Aniversarile mele...

articol aparut in Cultura, nr. 175 din 2008-05-29
» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU

Ca sa nu mai fim atât de des acuzati dinauntru si din afara de vana idolatrie si subaltern cult al personalitatii, de vocatia de sperjuri, probata în câteva mari ocazii, propuneam, în urma cu mai multi ani, sa suspendam pentru o perioada nedefinita aniversarea pompoasa a datelor faste din istoria nationala, din biografia unor importante personalitati precum si din cariera artistica si civica a marilor scriitori, ca Eminescu, facând în schimb adevarate sarbatori nationale din „rusinea de a fi român“, din esecurile, vicisitudinile si compromisurile prin care ne-a fost dat sa trecem.

Aniversarile penitentiale

Ar fi un exercitiu de cinism programat, cu functie penitentiala (un pumn de cenusa în cap!), menit sa ne mai vindece de aroganta specificului de care tinem cu dintii si de practicarea patriotismului cu fata nationalista ce ni se tot reproseaza de catre euroatlanticii autohtoni. Propuneam deci un soi aparte de sarbatori ori aniversari, necanonice, în raspar cu cele îndatinate si devenite (prea) oficiale. Sa ne aniversam, arghezian, bubele, mucegaiurile, noroaiele. Sa aniversam, bunaoara, cu cinism sarbatoresc data de 12 februarie 1889, când maiestatea sa regele semna pensia parlamentara a lui Eminescu, atunci când ea devenise caduca, poetul urmând sa se savârseasca la 15 iunie în acelasi an. Sau sa aniversam data de 12 octombrie 1980, si ea o fila istorica din calendarul existentei postume a poetului national. Caci în aceasta zi istorica, 12 octombrie 1980, comunitatea scriitoriceasca din România are de aniversat o consternare: „Ne exprimam consternarea - se spunea într-o scrisoare celebra trimisa atunci Academiei Române - ca este cu putinta sa se publice, sub egida Academiei, asemenea materiale care incita la ura rasiala, care afirma idei de baza ale fascismului, care îndeamna la huliganism.“ Acele materiale ce îndeamna la huliganism, pretindea autorul scrisorii, erau semnate de Mihai Eminescu. Zi memorabila, 12 octombrie, când Eminescu a fost declarat fascist si huligan, trebuie sa intre si ea în calendarul aniversarilor necanonice, punitive si penitentiale. O zi la fel de memorabila este si 20 noiembrie 1997, când Parlamentul României a clasificat cu ropote de aplauze prelungite drept o diversiune pretentia unui patriot de moda veche (!), regretatul George Pruteanu, dupa care limba româna este limba oficiala a României, comuna tuturor cetatenilor ei, fara deosebire de etc. etc. etc. Aceasta zi a „diversiunii“ cu limba româna trebuie musai sa devina o sarbatoare: a prostiei (sau nerusinarii - la alegere) nationale, menite sa ne dezvete de naravul idolatriei si sa ne învete, prin repetitie mankurtizanta, rusinea de a fi român si de a vorbi limba româna.

Marxisti fara Marx

În rândul acestor aniversari atipice, dar necesare ca penitenta nationala, într-un calendar de aberatii memorabile am bagat si ziua de 17 ianuarie 2008, dupa ce în numarul din acea zi de joi al unei importante reviste de cultura din România citiram sub semnatura unui tânar si distins colaborator banuit de crestinism si toleranta urmatoarea sentinta capitala: „Daca exista cineva îndreptatit sa spuna marxistilor «nu va mai este permis sa existati!», acestia sunt est-europenii care au cunoscut pe pielea lor ce înseamna Marx si care nu ar trebui sa îngaduie…“. Interzicerea, neîngaduirea, internarea în lagar sau exterminarea marxistilor si excluderea lor din viata si din rândul oamenilor presupun un mic … holocaust: data de 17 ianuarie 2008, când holocaustul acesta fu decis de tânarul nostru crestin, merita sa fie trecuta cu rosu în calendarul „bubelor“ aniversate de români.

Ca marxist banuit, cu privire la marxistii carora „nu le mai este permis sa existe“ m-am întrebat imediat despre ce fel de marxisti ar putea fi vorba. Câti-care marxisti am avut noi? N-am putut numara decât doi sau, cu îngaduinta, trei. Unul dintre ei, cel mai proeminent, mi se pare profesorul Ion Ianosi. În ochii oricarui cetatean cu mintea întreaga, marxist înseamna, înainte de orice altceva, un om, un profesor, un savant, un politolog, în fine, care l-a citit pe Marx din doasca în doasca, apoi a meditat pe marginea textelor lui, dupa care a purces la selectie si exegeza. Avem noi cititori si exegeti ai lui Marx?! „Marxistii“ români nu l-au citit pe Marx. Antimarxistii, din ce în ce mai multi abia dupa '89, nici atât! Unii au smuls câteva rânduri din Manifestul Comunist si din scrisorile de tinerete ale lui Marx si l-au facut… terorist si antisemit. Halal cititori, curat antimarxisti! Profesorul Ion Ianosi, tânar octogenar, este singurul fost si actual marxist, exeget autorizat al scrierilor lui Marx, tratat de ignoranti ca „un câine mort“.

„Marx - scrie Ion Ianosi în cunostinta de cauza - nu este nici pe departe un mediocru. Nu înseamna ca ar fi ca filozof de talia unui Hegel sau Spinoza, ceea ce oricum el n-a pretins vreodata, ci doar epigonii lui. Este în schimb un înnoitor în doua discipline moderne, stiinta istoriei si economia politica, ambelor asigurându-le osatura filozofica. Nimeni nu mai studiaza în Occident economia si istoriografia fara sa aiba în vedere, direct sau mediat, si lucrarile lui Marx. Observatiile, analizele, concluziile acestora au fost cernute cu atentie, iar ceea ce a fost gasit viabil, nu perisabil, a fost temeinic integrat în fluxul cercetarilor. Cea mai vicleana întorsatura a istoriei i-a asigurat lui Marx o mostenire cu mult mai vie si mai nuantata în Vestul capitalist decât în Estul „socialist“. Pun termenul din urma între ghilimele, fiindca în Rasarit au fost de-a valma tradate principiile socialiste si ideile lui Marx.“

Cunoscator exhaustiv si profund al operei lui Marx, profesorul Ion Ianosi a oferit, în 1974, la trei ani dupa „Texele din iulie“, o culegere de texte marxiste „Despre literatura si arta“: în felul ei, o carte disidenta! Era asa pentru ca simpla parcurgere a textelor lui Marx demonstra, în context, ruptura catastrofala dintre primitivismul reprezentarilor despre arta din faimoasele „Teze din iulie“ si gusturile, opiniile, preocuparile lui Marx, care nu vizau sa se constituie în vreo estetica marxista, ci marturiseau atasamente si refuzuri, ca ale oricarui om de cultura rafinat, care nu erau în nici un caz primitive, chiar si atunci când cedau preferintelor vremii sau promovau propriul orizont de asteptare. „Marxistii“ nostri n-au receptat în nici un fel selectia lui Ianosi, necum caracterul ei disident în comparatie cu sustinerile din seria de culegeri din cuvântarile lui Ceausescu despre arta si cultura. Explicatia e simpla: „marxistii“ habar n-aveau de Marx ca sa poata face comparatia elementara ce l-ar fi facut de râs pe „esteticianul“ din fruntea statului. Abia din acest motiv autorul exterminarii pe hârtie a marxistilor poate avea dreptate: cu astfel de „marxisti“ mai bine lipsa!

Eroul din capul NATO

În fine, as continua seria - lunga! - a aniversarilor necanonice cu ziua de doua ori faimoasa de 4 aprilie. Cum stim, în 4 aprilie 2008 s-au încheiat lucrarile summit-ului NATO de la Bucuresti. Zi în care numerosi jurnalisti si intelectuali de buna credinta si slugarnicie au lesinat de admiratie fata de o victorie mareata si au urmarit pas cu pas cu ochii umezi de fericire un presedinte american în sejurul lui bucurestean. Unul dintre acesti distinsi intelectuali cu genunchii îndoiti de emotie si recunostinta - fiu natural al tatalui sau, caci, vorba lui Filimon din deviza Ciocoilor vechi si noi: „ce naste din pisica soareci manânca“ - scria în „Dilema veche“ ca acel moment înaltator, istorica zi de 4 aprilie sfintita de prezenta presedintelui american pe pamânt românesc reprezinta culmea unei Românii „ajunse în cel mai pozitiv moment al istoriei sale din ultimii 500 de ani“!

În aceasta mareata zi de 4 aprilie simtita si descrisa de jurnalisti si intelectuali ca dl Teodor Baconsky în tonalitatile defunctei „Cântarea României“ de frumoasa amintire, ochii întregii natiuni s-ar fi îndreptat, ca spre Ceausescu înainte de '89, catre musafirul din capul NATO privit si urmarit ca un erou eliberator. De aceea gasesc normal sa retinem ziua de 4 aprilie în calendarul vesnic al marilor noastre victorii pe calea oportunismului multilateral dezvoltat. Ca un „elev debil“, cum zice onorabilul publicist al Dilemei, în acea zi, în loc sa aplaud cum se cuvine noua „Cântare a României euro-atlantice“, nefericitul de mine ma plimbam în pustiul Cismigiu bucurestean. Ma plimbam într-un Cismigiu înfrumusetat de NATO pentru NATO, când deodata m-am trezit murmurând „Nasc si la noi monumente!“, cunoscutul strigat patriotic al lui G. Calinescu scos de marele om într-una din „cronicile optimistului“ de acum exact o jumatate de secol.

Nimic - spunea el - nu-i tine mai strâns pe oameni decât un trecut comun simbolizat în piatra si marmura monumentului. Ma uit în cartea de andezit din Cismigiu intitulata „Monumentul eroilor americani“ si, cautând trecutul comun, citesc un text laconic: „În memoria celor 378 militari americani cazuti la datorie în timpul celui de-al doilea razboi mondial pentru libertatea Europei si gloria Statelor Unite ale Americii“. Militarii cazuti la datorie, eroi adevarati, sunt aviatori. Inaugurat pâna acum de doua ori, sub doua guvernari diferite, dar sufleteste trase la indigo, n-am nicio îndoiala ca va mai fi inaugurat: ori de câte ori puterea, ministrii si ambasadorii se vor schimba. Construit din andezit de la Titan Mar SA si SC Marmosim SA, monumentul apartine patrimoniului Bucurestiului: „Va rugam protejati-l. Contravenientii vor fi sanctionati conform legii“.

Este mirarea o contraventie? Legea nu ma poate opri sa ma mir: sunt cuprins de mirare, surprindere si o sila grea fata de aceasta dubla inaugurare.


Izvorâta nu din fireasca pietate, ci doar din imensa rezerva de slugarnicie înmarmurita deplânsa de Eminescu la 1870: „Cunoastem fiintele acelea linse, acele suflete de sclav cari fac politica de oportunitate. Politica lingailor“. Initiativa monumentului - scria presa din 2002, la prima inaugurare - apartine Ministerului român al Culturii si Cultelor si Secretariatului General al Guvernului României condus de prim-ministrul român Adrian Nastase. Tot români sunt si initiatorii celei de-a doua inaugurari, de la 26 mai 2006. Însa „lingaii“, numiti asa de Eminescu, au comis, din patriotism!, o jalnica minciuna prin omisiune, de care nu americanii, atât cei vii, cât si cei morti se fac vinovati: initiatorii nostri patrioti ignora si fac uitat ca fapta eroica respectiva, savârsita pentru libertatea Europei, a produs la Bucuresti - si nu numai aici - câteva mii de „victime colaterale“, civili, trecatori, pietoni care, în aprilie 1944, se plimbau bezmetici prin Capitala în loc sa se ascunda sub pamânt pâna ce trec avioanele eliberatoare.
„Bombardarea Bucurestiului de catre liberatoarele americane - scria viitorul mare savant american de origine româna, Mircea Eliade, la 6 aprilie 1944 în Jurnalul portughez, recent aparut la Humanitas - m-a facut sa ma gândesc pentru prima data cu mai putina groaza si dezgust la rusi. Dupa declaratia perfid de blânda a lui Molotov, americanii ne distrug Capitala. Inutil sa mai comentez“. Dar, pe 24 mai, reia, tot în Jurnal, tragicul episod: „Luna aprilie am petrecut-o terorizat de bombardamentele aeriene anglo-americane, care au început distrugerea stiintifica a Bucurestiului. Nu ma gândesc la orasul meu, ci la bruma de institutii culturale pe care le aveam si pe care le-au nimicit eliberatorii. Înca o data verific imbecilitatea cu care poarta razboiul anglo-americanii - si abilitatea sovieticilor, care îsi silesc aliatii sa bombardeze orasele deschise, ei multumindu-se cu victorii strict militare“. Numeroase, „victimele colaterale“ în orasul deschis din aprilie '44 au ramas definitiv mute si încremenite de admiratie fata de precizia bombelor eliberatorilor si fata de initiativele patriotice si monumentale ale „fiintelor linse, acele suflete de sclav cari fac politica de oportunitate: politica lingailor…“. Îmi vine sa strig: Traiasca 4 aprilie, ziua eliberarii României. În acea zi a anului 1944, sub bombele liberatoarelor americane, la cinematografele de pe Bulevardul Elisabeta rulau western-uri si filmul „Pe aripile vântului“. Pentru cinefili, o zi memorabila…

---