Balconul din statia Morarilor
articol aparut in Cultura, nr. 174 din 2008-05-22» cultura cultura antropologica » Barca lui Nae
Autor: Daniel Sur
În jurul orei 8, în fiecare dimineata, ea îsi face aparitia în statia de tramvai Morarilor cu acelasi mers încet si topait, de porumbel gras. Coboara din scara blocului vecin cu Parcul Florilor, de pe soseaua Pantelimon si asteapta cuminte la semafor. El o conduce cu privirea ca un pinguin singuratic pe o banchiza, de deasupra farmaciei Sfântul Mina, dintr-un balcon de la etajul I. Când ea ajunge în cele din urma în statie, se saluta din cap, zâmbindu-si cu obisnuita afectiune si solicitudine. El are o expresie usor rigida si intimidata, arunca priviri piezise si se uita în jos, spre ea, vorbind cu voce scazuta, ca în prezenta cuiva care doarme. Buzele i se misca încet, parca silabiseste un text înscris în mintea lui, sau parca recita ceva pentru sine. Fata ei alba este strabatuta de o fugitiva expresie de tristete salbatica. De parca ar fi împuns-o, subit, o amintire neplacuta. Îsi trece vârful limbii peste buzele uscate. „Nu-i tramvaiul meu“, îi raspunde ea cu voce ciudat de imateriala, care ar fi putut apartine unei adolescente sovaielnice. Zgârie aerul dintre ei cu o unghie lacuita în rosu. „E paisprezece.“ Si nu îsi mai dezlipeste privirea de la el decât pentru a verifica numarul tramvaiului care se apropie. Barbatul ramâne nemiscat un timp, pierdut în gânduri. S-ar zice ca-si repeta în gând ultima parte a spuselor ei, cântarind validitatea fiecarui cuvânt, asa cum încerci fiecare piesa a unui puzzle.Femeia are în jur de 38 de ani, o fata lunga, ovala, gânditoare, par saten, aspru si cârliontat, cu o carare severa pe mijloc si pieptanat auster spre ceafa, fara vreo bucla rebela sau vreo podoaba. Are ochi tristi ascunsi dupa doua lentile groase si îsi tine buzele strânse.Singura excentricitate pe care si-o permite sunt ciorapii de nylon: colorati si cu modele mari.Petele de ruj de pe obraji plini îi dau o expresie înfierbântata, care nu i se potriveste deloc cu privirea buimaca, pe jumatate îngrijorata. Arata obosita si încordata, si totusi, într-un fel curios, întreaga ei tinuta exprima mândrie.Barbatul are în jur de 70 ani, foarte teapan, o aparitie bizara în costume la doua rânduri, cu umeri vatuiti, mult prea strâmte pentru el. Lat si musculos la scara mica, are parul complet argintiu, pieptanat impecabil si o fata zbârcita. Are cute adânci la ochii si pare cuprins de o tragica framântare stând acolo stingherit, tinând-si permanent la spate mâinile lui vânjoase de salahor.Sunt dimineti în care o atmosfera de stinghereala subita se lasa între ei, în timp ce el se framânta în balconul înfasurat de umbrele diminetii. Atunci tacerea se blocheaza, ca un mecanism defect. Doar aparitia tramvaiului 55 reuseste sa rupa aceasta liniste galbuie si lacoma. Atunci ea se urca ultima în tramvai si chiar de înainte a urca sau de pe scari, privindu-l tinta, îsi ia „la revedere“ cu gesturi largi si disperate de parca ar urma sa fie înghitita de oras pentru totdeauna. Profita de fiecare întârziere a tramvaiului, de usile care înca nu s-au închis sau de geamurile ovale ale usilor, pentru a-i mai transmite înca ceva, pentru a-i trimite înca o bezea discreta, pentru a repeta la nesfârsit umila ei adoratie, încercând sa-i spuna ca nu-i ascunde nimic, nici macar acea privire de complicitate pe care femeile o împart doar cu oglinda.Când tramvaiul se pune în miscare si barbatul dispare din ochii ei, ea suspina de parca se îndestulase de atâta privit. Îsi cauta un loc cât mai anonim si îsi scufunda privirea în orasul care alearga pe lânga ea.Aceste întâlniri cu ritualul lor de dimineata sunt de o dulceata rascolitoare. Îmi închipui ca traiesc într-un apartament tapetat si mobilat cu piese masive, într-un stil conformist. Nimic nu tulbura lumea lor, totul conspira ca sa îi izoleze, sa îi tina împreuna. Dar, din când în când, senina lor armonie este umbrita de evenimente exterioare, care suscita îndoieli si temeri lesne de înteles în cazul unei relatii atât de nebuloase. O relatie dezbatuta si disecata de vecini sau cunoscuti, dar netraita de nici unul dintre ei. Sa fie vorba de o legatura dintre tata si fiica sau dintre sot si sotie? Probabil nu voi sti niciodata. În schimb, ma trezesc în fiecare dimineata cu gândul la ei. La baletul elocvent si tacut, care le îngaduie sa comunice doar prin zâmbete si gesturi. Facând abstractie de apasatorul vis prafuit al unui cartier bucurestean, isteric ca o reptila batrâna.Prin scena cu balconul din statia Morarilor, se naste o întreaga noua geografie a cartierului, reînvie vechi întelesuri, reîntineresc ambiante uitate, asternând un strat proaspat de culoare peste istorie, creând o noua biografie menita sa înlocuiasca prezentul.