O intrebare pentru Kjell Espmark
articol aparut in Cultura, nr. 175 din 2008-05-29» cultura cultura politica » Accent
Autor: ANGELA MARTIN , Kjell Espmark
Angela Martin: În discutia noastra despre curentele literare de lunga si scurta durata, ati sugerat ca în ruptura postmodernismului cu trecutul se pot detecta atât asocieri imediate cu generatiile anterioare, cât si altele mai îndepartate. Puteti dezvolta acest subiect?Kjell Espmark: Desigur. Dar as vrea sa încep prin a face o distinctie. S-a afirmat deseori ca postmodernismul a luat nastere cu mult înaintea epocii noastre. Lyotard gaseste ca eseul (Montaigne) este postmodern, în timp ce fragmentul (ca în Athenæum) este modern, iar Ihab Hassan îi considera pe Sterne, pe Sade si pe Kafka postmoderni. Cred ca ar fi întelept sa rezervam termenul pentru a desemna fenomenul postbelic de revolta împotriva modernismului, chiar daca putem identifica precursori ai acestuia – cum ar fi Nietzsche.Revolta postmodernismului împotriva modernismului – si, privind în perspectiva, împotriva romantismului – este incontestabila. Ierarhiile de valori s-au naruit, iar aspiratiile transcendentale aparute la romantici si transmise generatiilor ulterioare au devenit un nonsens. Orice cautare a ceea ce exista dincolo, a unei realitati mistice sau a imaterialului ce nu se poate revela decât într-o „iluminare“ sau „epifanie“ a devenit absurda. Scara lui Iacob zace rapusa la pamânt, ciopârtita cu nerusinare. Astfel, chiar si notiunea de tragedie a devenit ridicola. Conceptia de continuitate istorica a fost, de asemenea, anulata: readucerea în atentia publicului, de catre Mendelsohn, în 1830, a „Patimilor dupa Matei“ si încadrarea de catre T.S.Eliot a noii lirici într-un context european mai larg sunt idei ce par la fel de învechite. În acelasi timp, eul autorului a fost detronat si, odata cu el, si ideea de originalitate. În arta constatam aceeasi ruptura în traducerea sufletului în impresii senzoriale, toata acea doctrina ce poate fi urmarita de la romantism la modernism, trecând prin conceptul de paysage d´âme al simbolismului. Chiar si teoria formei ca expresie autentica a esentei launtrice – asa-zisa viziune organicista – sfârseste la cosul de gunoi. Cititorul primeste în schimb un text fara autor, un text care, în plus, rezoneaza cu o sumedenie de alte texte, într-un „spatiu intertextual“. În cazuri extreme, chiar si notiunea de limbaj ca reprezentare a lucrurilor devine discutabila. Semnul sau urma exista înca, dar referentul, cu alte cuvinte conceptul la care ar trebui sa trimita semnul, a disparut. În aparenta, ruptura cu trecutul este totala. Dar o analiza mai atenta ne arata un curent de adâncime ce leaga discret romantismul de estetica postmoderna, trecând prin modernism. Reflexivitatea textului, esentiala pentru romanticii germani si care în modernism a dat nastere „metapoeziei“, joaca de asemenea un rol central în postmodernism. Acelasi lucru este valabil pentru ironia autosubversiva, existând aici o legatura clara între Friedrich Schlegel si Tieck, de o parte, si postmodernistii de cealalta. Sa amintim si de anularea granitelor dintre genuri, în jurul anului 1800, tradusa în epocile mai târzii prin „revarsarea“ textului în timp si dincolo de frontierele acestuia, precum si prin melanjul dezinhibat de stiluri si subiecte cât mai eterogene. Si, nu în ultimul rând, sublinierea a ceea ce este nefinalizat – a fi fragmentar si rarefiat devine expresia genuina a noii viziuni artistice, o viziune pe care postmodernismul o împartaseste partial cu cercul romantic care a publicat sub titulatura Fragmente. Astfel, cred ca ideea lui Fernand Braudel privind existenta unor curente de adâncime ce strabat istoria poate fi aplicata nu numai asupra unor fenomene precum simbolismul si expresionismul. O miscare de lunga durata care începe înca de la romantici poate fi deslusita si într-un ism târziu, care a încercat sa suprime toate urmele trecutului. Traducere din limba suedeza de Dan Shafran