Sari la conținut

O tara de basm

articol aparut in Cultura, nr. 175 din 2008-05-29
» cultura cultura politica »
Autor:
(Corespondenta din Montréal)


Constantin Stoiciu



Revista neoconservatorilor francezi, „Le meilleur des mondes“, recunoaste în numarul din mai al acestui an ca s-a înselat atunci când a acceptat entuziasta politica administratiei americane dupa 11 septembrie 2001 si razboiul din Irak. Un dezastru pentru Statele Unite, un dezastru si mai mare pentru Irak.

A luat ceva timp, dar gestul merita subliniat. Fiindca „Le meilleur des mondes“ nu este o revista oarecare. Ea s-a nascut din plictiseala, din izolarea si din stinghereala câtorva filozofi, ziaristi si militanti ai drepturilor omului hotarâti sa spulbere miturile intelectuale uzate ale stângii si ranchiunele neputincioase din viata publica franceza. Antiutopica si fundamental împotriva tuturor „lumilor impuse“,  din 2002 si pâna azi toti acesti mai mult sau mai putin respectabili intelectuali au fost si au ramas excesiv atenti si îngaduitori cu cea mai buna lume posibila conform ecuatiei rudimentare: cine este antimerican este antiliberal, deci anticapitalist, cine este anticapitalist este antiizraelian, deci antisemit. Premisa si concluzia ei inevitabila s-au impus astfel de la sine: cea mai buna dintre lumi este lumea de azi. Capitalista. Neoliberala. Pentru cine are memoria scurta, în criza financiara, alimentara, morala. Autocritica recenta s-ar putea sa ramâna un accident.

Franta are demonii si flecarii ei de toate culorile politice, deseori simpatici, nu de putine ori exasperanti. Noi avem demonii nostri si, desigur, flecarii nostri de cele mai multe ori exasperanti si foarte rar simpatici. Si ei sunt convinsi, ai nostri flecari cu staif, ca lumea României din ultimii 18 ani, impusa sau nu, este cea mai buna lume posibila. Mai multe publicatii finantate de la budget, de anonimi autohtoni, care s-au îmbogatit nu e bine sa se stie cum, si de fundatii straine care au interesele lor strategice le stau la dispozitie. Câteva cotidiene, de asemenea. Confratii francezi de meditatie, de condei si de ideologie se razboiesc cu antiamericanii si antimondialistii, dar în cea mai mare parte a timpului sunt preocupati de chestiuni generale, de desenele mari ale realitatilor lumii de azi; ai nostri se lupta înca voiniceste cu fantomele comunismului, se pierd în dileme pudibonde de fetiscane si de adolescenti care stiu totul despre amor, dar nu li se pare de ajuns, în observatii superficiale si dezabuzate ale iarmarocului politic românesc, în omagii onctuoase la adresa câtorva indivizi primitivi aflati vremelnic la putere, în lecturi pretentioase si târzii de clasici ai dreptei ce si-au pierdut de multisor pertinenta, în apeluri ipocrite la purificare morala si spirituala.

Anii victimizarii generale au trecut. Au trecut si anii ierahizarii vinovatiilor. Ca si cei ai rezistentei subterane si crâncene la ororile comunismului. Bagata cu forcepsul în legendele recente ale natiei, dizidenta ireala a corifeilor lumii de azi nu mai impresioneaza decât în cerc restrâns. A venit, în sfârsit, vremea flecarelii cu nerusinare despre epoca miraculoasa spre care România s-a târât de 18 ani si despre demonii locali ce-i mai tulbura prabusirea definitiva si gratioasa în aceasta cea mai buna dintre lumile posibile. 

Ca ei se iau în serios, ca elucubratiile lor ideologice si prosternarile lor politice gasesc cititori si admiratori, nu ma îndoiesc câtusi de putin. La urma urmelor, nici nu este nimic rau în asta. Intriganta este certitudinea lor ferma ca sunt singurii pe plaiurile mioritice care au avut, au si vor avea totdeauna dreptate. O stim cu totii, intelectualii, filozofii si ziaristii nostri nu prea s-au plictisit, nu prea s-au simtit izolati sau stingheriti de miturile sau ranchiunele vietii publice românesti nici în perioade istorice mai sumbre, ba dimpotriva, aici si-au cautat si au gasit hrana zilnica si cea spirituala. Cei care au platit cu suferinte sau chiar cu viata pentru convingerile si îndoielile lor (comunisti, liberali, taranisti) erau dintr-o alta rasa, veneau dintr-o alta lume, dintr-o alta istorie. Eu vorbesc aici despre flecarii nostri de mai ieri si de azi, despre motivele pentru care s-au dat, se dau si se vor da înca ani în sir de ceasul mortii sa aiba un cuvânt de spus în treburile tarii, despre pragmatismul lor infect, despre dorinta lor secatuitoare si totusi atât de omeneasca de a avea mereu burta plina, de a fi luati în seama si de a fi mângâiati pe crestet de catre puternicii zilei si aiurea de damele bine si fara prejudecati. Asa se face ca ei au prosperat, prospera si nimeni nu le mai ajunge deocamdata la nas. Confuzia morala în care se balacesc le tine loc de constiinta si chiar de suflet. Orbirea e voluntara si bine rasplatita. Lacrimile varsate ocazional pentru soarta plebei, o diversiune necesara pentru pacea sociala. În 18 ani nu s-au înselat niciodata. Cutarica reaminteste din când în când câta dreptate a avut când a scris ce-a scris cândva, si pac la revista personala cu articolul în chestiune. Un altul îsi aminteste o isprava din anii defularii generale anticomuniste si, speriat probabil ca-si va pierde locul de frunte în posteritatea deja aranjata între amici, se îmbraca iarasi tinereste în vestmintele inocentei si virtutilor supreme  pentru a striga în desert.

În sfârsit, adevarul rostit si propovaduit de ei ar fi unul singur si s-ar rezuma cam asa: în România nu mai exista nici o rezistenta sociala. Anticapitalistii au disparut sau, daca au supravietuit, sunt nebuni. Nimeni nu mai e curios sa priceapa lumea si sa vrea eventual s-o schimbe. Inegalitatile sociale sunt firesti, necesare si eterne. Motivele de revolta si chiar de simpla contestatie sunt sechele ale desfigurarii comuniste. Repartitia bogatiei un sacrilegiu. Vointa de a imagina un alt proiect de societate o blasfemie. Etc. Etc.

Toate ar fi bune si frumoase cu aceasta minunata lume a tarii daca demonii locali n-ar mai tulbura apele, daca n-ar mai exista ceva comunisti ce refuza sa crape, ceva ticalosi mândri de ticalosiile lor, ceva corupti imposibil de dovedit, ceva lichele ce-au asurzit, ceva indecisi care refuza sa se decida.

O tara de basm, România…   

19 mai 2007