„Vorbe, vorbe, vorbe...“
articol aparut in Cultura, nr. 175 din 2008-05-29» cultura editorial » editorial
Autor: AUGUSTIN BUZURA
Insomniile vin mai ales o data cu vârsta si par tentatii ale organismului de a recupera timpul pierdut în tinerete cu prea multa usurinta, dar si de a se sustrage inevitabilei Nopti. La tara, când vorbeai despre un asemenea inconvenient, erai îndemnat sa „treci“ printr-o strunga cât mai multe oi albe sau, pur si simplu, sa le numeri. În îndepartata-mi studentie, un psihiatru cu care exersam hipnoza, ma învatase sa ma concentrez cu toata energia asupra unor puncte de pe tavan si astfel reuseam sa cad într-un somn profund. Alteori, ma straduiam sa-mi aduc îndaratul pleoapelor, diverse culori, mai ales verdele pe care-l lasam sa-mi inunde întreaga fiinta. Si tot în acei ani, datorita psihanalizei, pe atunci interzisa, mi-am dat seama si câte lucruri importante, dar trecute cu vederea existau în constiinta mea. Iata, închid ochii si întind degetul, la întâmplare, spre ultima pagina abia scoasa de imprimanta. Sub el descopar tocmai cuvântul... cuvânt si, mergând pe firul acestui joc psihanalitic, gândul ma duce cu patru decenii în urma, în zilele imediat urmatoare înabusirii Primaverii de la Praga. La sfârsitul lui august 1968, ma aflam în Polonia într-un „schimb de experienta“ la un cotidian din Poznan, si pentru ca România nu participa alaturi de tarile Tratatului de la Varsovia la aceasta invazie, întregul program, doar cu o singura exceptie, spre norocul meu, nu s-a putut realiza: nici un oficial nu a vrut sa ma primeasca, asa cum era tipicul unor asemenea schimburi. Cu toate acestea, m-am simtit mai mândru ca niciodata ca România nu se implicase în aceasta regretabila si nedreapta invazie. Si, totusi, tocmai primul secretar de partid al Voivodatului Poznan a acceptat fara nici o rezerva sa stea de vorba cu mine. Era o exceptie de la tipul clasic de activist pe care-l stiam atât de bine. Nu m-a mustrat precum diversi oficiali mai marunti pentru povestea de la Praga, era convins ca nu de mine depinsese participarea sau neparticiparea României… Pentru a ma cunoaste mai bine, însa, mi-a cerut sa-i spun un vers care îmi placea în mod deosebit. Si, fara sa ezit, am început sa-i declam celebrul: „Vorbe, vorbe, vorbe...“ al lui Shakespeare. Mi-a ramas în memorie râsul lui satisfacut care a topit pe loc orice distanta între noi. Ma gândesc acum, la patru decenii de atunci, ca acelasi vers l-as spune si astazi daca cineva mi-ar cere acest lucru. Din pacate, sunt prea multe degetele de la o mâna pentru politicienii nostri din primul esalon care ar putea cunoaste câteva versuri (macar cât Raposatul !). Tot atât de putini ar fi si cei care, la o adica, ar putea apela la un asemenea test. De fapt, ce politician, dintre cei cu putere de decizie în vreun domeniu, mai este preocupat de cultura? Si nici Maglavitul, unde îi îndemnase Camil Petrescu pe guvernantii vremii lui sa se duca, în speranta ca acolo le-ar veni vreo idee, nu mai are nici un efect. S-a scris în presa despre câtiva contemporani de-ai nostri care chiar au trecut degeaba pe acolo... Cât despre versul shakespearian – „vorbe, vorbe, vorbe…“ –, el ar putea fi însasi deviza actualei campanii electorale. Ciudat este, însa, ca toti competitorii pentru diversele demnitati repuse în joc au dreptate: nimeni nu a facut mai nimic pentru tara în cei 18 ani de la Revolutie, dar cu atât mai condamnabil mi se pare faptul ca toti stiu de ceea ce are nevoie tara. O spun acum, ca pe o mare descoperire, de parca în toti acesti ani ar fi lipsit de pe pamânt. 18 ani de neîncetata reformare a reformelor! Dar e bine ca macar acum sunt constienti de nevoile reale ale tarii si ca, deocamdata, nu îsi mai arunca unii altora adjectivele si verbele de mare circulatie din cartierele în care nu se poate umbla noaptea pe strazi. Macar atât.
Din campania electorala nu putea lipsi, fireste, presedintele patriei care, printre multe altele, ne-a adus la cunostinta ca „oamenii politici sunt slabi, n-au coloana vertebrala“. Si pentru ca vorbeam de psihanaliza, nu ma asteptam la aceasta recunoastere tocmai din partea primului dintre ei. Sigur, se pare ca nu suntem departe de idealul comunismului primitiv de dupa ultimul razboi: un singur om politic, un singur scriitor, o singura femeie, o singura aspiratie, un singur cor si o singura partitura. Faptul ca a refuzat sa spuna cine sunt cei ce l-au vizitat acasa pentru a negocia ceva din zona traficului de influenta nu pare un semn de tarie morala. Iar apoi, se întelege de la sine ca nimeni n-ar avea curajul sa se adreseze cu asemenea propuneri unui incoruptibil stiut si dovedit. Sigur ca, în logica înfruntarilor politice de la noi, în zilele premergatoare votului, pe lânga micile atentii preelectorale – ulei, zahar, faina etc. –, eficiente într-o lume în care saracia a atins proportii alarmante, vor veni dezvaluirile, sentintele date de presa în bunul spirit jdanovist de care nu ne putem dezbara. Si, bineînteles, campania electorala va continua cu aceiasi actori si cu aceleasi argumente si nimeni nu se va întreba de unde atâtia bani aruncati pe portretele cam marisoare ale candidatilor si de ce o mare parte a capitalei noastre este fara canalizare, fara asfalt, de ce este si astazi privata de tot ceea ce ne-ar putea diferentia de vremurile lui Manuc. Dar lipsa de masura, sentimentul atotputerniciei sunt dovada certa a caderii, a sfârsitului apropiat. Ma gândesc deseori cu nostalgie la anii în care nu numai vorbele, dar chiar si zâmbetul, un anume zâmbet al unui suspus, iesite din comun, puteau prevesti o evolutie, o schimbare chiar. Pe atunci ne iluzionam usor, adunam speranta din orice pentru ca, la rândul nostru, sa putem întretine sperantele celor ce credeau în noi. Dar de la a constata o realitate, fie si cu vorbele tristului print al Daniei, si pâna mai târziu, când Fortimbras, fara nici un efort, a venit sa-si ia în primire regatul pentru care nu a facut absolut nimic, au fost numeroase victime, s-au prabusit iluzii, au murit, poate, cei mai buni. Întotdeauna, de la nevoia de adevar si pâna la descoperirea si afirmarea acestuia, drumul este foarte anevoios, adesea plin de spini si de sânge. La fel s-a întâmplat si în privinta libertatii. Ma gândesc la energia cheltuita pentru câte un adevar marunt, pentru un mic pas înainte, de câte ori a trebuit sa revenim la locul unde am pierdut. Si de câte ori, în cartile ciuntite de cenzuri nu a trebuit sa reluam personaje, situatii, adevaruri nespuse pâna atunci, cu riscul de a pierde înca o data si înca o data. De libertatea atât de mult asteptata au profitat si profita multi dintre cei ce n-au facut nimic pentru ea sau o înteleg la modul cel mai primitiv cu putinta. Dar libertatea este oricum foarte importanta. Ea trebuie pastrata si pentru cei slabi si pentru cei ce trebuie sa vina. Pentru noi, cei mai în vârsta, în urma nu e numai Sodoma si Gomora de care vorbesc cei fara cultura si imaginatie, ci propria noastra viata. Si pe urma, exista si libertati mai subtile, pe care abia daca le poti întelege. Nu îmi amintesc unde am citit dialogul dintre Budha si ucenicii sai, Ananda si Sariputta, care ajung sa descopere, cu ajutorul Învatatorului, ca esti cu adevarat liber, salvat de sclavie, abia dupa ce te-ai detasat total de ideea de mântuire. Cum poate fi liber un suflet care spera? Care stie ca este obligat sa respecte anumite reguli, pentru ca viata de azi sau cea de mâine sa nu fie puse în discutie? O libertate pe care încerc sa o înteleg, dar pe care nu mi-o doresc. Sunt prea slab pentru a ma îndeparta fie si pentru o singura clipa de Salvator. Exemplul însa ma ajuta sa afirm ca necunoscutul, nestiutul si nespusul sunt sau pot fi oile albe din toate zilele si noptile cu insomnii. Si mai sunt sansele noastre de a exista altfel, de a ne sustrage nimicului întretinut cu staruinta de cei ce în toate oglinzile se vad numai si numai pe ei însisi.