei care manifesta contra Chinei ar trebui, deci, sa-si dea seama ca-i tin pe tibetani arestati în visul lor (al occidentalilor, n.m.)“.

Din acest clinci perspectivist Zizek iese pe jumatate sumbru (viitorul va infirma, poate, idealismul omni-eficientei capitalismului liberal), pe jumatate pragmatic (si o va afirma, poate, pe aceea a capitalismului autoritar de tip chinez): în consecinta, mai putine lacrimi pentru Tibet, mai putine fasoane democratice, un pic de G. Deleuze, ceva deconstructie si, clar: Vivat Pekin! (T. D.)



Chicago Tribune

Le Guin în mainstream

Cel mai recent roman al Ursulei K., Le Guin, e, se pare, o capodopera. „Lavinia“ e ecoul unei note secundare din „Eneida“ de Virgiliu, perspectiva unui personaj minor, o tânara careia i se prezice ca va ajunge sotia eroului venit de peste mari.

„Si, prin ceea ce fanii science-fiction-ului, care o venereaza pe Le Guin, ar putea numi o alta deviere de la ceea ce maestrul în viata al genului face atât de bine (ma refer la fictiunea imaginativa despre viitor), romanciera si-a întors, în mod inspirat, privirea catre trecut – sau, pentru a fi mai exacti, spre poezie si mit despre trecut, deoarece Lavinia e o figura literara, mai degraba, decât una istorica – si a scris unul dintre cele mai reusite romane ale ei“, se entuziasmeaza Alan Cheuse, cronicarul „Chicago Tribune“.

Dl Cheuse e usor ironic atunci când traseaza genul proxim al abordarii lui Le Guin. „Se pare ca nici un romancier nu va trebui sa aiba vreodata greutati în a gasi un subiect sau o sursa pentru un subiect daca el sau ea nu vor face decât sa rasfoiasca un indice alfabetic al Bibliei pentru a cauta numele diverselor personaje minore, sau daca vor lucra cu toti razboinicii din «Iliada», sau cu toti calatorii si eroii ratacitori si regii si printesele si zeii si zeitele din «Odiseea». Un roman pentru fiecare dintre pretendenti, un roman pentru profesorul lui Telemac, un roman pentru fiecare dintre membrii echipajului lui Odiseu, în drumul spre Itaca, un roman despre doica sa ce l-a recunoscut la întoarcere, despre câinele sau, Argus, care l-a astepta supus si l-a recunoscut, dupa care s-a întors cu burta-n sus si-a murit“.

Apoi, constatarea judicioasa: „Toate aceste romane despre nevasta capitanului Ahab va vor face sa va dati seama, totusi, ca materia bruta se poate afla acolo, provocându-l pe scriitor, însa fictiunea trebuie sa fie tesuta cu pricepere“.

Si concluzia mai putin judicioasa: „Dar adevaratul truc din roman s„Lavinia“, despre ea vorbimt nu e deloc un truc: arata talentul exceptional al unuia dintre cei mai longevivi maestri ai nostri, care a venit dinspre fictiunea de nisa iar acum, dupa o calatorie pe care a început-o cu multi ani în urma prin povestiri scurte greu de definit, pe care le-ai putea numi povesti de granita, îsi ocupa locul în literatura mainstream“.

Cu vreo doua saptamâni înainte ma suparam pe un critic român care spunea acelasi lucru despre Sebastian A. Corn, pe coperta a patra a romanului „Vindecatorul“. Ursula K. Le Guin poate fi, totusi, numita cu greu o scriitoare de nisa. Sau poate fi numita asa în masura în care Doris Lessing sau Kurt Vonnegut suporta aceasta eticheta. Fantasy, S.F., povestiri fantastice si speculative, dar si poezii si scrieri non-fiction, opera ei, extrem de extinsa, acopera genuri numeroase. Si, oricum, tendinta de a vorbi despre un „mainstream“ pur, care se identifica, eventual, cu realismul balzacian mi se pare contraproductiva.

De fapt, problema cronicarilor – fie ei români sau americani – e alta: aceea de a gasi o încheiere, de a trage linia si de a parasi scena prin spatele unui superlativ. Frazele sunt putine: „e unul dintre cei mai buni scriitori ai generatiei sale“ sau „e unul dintre cei mai talentati autorii români/americani“ sau „e unul din cele mai bune romane pe care le-am citit în ultima vreme“. Fraze noi sunt greu de inventat. Asa ca iesi din încurcatura elegant: „Ursula K. Le Guin îsi ocupa locul în literatura mainstream“ (am mai dus cu bine la capat o cronica/era si timpul, dragi cititori!). (Ct. S.)

---