Despre noul Apel catre lichele

articol aparut in Cultura, nr. 174 din 2008-05-22
» cultura cultura politica »
Autor: Bogdan Duca

Când prietenul meu Catalin Sturza mi-a trimis un link cu „ce mai scrie Liiceanu al tau“, prima tentatie a fost aceea de a refuza lectura textului respectiv. Nu pentru ca Liiceanu nu ar fi „al meu“ (datorez prea multe cartilor si activitatii sale ca sa îi neg paternitatea în multe), ci pentru ca, trebuie sa recunosc sincer, m-am temut. M-am temut de un nou apel patetic de sustinere a lui Traian Basescu ca presedinte „pentru alte coordonate istorice“, m-am temut de o noua interventie ce va stârni amuzamentul lichelelor noastre cele de toate zilele.

Lichelismul pozitiv

Dupa aceea am decis sa citesc textul. Sincer, nu am înteles importanta lui decât dupa ce am vazut ca a initiat aproape imediat o dezbatere publica. Lichelele „vechi“, cele carora li se adresa Liiceanu în decembrie 1989 s-au simtit imediat jignite si au si reactionat în consecinta (domnul Ion Iliescu, dar si mult mai diplomatul Petre Roman). Cât despre „opinia publica“, aceea care se manifesta pe forumurile on-line ale ziarelor, ea conteaza doar în masura în care îti dai seama ca, desi majoritatea am învatat aceeasi limba acasa si la scoala (româna), atunci când ni se pune în fata un text, avem „vocatia“ de a-i oferi lecturi complet diferite.

În lectura mea, textul este unul de bun-simt. Mi s-a parut interesanta ideea lichelismului etern, „pozitiv“ cumva, fata de cel institutionalizat istoric de catre comunism. Interesanta pentru mine, cel care încearca sa înteleaga dimensiunea pozitiva a ceea ce altii numesc dispretuitor „miticism“, „balcanism“, „bizantinism“. As fi preferat, ce-i drept, sa nu apara si un alt concept, cel de „lichelism“ (fie si un pic „pozitivizat“). Mai potrivit ar fi cel de „relativism bun“. Caci, „que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l'Orient, où tout est pris à la legère“, non?

Apoi, în ziua urmatoare, am avut  prilejul sa urmaresc un interviu luat domnului Liiceanu de catre un post de televiziune. Acolo, Gabriel Liiceanu a fost provocat sa dea o dimensiune politica concreta mesajului sau. Pe buna dreptate, între acuzati au fost domnii Iliescu si Roman. Domnul Basescu a fost iertat pentru deciziile sale politice de dupa 2004. Fara sa fiu „pesedist“ sau adept al partidului lui Petre Roman (oare cum se numeste?), nu pot sa nu fiu „avocat al diavolului“. Adica de ce sa fie domnul Basescu iertat de lichelismul sau (nu diferit de cel al domnului Roman, de exemplu), iar domnii Roman sau Iliescu nu?

Oare metanoia e valabila numai pentru cei pe care-i alegem noi? Oare nu putem sa vedem ca Ion Iliescu al anului 2008 nu este Ion Iliescu din 1990? Faptul ca a fost responsabil de mineriadele de atunci si faptul ca, printr-un gest politic, nu îsi asuma responsabilitatea pentru acelea, cu ce îl diferentiaza de Traian Basescu (si colegul sau din PDL, domnul Dobre) care sunt si ei responsabili de mineriada dar nu îsi cer iertare, din aceleasi ratiuni politice?

Datoram domnului Basescu condamnarea comunismului, datoram deschiderea arhivelor, datoram o politica externa nationala ofensiva. Daca înteleg sa îi „iertam“ pentru aceste lucruri meritorii (care îl vor pastra în istorie), pentru încalcarile succesive (dar „minore“) ale Constitutiei, pentru pecerizarea unui partid politic precum PDL-ul sau pentru populismul de multe ori vulgar, oare de ce sa încremenim la momentul 1990 pe Ion Iliescu si pe ai sai fideli? Între 2000 si 2004, le datoram acestora o guvernare ce, controversata si plina de puseuri de autoritarism, a fost perfect constitutionala si a oferit premisele integrarii în NATO si în UE. Oare nu a facut Iliescu, prin împacarea cu Familia Regala, un pas urias spre reconcilierea istorica, pas ce nu era cerut de nimeni, nici motivat electoral, ba care chiar fusese respins (din lasitate) de catre regimul „de dreapta“ al domnului Constantinescu?

Îmi închei pledoaria de „avocat al diavolului“ exprimându-mi interesul pentru o reflectie asupra lichelei „noastre“ istorice. Cercetând ca amator istoria comunismului românesc nu pot sa nu remarc amatorismul si plictisul birocratic si „burghez“ al „tovilor si tovelor“ din PCR-ul românesc, straini în mare parte de idealul activistului de partid.

Guta vs Gramsci

Proiectul comunist însa nu se reduce la regimul dintre 1944 si 1989 si nici la supravietuitorii sai saurieni (precum Iliescu, Vadim, Paunescu, Merce). Oare încremenind în aceasta batalie cu „revolutionarii“ birocratizati, cu bolsevicii de birou care au adus României nenorocirea celor 50 de ani de comunism, dar si implozia din 1989 (activitate „de Partid“ – oricât am încerca sa ne dorim sa fie altceva) nu riscam sa lasam stafia lui Marx sa ne bântuie si acum, desigur, în „cearsaf“ occidental?

Oare nu a sosit timpul ca, lasând sa moara lichelele batrâne comuniste, sa ne ocupam de degringolada morala, sociala, politica sau economica ce nu mai este fabricata de URSS, ci de... intelighentia occidentala?

Ma asteptam ca domnul Liiceanu (cel care a publicat în româneste „The Closing of the American Mind“ al lui Allan Bloom sau „Omul recent“ al lui Horia Patapievici) sa se focalizeze pe lichelele îmbracate occidental, ca doar tot marxiste sunt. Sa lase dinozaurii sa moara si sa contribuie la clarificarea definitiva a taberelor din viata noastra politica si culturala.

Institutii precum CNCD-ul, decizii inepte precum cele ale Consiliului Europei, disolutia valorilor si a institutiilor traditionale nu sunt opera lui Ion Iliescu. Privind spectacolul trist al generatiilor „emo“, „antifa“, „rave“ (toti pusi în umbra de promiscuitatea morala a majoritatii blocate în „generatia Guta“) ma întreb, cred eu, legitim: oare nu sunt tinerii nostri cel putin la fel de îndobitociti si îndoctrinati ca pionierii de altadata? Poate ca erai mai destupat ca pionier (ca nu credeai aiurelile de prin revista „Cutezatorii“ decât daca erai retardat) decât ca fan Guta, pletos „emo“ sau (la fel de grav!) „creieras“ spalat de team-buildinguri prin „multinationale“.

Lumea noastra, cu bune si cu rele, se prabuseste sub balele lichelismului marxist „occidentalizat“ într-un ritm la care bolsevicii de altadata (inclusiv Iliescu si ai lui) nici macar nu ar fi putut visa. Acum câteva zile, vedeam la televizor cum biserici din Occident devin: blocuri de locuinte, sali de sport si... cârciumi. Omului i se cere sa respecte un „bun-simt“ institutionalizat (cel ce e numit „corectitudine politica“), umanismul este unul hemianoptic: nu vedem ce se întâmpla în Cuba, Venezuela sau Tibet, dar tremuram de durere când aflam ca a mai disparut o specie de molie prin insulele Ferroe. Suntem educati de „societati civile“ sa vedem dictatori în Bush Jr. sau Silvio Berlusconi si sa ne solidarizam cu „rebelul“ Fidel, cu poetul Che sau cu „sarmanii“ teroristi „chinuiti“ la Guantanamo.

Mai sunt câteva zile pâna când homosexualii vor mai face o runda de manifestatii prin Bucuresti pentru a cere dizolvarea familiei si a valorilor crestine. În alte parti ale lumii au obtinut mai multe decât probabil ca si-ar fi imaginat chiar si administratiile locale din cetatile biblice Sodoma si Gomora. Lichelele postmoderne le vor oferi si la noi aceleasi drepturi „si mai mult decât atât“.

Nici una dintre valorile ce au stat la fundamentul civilizatiei noastre nu mai are absolut nici o valoare. Si, da, vinovat de aceasta este Marx. Dar nu atât Marx al lui Iliescu, Bobu sau Dinca, din fericire pentru noi, prea lichele ca sa fie ideologizati. Ci Marx al lui Gramsci, al generatiei de la '68, cel pe care din ce în ce mai multi intelectuali români si-l asuma fie si din dorinta de a fi contra „lui Liiceanu si a paltinisenilor lui“.

Lichelismului acestei noi stângi în costum Versace sau în blue-jeans trebuia sa îi adreseze, dupa mine, domnul Liiceanu Apelul sau. Dar, desigur ca nu este înca timpul pierdut...

---