Flori primavara

articol aparut in Cultura, nr. 174 din 2008-05-22
» cultura cultura antropologica »
Autor: Maria Ellis

Veneam pe strada-n jos, prin cartier, balabanind câteva sacose de plastic transparente si urâte, încarcate cu rosii, castraveti, pâine, chifle graham, iaurt si lumânarele parfumate. Ma gândeam aiurea, de pilda ca azi e ziua de udat cactusii si ca mai târziu o sa ploua, ca de fapt îmi cam place programul asta nou – dimineata soare si dupa-amiaza furtuna… Aud de departe tropotul calului si-ncep sa zâmbesc, uitându-ma lung în fata la caruta care trece musai macar o data pe saptamâna pe strada Pridvorului, pe care stau eu mândra, ca înconjoara parcul (Tineretului) si de la fereastra camerei mele nu vad decât verdeata. Calul, asadar, se potriveste cumva în peisaj, cu tot cu caruta lui si cu tiganul de pe capra. O padure, fie ea si înconjurata de un gard, poate scoate orice din ea. Azi tiganul era unul tânar, cam pe la vreo saptesprezece ani. Tinea frâiele a lehamite si se uita la mine strâmb, cu niste ochi albastri cam tulburi. „Mai, lasa-ti privirea-n jos ca ma sperii“, îi zic eu în gând, si el nimic. Se tot uita. Dar pe urma am vazut-o pe-asta mica si nu mi-a mai fost frica deloc.



Era o târa mai mare decât o vrabie, cu oase pe care hainele stateau ca pe umeras. Pantaloni roz-murdar, bluza de trening rapciugoasa, pantofi scâlciati în picioarele desculte, unghii cu strat de jeg pe sub ele, dâre de nisip pe fata aramie, ochii mai albastri ca ai tiganului si parul subtire si moale, de culoarea pamântului reavan. Topaia când pe-un picior, când pe celalalt, în spatele carutei, bucuroasa tare. Eram cu totii – eu, calul, caruta, tiganul si ea – în dreptul centralei termice dintre blocuri, unde probabil c-o mai vazusem în mijlocul turmei de copii de tigani. Dar n-o bagasem de seama. Acum era singura. Se sculase de pe o canapea veche aruncata în dreptul centralei, fuga dupa cal. Striga ea ceva dar n-am auzit ce.



Ma bucur putin de topaiala ei si uit de privirea tiganului, apoi îmi vad de mers mai departe, balabanind iar sacosele. Caruta plecase. Ma uitam în jos, înspre asfaltul proaspat turnat si ma gândeam ca abia astept sa ajung acasa, sa-mi pun prisnite (vorba vine) sau ceva, poate sa-mi scot cu totul nasul de pe fata – sa-l desurubez putin, pâna îmi trece raceala asta de primavara.



– Ce faci, tanti? aud o voce, parca plecata de lânga glezna mea stânga.

– Ce sa fac, bine! râd fonfait, uitându-ma în crestetul ei rotund. Mergea si ea cu capul în jos – pasamite la fel ca mine cu o clipa înainte sa            ma-ntrebe ce fac. Si-apoi: Tu ce faci?



Da din umeri si balmajeste ceva.



– Ce? zic.

– A, nimica… se rasfata.



Ma uit mai atent la ea si vad ca strânge ceva în mâna dreapta – un con uscat de brad, pastrat probabil de toamna trecuta.



– Asta ce-i? întreb, asteptându-ma ca ea sa-mi raspunda indignata de prostia mea – sau de impertinenta mea, ca ce, adica, ne jucam împreuna sau cum?  – ca nu vad.

– E un telefon, spune senina si sigura pe ea, fara urma de repros, ci pur si simplu, de parca as fi întrebat-o ce e discul ala galben de pe cer si ea ar fi zis ca-i soarele.

– Un telefon?! ma minunez sincer. Si unde suni?

– Paaai, zice, la fratele meu.

– A-ha, zic, da' unde la fratele tau?

– Acasa, raspunde, ca doarme.

– Pai daca doarme cum îl suni la telefon?



Se gândeste putin, nemultumita, apoi schimba macazul.



– A, nu, zice, ca nu-i acasa, e la ma-sa… ca stii ca el are ma-sa lui si eu pe-a mea si-a lui lucreaza la gradinita si el acolo e acum…



Merge asa slabanoaga pe lânga mine, hotarâta si cracanata ca baietii. Câtiva muncitori amuzati, care mai turnau ceva asfalt, se opresc din lucru si se uita lung dupa noi.



– Auzi, o-ntreb, da' tu câti ani ai?

– Trei, raspunde iute si hotarât, la fel ca la întrebarea cu conul de brad. Parea si mai mare si mai mica de-atât, în acelasi timp desi, daca ma gândesc bine, mai degraba mai mare.

– Si cum te cheama? mai spun, caci nu se facea sa mergem pret de un bloc distanta împreuna si sa nu ne cunoastem.

– Da' pe tine cum te cheama? veni luarea la rost pe care o asteptam de mai devreme.



Râd, tusesc si-i spun cum ma cheama. Repeta numele si i-a sunat a nume bun, a nume de fata asa ca mi-l zise si ea pe-al ei, doar ca eu n-am auzit si am pus-o sa repete de câteva ori. E drept ca si ea îsi scadea vocea cu fiecare repetare, de parca s-ar fi împutinat literele sau ceva de felul asta. În cele din urma s-a rastit o târa – dar nu prea rau, ci asa ca la un copil care pricepe mai greu.



– Flori, îmi zice, Flori ma cheama. Apoi dadu din mâna cu un gest care vroia sa spuna ajunge, n-o sa mai vorbim despre asta. Începu sa cerceteze plasele mele transparente.

– Vrei o rosie? zic.

– Ai pâine? întreaba ea.

– Îti dau si-o rosie si-o pâine, zic si da din cap ca da, apoi o vad rotindu-se pe calcâie si dând sa plece.

– Io ma duc, spune, tragându-si mânecile lungi ale bluzei de trening pâna la betele ei de coate, împleticindu-si picioarele.

– Pai nu stai sa-ti dau rosia? ma rog eu de ea. Se-ndura si se-ntoarce din drum. Da din mâini.

– Da' hai mai repede ca ma grabesc, zice      si-apoi adauga, în timp ce eu mosmondeam sa scot ce-i promisesem: ma bate mama daca iau de la oameni.



Îi dau rosia, îi dau si pâinea (eram destul de departe de centrala termica) si-apoi ne întoarcem amândoua si-o pornim fiecare în treaba ei. Sunt curioasa sa vad ce-o sa faca la toamna desi cred c-o s-o mai caut între timp. Nu de alta dar ca sa-i dau cirese… asta când n-o vede ma-sa.

---