Mundus inversus et terra cognita. Bestiarul recent

articol aparut in Cultura, nr. 174 din 2008-05-22
» cultura epoca noastra »
Autor: MIHAELA GRANCEA

Câteva întâmplari aproape m-au cutremurat, zilele acestea... Mai întâi, am vazut un videoclip care mi-a dat fiori pe sira spinarii. Si de câteva ori am apelat la replay! De ce m-a înfiorat? Am simtit ca Dan Pavel, realizatorul videoclipului electoral cu tensiune de thriller a surprins acel ceva întunecat, sau daca vreti, un locus întunecos/tenebros chiar, o urma degradanta care ne ajunge din urma, grabind înspre noi, din sinele nostru colectiv, din istoria noastra „seculara“, ca un remember! Clipul difuzat de Antena 3, realizat Dan Pavel, a fost considerat de CNA drept un produs „antisocial si negativist“. Negativist, poate! Dar, de ce antisocial? Eu îi reprosez doar ca nu a mai introdus câteva „holograme“ de personaje politice mai mult sau mai putin recente! Era eficienta, ca efect, redarea în ralenti a sirului „voievodal“ de personagii politice precum cel pictat în comunismul recent de Sabin Balasa pentru a-l legitima „succesoral“, evident din perspectiva nationalist-comunista, pe Ceausescu, macar asa, ca sa-si aduca aminte românii ca-n tara lor democratia a fost, atunci când s-a putut, doar un discurs (printr-o astfel de reimaginare descalificanta a istoriei, chiar si personalitatile autentice au devenit personagii!).

Proletcultism deviant

Zicea azi, 7 mai, un taximetrist, un fel de politolog autodidact, cu referire la ceea ce a vazut, în direct la televizor, sau mai precis cu privire la ceea ce a înteles din actuala schimbare politica din Rusia putiniana: „Apai, Doamna, cel putin la rusi e pe fata, si nu poate fi altfel, ologarhici au fost, ologarhici au ramas“. Omul cam avea dreptate. Rusii au tot avut despoti. Au trecut de la tarism la bolsevism, de la bolsevismul avangardist la tatucul imperiului bolsevic universal, si iarasi, la un tarism aproape consensual, rezultat al nostalgiei pentru „Marea Maica Rusia“. La noi, unde aproape ca nu mai sunt „codri verzi de brad“, în micropractica sociala, o astfel de „rotatie monopolista“ a cadrelor, precum cea dintre Putin si Medvedev în Rusia, se întâmpla, de ceva timp, în partide, în mediile academice, în firmele de stat. Traim, cu neputinte si fatalisme „istoriste“, într-un formalism structural, evident cu traditie! Or, ca sa revin la subiect, videoclipul nu se rezuma doar la metafora turmei de oi si a lupului hartanitor (sa nu uitam ca si despre Brâncoveanu se spunea cronicareste ca „tunde oaia fara ca aceasta sa tipe“) ca pervertire a sintagmei biblice. Acesta avertizeaza! Nu întâmplator, în videoclipul cu pricina, Casa Poporului precum un Kremlin cazon, în fata careia flutura steagurile rosii marcate cu emblema/sigla capului lupesc (doar acestea si biroul imperial al viitorului Lup înca fara un chip particular au o culoare autentica, carnala chiar) obtureaza orizontul patinat, muzica stalinista preapleaca turma de oi, în succesive matanii, în fata lupilor maiestosi, oita-si închina puiul (adica mielul, ca tot suntem dupa jertfa Mielului) ca într-un ritual inversat, comunisto-satanist, prea puternicilor lumii. De ce sunt lupii mai robotizati, mai SF decât oile, s-au întrebat câtiva ziaristi? E simplu, este mecanica puterii; cum si oile sunt ca niste jucarii cu cheita, XX si XY, deci au o functie arhaica, prestabilita, politicienii postcomunisti sunt un fel de extraterestri stapânitori, un soi de alta specie, un soi rau însa, asa ca Lupul Scufitei Rosii în absenta perspectivei Vânatorului! Videoclipul avertizeaza ca, totusi, „schimbarea“ nu se schimba, ci doar stapânii (si o parte din popor, chiar daca a mai muncit prin Occident, dar a aburcat doar pâna la genunchiul broastei, mai crede ca „schimbarea domnilor este doar bucuria nebunilor“ sau ca „e rau cu rau, dar si mai rau e fara rau“! Dar si acestia, adica stapânii, trebuie alesi cu grija, caci democratia pe care o consumam în fata televizorului, savurând „libertatea de expresie“ a televiziunii, este doar o mimare, aproape o minciuna, un alt elogiu al prostiei oferite ca produs de consum bine formatat dupa logici pavloviene.

Aparatorii videoclipului au afirmat ca acesta este un mijloc de a responsabiliza alegatorul. O.K! Dar nu uitati de ce era „ambetat“ cetateanul lui Caragiale! Doar as parafraza, oarecum: „Eu am oare pe cine sa aleg, oare nu este un efort prea mare sa aleg“? Dar nu vreau sa gândesc în maniheismele sociale si xenofobismele vehiculate pe Youtube si prin concerte provinciale de versurile si sonurile socaciene cu articulatii de autovictimizare si ura proletcultista: „Buna tara, rea croiala/ Mama ei de rânduiala./ Ãia hoti, astia hoti,/ Mama lor la toti./ Vin ai nostri, pleaca ai nostri/ Noi ramânem tot ca prostii./ Ãia hoti, astia hoti,/ Mama lor la toti./ Bat-o vina, bat-o strechea/ Trage-aicea cu urechea./ Mai române, om sarac/ Iara ti-au venit de hac./ Ne promit marea cu sarea/ Si conduc aiurea Tara./ Opozanti si potentati/ V-ati batut iar joc de frati./ Buna tara, rea croiala/ Mama ei de rânduiala./ Ãia hoti, astia hoti,/ Mama lor la toti./ Vin ai nostri, pleaca ai nostri/ Noi ramânem tot ca prostii./ Ãia hoti, astia hoti,/ Mama lor la toti./ Politrucii-si fac concedii/ Pe la Cannes, Hawai, ca regii/ Pensionarii, pedagogii/ Au ajuns precum milogii./ Venetici fac pretul pâinii/ Iar la cozi stam noi, românii/ Muncitorii n-au salarii,/ Curvele pupa dolarii./ Buna tara, rea croiala/ Mama ei de rânduiala./ Ãia hoti, astia hoti,/

Mama lor la toti./ [...] România-i de vânzare/ Cu uzini, crese, hotare./ Spagile au zornait,/ Algoritmu-i multumit./ Dumnezeu dac-ar veni/ Prim-ministru într-o zi/ L-am mânji si i-am gasi/ Cazier la SRI/ Buna tara, rea croiala/ Mama ei de rânduiala./ Ãia hoti, astia hoti,/ Mama lor la toti.“ Deci, „alege-ti stapânii cu grija“!



Cruzimea esteticii sau cruzimea estetizata. Quo vadis?

De luni întregi semnez petitii în format electronic, mesaje care îmi cer sa transmit mai departe, sa fiu o veriga în lanturi protestatare de amploare globala, sa fiu un exercitiu de atitudine. Aceste mesaje au atasate filme realizate cu camera ascunsa în locuri infernale, în abatoare americane sau într-un fel de hangare chinezesti în care sunt jupuiti, de vii, câinii! Desi sunt avertizata sa nu deschid acele documente, eu o fac. Este si acesta un exercitiu, unul de autoconvingere, nu de sado-masochism, un fel de alt remember.

De curând, însa, ceea ce am vazut pe http://arts.
guardian.co.uk/art/news/story, ceva greu de calificat, un eveniment în aparenta minor, un act de „cruzime minora“, dar de o rara „putere de reflectare“ si de reflectie, m-a lasat perplexa. Iata faptele „artistice“: în anul 2007, pseudoartistul, adica mai degraba psihopatul în devenire, Guillermo Vargas Habacuc a prins de pe undeva un câine tânar, un maidanez, l-a adus într-o asa-zisa galerie de arta care arata precum o carcera cu podeaua de curând lustruita, l-a legat de unul din peretii galeriei cu o sârma, de un piron care parea si conectat la o priza! Si acolo, sub privirile curioase, chiar avide, ale vizitatorilor, câinele a fost lasat sa moara, de foame, de sete, încet! Si se pare ca a durat ceva timp! Vizitatorii/privitorii/ martorii au putut, „live“, sa vada desfasurarea/manifestarea suferintei si a mortii – implorarea din ochii câinelui, spaima acestuia, apoi depresia, letargia, tacerea resemnata ca asteptare a mortii, si în fine, instalarea acesteia. ...Si a fost un spectacol unic, o traire mijlocita, o nebunie colectiva si nezgomotoasa, o manifestare a damnarii artei si a perversiunii umane. Se pare ca unii dintre vizitatori au frecventat galeria si „exponatul“ în fiecare din ultimele zile ale acestuia, oricum nu i le contoriza nimeni! Poate însa cineva, poate Acela de Acolo de Sus, le va readuce la suprafata, le va rederula acele imagini, asa, ca pe un preambul la ceea ce îi asteapta, desi, poate, nu vor muri de foame si de sete, dar cu certitudine câteva dintre episoadele mortii neestetizate îi vor consuma, pâna la ultimul nerv! Dupa cum afirma presa care a semnalat cazul, „Biennale Centroamericana di Arte“, proprietara galeriei doreste sa reediteze, în 2008, experimentul „artistic postmodern“, în fapt o punere în scena a unui un act de cruzime inventiva si primitiva totodata, o vulgarizare, din perspectiva artistica, a experimentalismului anilor '70! Sau... asta e! Au vrut sa ne reaminteasca un adevar invocat frecvent: Legea naturii nu are mila! Dar afirmatia aceasta, în opinia mea, este doar un reflex antropologic, un efect al antropomorfizarii cosmosului. Oricum, si altfel de ar fi, omul nu mai face parte, decât prin materia organica din care este croit, din natura! Sau, ne-am epuizat, pur si simplu, optiunile?!



O vizita într-o lume doar neobisnuita

Cu o saptamâna înainte de Paste am revazut, dupa 30 de ani, orasul Câmpina. Evident, m-am trezit într-un sistem de lumi paralele, gara este, la fel ca alte gari românesti, în „reconstructie“, deci accesorie, si, de acum pentru mult timp înainte, aproape dezafectata. Orasul are un centru anost ca toate orasele atinse de patima deconstructivismului edilitar ceausist, dar si postcomunist, caci înseamna „bloace“, sedii de banci si... o surpriza arhitecturala, scheletul unui bloc turn ramas neterminat, un fel de turn din Pisa autohton (proiectantul sau/si constructorul sunt vinovati de prezenta exhibitionista a acestui esec). Constructia nu poate fi demolata, ar crea noi factori de risc! Câteva strazi cu case mi-ar mai fi putut aduce aminte, la modul nostalgiei livresti, de „farmecul interbelic“ al oraselor din Muntenia. Lucrul s-ar fi putut întâmpla daca nu m-as fi poticnit, de câteva ori, în plina zi, în gaurile din trotuare. Am primit o explicatie despre o realitate politico-edilitara atipica: desi primarul este din PD-L, în Câmpina nu s-au pus borduri, nu s-au asfaltat drumuri, culmea, nu s-au taiat nici copaci! De ce? „Pai, primarul nu are timp, ca este om de afaceri, are firma, dar de alt fel“ – ma lamureste un localnic. Hotelul la care am stat, surprinzator, este de trei stele, desi are servicii de cinci. Eram singurul „cazat“ si poate de aceea personalul hotelului m-a exasperat cu invitatiile insistente de a vizita sala de fitness, de a solicita virtuozitatea unui maseur, jacuzzi... Parca eram în alta parte de lume si nu în România, si înca într-un oras în declin!

Apoi, a doua zi, am fost în comuna Marginenii de Jos, situata cam la 40 de km de oras. Ma aflam pe una dintre mosiile lui Cantacuzino-Nababul, mai sus de Floresti, sau mai jos? Enfin, am vazut ruinele palatului niciodata terminat si am intrat pe teritoriul unei vechi comunitati de fosti robi tigani. Ceva-ceva despre o astfel de origine îmi aminteau doar tenul întunecat al marginenilor, câinii fara lat si oile care pasteau si treceau de pe o parte pe alta a soselei principale. Ajunsesem acolo cu prilejul unei inspectii. Ma asteptam la dezamagiri „firesti“! Dar nu a fost asa. Copiii, urmasii urmasilor de robi, care reprezentau cam 90% dintre corpul claselor asistate, erau sarbatoreste îmbracati si activi, spontani la „ascultare“. Am s-o uit cu greu pe Cassandra din clasa a V-a, caci ea stia toate „raspunsurile“ si ochii negrii erau precum cei ai clasicului scolar pasionat. M-am gândit ca poate parintii, daca sunt traditionalisti, s-ar putea sa nu îi permita sa învete în continuare, „sa mearga mai departe“. Poate de aceea am facut un gest nepregatit. În pauza m-am apropiat de fetita bruneta-bruneta si i-am spus: „Sa nu renunti la scoala, orice s-ar întâmpla“. Pentru Cassandra, o astfel de initiativa a fost cu siguranta un eveniment, poate o sa tina minte. Altceva mi-a parut însa ciudat. Am aflat ca profesorii care functioneaza în localitati cu „comunitati rrome“ substantiale sunt instruiti sa le predea copiilor un curs optional despre cultura rroma, în scopul constientizarii apartenentei la „identitatea rroma“. Or, aceste comunitati, frecvent întâlnite în Vechiul Regat, deoarece robii tigani vatrasi erau numerosi, cu ei lucrându-si pamântul boierii si mânastirile, dupa emancipare sunt asimilate cultural. De multe ori, toponimia vorbeste de la sine despre trecutul locului. Acesti fosti robi nu mai au constiinta istorica a identitatii, nu cunosc traditiile specifice acestei etnii, nu vorbesc „tiganeste“, se simt copartasi la identitatea româneasca. Si uite asa asistam cum niste români devin, sau daca vreti, redevin tigani. Le este reconstruita constiinta identitara, un fel de produs pe care la început îl resping pentru ca aduce odata cu sine stigmatul etnic, dar pe care apoi, când intra în adolescenta, si-l asuma, nu fara conflicte interioare însa! Parca traiesc o redesteptare, pe alocuri fundamentalista, asemanatoare cu cea întâmplata cu evreii europeni dupa Holocaust! Probabil ca acest proces care se desfasoara netulburat si sub auspicii oficiale va avea drept rezultat atingerea acelei cifre cvasioficiale care, chipurile, arata ca în România traiesc câteva milioane de „rromi“. Si acest lucru se întâmpla pe când ungurii sunt tot mai interesati ca tiganii ungarofoni sa se identifice drept etnici maghiari!

Tot în Margineni, cimitirul este o curiozitate nemaiîntâlnita de mine pâna acum, caci, pe lânga crucile din lemn, putine si saracacioase, „casele mortilor“ sunt o aplicatie, la propriu, a învataturii crestine, mai ales ortodoxe, cu privire la mormânt ca „locuinta a mortului“! De aceea, pe o parte si pe cealalta a aleii asfaltate se însira un fel de case „din zid“, cu o camera, cu usi, ferestre, subsol, chiar cu termopane. „Casele“ erau proaspat vopsite, doar era înainte de Paste, ferestrele aveau perdele bogate în falduri. Mortul este însa îngropat, cu decenta, undeva în maruntaiele pamântului. Si totul pare si straniu, si firesc!

De la Marginenii de Jos, din lumea tiganilor asimilati care devin rromi, m-am întors la Sibiu. Din tren am vazut Valea Prahovei, dar mai înainte am facut o „întrerupere“ la Sinaia, la „perla“ zonei. Am asteptat cam o ora „Sageata Albastra“. Gara era pustie si curata. Am hranit un pui de maidanez obisnuit sa traiasca printre liniile de cale ferata, fara sa tresara când trec trenurile. La un moment dat, mi-a fost prea cald si am vrut sa mai dau jos de pe mine un strat de haine. Normal, am intrat în WC-ul public. Acolo însa am ramas încremenita de stupefactie, gara „perlei carpatine“ are „un grup sanitar“ arhaic, o „buda turceasca“ pestilentiala! Am renuntat. Din tren, am privit peisajul si am observat ceva foarte românesc. Fiind o zi însorita, brasovenii au iesit la un gratar, la marginea orasului, la câtiva metri de calea ferata, printre gramezi de gunoaie lasate de alti concetateni. Pungile albe din plastic zburau pe deasupra scenei purtate de un vânt jucaus. Eram în varianta româneasca din „American Beauty“. Ce revelatie!

---