Nayokate Kaguyahime
articol aparut in Cultura, nr. 174 din 2008-05-22» cultura cultura literara » dictionar Caragiale
Autor: GELU NEGREA
„Fecioara – din – luna“, o aparitie destul de curioasa în bibliografia lui Caragiale, se subintituleaza „poveste japoneza“ si o are ca protagonista pe ezoterica Nayokate Kaguyahime (ceea ce, în nipona ar însemna „trestie mladioasa“). Bucata vede lumina tiparului în aceeasi luna mai a anului 1911, succesiv în „Românul“ si în „Ordinea“, purtând, în nota din prima publicatie, semnatura L.I.Caragiale („L“ fiind, dupa toate probabilitatile Luky, fiul iubit al scriitorului), iar în a doua iscalitura I.L.Caragiale. Ce va sa semnifice acest fapt ramâne, deocamdata, sub pecetea unei taine de familie, mai cu seama daca avem în vedere detaliul ca nu ne aflam în fata a doua variante ale textului, cel din „Ordinea“ nefiind altceva decât o simpla reproducere a ceea ce aparuse, cu câteva zile în urma, în gazeta aradeana. Daca tinem seama de împrejurarea ca „Fecioara – din – luna“ reprezinta „traducerea libera“ din germana a unei povestiri japoneze datând din sec. al X-lea, putem presupune ca autorul versiunii românesti a uneia dintre „novelele japoneze“ cuprinse în volumul lui Paul Enderling editat în 1905 este Luky, Ion Luca fiind cel care a (re)vazut textul si i-a dat forma finala în limba noastra. Misterul persista, însa: daca lucrurile s-au petrecut astfel, de ce, totusi, tatal si fiul n-au cazut din start de acord asupra paternitatii povestirii? Doar asa, ca sa aiba istoricii literari cu ce sa-si bata capul în posteritate?Lasând deoparte gluma, se cuvine mentionat faptul surprinzator ca, spre deosebire de alte istorii preluate din diversi autori si din felurite literaturi („Kir Ianulea“, „Pastrama trufanda“, „Un baietas rau“, „Fat Frumos cu mot în frunte“, „O balerca de Amontillado“, „Apa blagoslovita“ etc., etc.), gradul de prelucrare a „Fecioarei – din – luna“ de catre Caragiale tinde substantial spre zero. Aproape nimic din obisnuita ironie a autorului nu transpare din text, nu se poate detecta nici cea mai firava intentie de adaptare de ordin geografic, istoric, psiho-comportamental, lingvistic ori de atmosfera la realitatile românesti sau macar de apropiere – fie si oricât de superficiala – de acestea, fermecatoarei oralitati, cu timbru atât de specific autorului, care recicleaza esantioane usor recognoscibile de vocabular, topica si sintaxa made in Dâmbovita îi ia locul o textura aparte, cu inflexiuni de poezie orientala. Cuvântul de ordine pe care si l-a impus Caragiale aici pare a fi: sobrietate întru conservarea in integrum a morfologiei si cromaticii originare ale povestii.În atare conditii se ridica în chip firesc întrebarea: ce anume l-a determinat pe scriitor sa se apropie de „Fecioara – din – luna“ pentru a-i consacra laborioasa energie a unei traduceri deloc facile (asta admitând ideea ca, în cei sase ani de stat la Berlin, deprinsese îndeajuns de temeinic germana – lucru destul de îndoielnic, de altfel) sau macar efortul unei competente supervizari (ori aranjari, retusari, revizuiri...)?Cred ca un posibil raspuns trebuie cautat în bulversanta asemanare dintre exoticul personaj Kaguyahime si protagonistul masculin al poemului eminescian „Luceafarul“. Ca si Hyperion, Kaguyahime apartine unui alt univers decât cel terestru, fiind fiica astrului noptii, Selene („sa stiti, marturiseste ea, ca eu nu pe pamânt m-am nascut; eu am venit de colo de sus din luna“). Amândoi traiesc aventura unui contact temporar cu teluricul, amândoi se simt atrasi de un pamântean îndragostit si fascinat de misterul lor (Catalina, respectiv, împaratul). Si mai exista un element comun esential: Luceafarul si Kaguyahime sunt doi nemuritori tentati, la un moment dat, sa-si abandoneze conditia eternitatii pentru „o oara de iubire“. Hyperion îl implora pe Demiurg cu vorbele cunoscute („Reia-mi al nemuririi nimb/ Si focul din privire/ Si pentru toate da-mi în schimb/ O oara de iubire“), dar primeste la fel de cunoscutul refuz legitimat de incompatibilitatea dintre natura pieritoare a oamenilor si contractul cu vesnicia al lui Hyperion. La rândul ei, selenara faptura este si ea gata sa-si paraseasca lumea („...Cu toate ca acolo sus orasul straluceste de lumina si de minuni si ca oamenii de-acolo, nemuritori, fara necazuri si griji, traiesc o tinerete fara sfârsit, m-am rugat sa ma mai lase un an înca pe pamânt...“), însa, asijderea, este refuzata („...dar ruga nu mi-a fost primita. De aceea, ochii mi se umplu mereu de lacrimi!“).Desigur, exista si diferente puternice între cele doua creatii. Daca, în „Luceafarul“, personajul ademenit de perisabila iubire terestra este Catalina, iar ea da curs tentatiei, cazând, la propriu, în bratele lui Catalin, „Un paj ce duce pas cu pas/ A-mparatesei rochii/ Copil din flori si de pripas/ Dar îndraznet cu ochii“, în „Fecioara – din – luna“, Kaguyahime îi respinge iremediabil pe nevolnicii lipsiti de onestitate printi Itisu, Kuromahi si Otomo, cel din urma („un sfetnic al împaratului“) facând parte, ca si „vicleanul copil de casa“ din anturajul regal. De asemenea, în poemul eminescian, fiinta pamânteana îsi probeaza nevrednica usuratate si, prin aceasta, inferioritatea, în vreme ce împaratul nu-si gaseste consolarea în contingent („se departa de toate femeile lui si trai numai din amintiri“), ba, mai mult, nu miroase vreodata „floarea care face nemuritor“ si pe care fecioara din luna i-o lasa la plecare, refuzând ceea ce lui Hyperion îi fusese refuzat.Dincolo de aceste diferente de conditie si comportament, personajele lui Eminescu si Caragiale (ambele provenind din originale folclorice – basmul lui Kunish si povestea orientala) figureaza, în esenta, romantica idee a incompatibilitatii dintre doua regnuri existentiale divergente în absolut, între ele comunicarea de durata dovedindu-se imposibila. O fi fost, oare, Caragiale constient ca, prin „Fecioara – din – luna“, ofera, dupa aproape trei decenii, o complementara versiune în proza a „Luceafarului“? Cine poate sti?!...