Inamicul Darwin
articol aparut in Cultura, nr. 174 din 2008-05-22» cultura cultura ideilor »
Autor: David Ilina
N-am apucat sa sorb prima lingura de supa cu taietei ca fiica-mea mi-a si livrat vestea cea proaspata, travestita într-o candida întrebare: „stii ca a cazut teoria lui Darwin?“. Vocea ei nu avea nimic provocator, putea la fel de bine sa verifice daca stiu ce boacana a mai facut Britney Spears. „Care Darwin? Charles Darwin?“, am întrebat cu tonul cel mai serios, apasând prenumele de parca as fi vrut sa ma asigur ca nu e vorba de o confuzie.
Fusesem luat prin surprindere, priveam usor încurcat printre aburii ce se fandoseau deasupra farfuriei si încercam, evident, sa trag de timp. „Cel cu evolutia, care altul, eu nu mai stiu altul!“ s-a explicat domnisoara aflata în ultimul an de gimnaziu. „Unde si de la cine ai auzit tu una ca asta?“ am insistat eu parinteste. Curând m-am linistit. Aflase nu de la profesoara ei de biologie, ci cu totul întâmplator din gura câtorva colegi raspândaci care, la rândul lor, agatasera „noutatea“ tragând cu urechea la televizor. Prin urmare, mi-am zis, nu se trecuse la predarea în scoala a creationismului pretins stiintific, asa cum îl propavaduieste cu sârg (între atâtia altii) predicatorul Henry M. Morris. Era vorba pesemne de un zvon difuzat ca stire de catre vreun jurnalist sticlos. Pentru mine era o dovada în plus ca televiziunea, inapta pentru dezbateri veritabile între profesionisti, prefera sa arunce cu prastia mediatica bazaconii clocite de stiinta voodoo ori sa pronunte sentinte obscurantiste.
Fireste, nu era locul adecvat si nici momentul potrivit pentru un discurs „combativ“ din partea mea, ca unul care înclin spre întelegerea rationala, în termenii stiintei, a lumii. M-am multumit cu o fraza de tip „capac“, care se voia mai mult o gluma, dar una pertinenta pentru fondul chestiunii: „în general, unei teorii stiintifice serioase nu i se întâmpla sa <cada> în felul în care ar putea sa <cada> un guvern“. Nu stiu ce a înteles fiica-mea din vorbele mele, dar era limpede ca trebuia sa gasesc cât mai curând posibil timp pentru o discutie serioasa cu ea, de vreme ce ajunsese la vârsta „întrebarilor metafizice“. Pâna una-alta, cert era faptul ca fiica-mea nu-mi transmitea un mesaj nou (nou era doar faptul ca îl auzeam de aceasta data de la ea).
Teoria evolutiei expusa de Charles Darwin în lucrarea „Originea speciilor prin selectie naturala“ (1859) a stârnit înca de la publicare reactii adverse, iar autorul a intuit foarte bine cu câta înversunata împotrivire vor fi întâmpinate ideile sale, în special de catre cercurile religioase. Nici astazi, la aproape 150 de ani de la publicarea acestei faimoase opere stiintifice, ecourile „scandalului darwinist“ nu par sa se fi stins. Oameni de toate conditiile, cu si fara pregatire stiintifica, credinciosi si atei, se simt provocati si, în consecinta, datori sa se pronunte în chestiunea evolutiei. Asa se face ca, de la o vreme, darwinismul se afla din nou pe „val“ mediatic, agita spiritele, ocazioneaza luari de pozitie, se publica articole polemice, se tiparesc carti cu titluri socante, demolatoare. La modul general, asa cum au relevat numerosi istorici ai stiintei, explicatia acestui interes gonflat se afla în faptul ca teoria darwinista, asemenea teoriei copernicane, a produs nu doar o revolutie stiintifica, ci si una ideologica în masura în care a schimbat conceptia sau crezurile omului asupra locului lui în Univers. Si trebuie mentionat faptul ca teoria lui Darwin a avut o incomparabil mai mare relevanta metastiintifica (etica si religioasa) decât oricare din revolutiile din fizica prin aceea ca a spulberat antropocentrismul.
În zarva creata, mai vehementi si mai vocali (fara a fi si originali) îmi par contestatarii de ultima ora ai evolutionismului. Sunt repuse pe tapet celebrele caricaturi batjocoritoare ce înfatiseaza capul lui Darwin atasat unui trup de maimuta. Se agita sloganuri biblice prin care se încearca ridiculizarea ideilor de evolutie si selectie naturala. Relativ recent, televiziunea publica a difuzat un filmulet ce se voia a fi un fel de recurs la celebrul „proces al maimutelor“ ce a avut loc în SUA prin anii 1920-1930. Întentia propagandistica a realizatorului era cusuta cu ata alba: nu s-a urmarit adevarul prin confruntarea onesta a unor probe sau argumente, ci (ghiciti?) s-a dat câstig de cauza creationismului. Realizatorul, plasat lânga o cusca din gradina zoologica, mânuia din butoane un cap hidos de maimuta pentru a ne face sa simtim repulsie fata de ideea originii animale a omului. Nu trebuie sa dispui de prea multa glagorie pentru a realiza ca aceasta era partea de show ce tinea loc de argumente pentru ignoranti, naivi si bigoti.
De la o vreme evolutionismului i se cânta deja prohodul, fanaticii religiosi îsi freaca satisfacuti mâinile la gândul ca facatura Satanei e pe cale de a fi aruncata la lada cu gunoi a istoriei. „Fantezie“, „iluzie“, „grava eroare“, „blasfemie“ – asa e catalogata teoria inamicului Darwin de catre cei care nu s-au ostenit niciodata sa o înteleaga si care, în chip interesat, au prizat si au raspândit variantele ei caricaturale, false. E vorba de toti aceia care au respins teoria nu pentru precaritatea ei ca teorie stiintifica, ci pentru ca implicatiile ei vin în contrazicere cu propriile lor convingeri etice si religioase. Vorbind în numele Aliantei Familiilor din România, într-o scrisoare deschisa trimisa ministrului Învatamântului, avocatul Petre Costea protesteaza împotriva „îndoctrinarii evolutioniste“ si propune întoarcerea la creationism. În scrisoarea cu pricina pot fi citite enormitati de tipul „evolutionismul nu e o stiinta demonstrata tangibil“ sau „evolutionismul si teoriile politice pe care el le-a generat, cum sunt totalitarismul si darwinismul social, au dat nastere celor mai atroce sisteme politice din secolul XX“. Logica „tapului ispasitor“ functioneaza din plin: suntem lasati sa credem ca de la Darwin pleaca, la o adica, toate nenorocirile recente ale omenirii!
Aceste penibile artificii arata ca, în ciuda unor progrese incontestabile în difuzarea informatiilor si în educatie, biologia evolutionista pare sa fi fost asimilata corect doar de un cerc relativ restrâns de oameni. Ea este în buna masura înca ignorata. E dezamagitor sa vezi cât de multi tineri trecuti prin scoala au o reprezentare gresita, primitiva despre mecanismul evolutiei, câta rezistenta întâmpina în mintea lor aceasta idee datorita superficialitatii instructiei lor scolare si prejudecatilor de tot felul. Suntem – cel mai adesea fara s-o stim – captivii anumitor convingeri. Indiferent de sursa lor, ele sunt cu atât mai tiranice cu cât sunt mai pasionale. Si e de la sine înteles ca, stapâniti de ele, îi vom afurisi si alunga pe toti aceia care, în numele ratiunii, vor sa ne subtilizeze dulcea licoare a certitudinii confortabile.
Dar si în mediile mai rafinate ale intelectualilor si clericilor se consuma atacuri si indignari, se adopta atitudini transante, chiar vehemente. În lucrarea „Demisia lui Darwin“, Joe White si Nicholas Comninellis vorbesc despre „apusul“ teoriei evolutioniste. Mai mult, ei fac si urmatoarea profetie: „Într-o buna zi, mitul evolutiei va fi considerat ca fiind cea mai mare cacealma din istoria stiintei“. Dupa ce Papa ar fi dat (se pare) „binecuvântare“ teoriei evolutioniste, la scurta vreme au venit dezmintirile, precizarile, necesarele delimitari. Împotriva celor care doreau sa-l prezinte pe Papa Benedict al XVI-lea ca împacat cu evolutionismul, Cardinalul Christoph Schönborn prezinta fragmente care exclud aceasta posibilitate (vezi articolul „Cardinalii si evolutionismul“ semnat de Robert Lazu în „Idei în dialog“, nr. 3/ 2008). În viziunea crestina singura forma acceptabila a evolutiei ar fi cea calauzita de providenta divina. Orice teorie care întemeiaza procesul evolutiv si mai ales existenta omului pe întâmplare si pe factori pur naturali, neintegrati unui proiect inteligent, este respinsa categoric în numele credintei si adevarului revelat.
Ceea ce nu înteleg foarte multi dintre adversarii ideologici ai lui Darwin este faptul ca, prin teoria sa, el nu si-a propus sa combata crestinismul si sa promoveze doctrina ateista. În fapt, acest om a fost un savant, un cercetator pasionat al naturii, înzestrat cu un formidabil simt al observatiei, cu o rafinata capacitate de inovatie conceptuala. Ca orice om de stiinta veritabil, a manifestat un respect incoruptibil pentru fapte, a dovedit un admirabil simt al realitatii, si-a construit si întemeiat ipotezele teoretice pe o vasta si minutioasa observare a speciilor de plante si animale de pe aproape toate continentele. Darwin a înteles foarte bine etica si metodologia stiintei, mai exact faptul ca cel interesat de adevarul naturii trebuie sa-l caute în natura si nu în cartile sfinte; ca nu poti fi un cautator onest al adevarului daca ai deja unul anume ascuns în mâneca si încerci sa-l aperi cu orice chip; ca Dumnezeu este o entitate non-stiintifica si tocmai de aceea nu figureaza în schema explicativa de tip stiintific asupra diferitelor clase de fenomene.
Cât priveste valabilitatea teoriei evolutioniste „ea poate fi pusa astazi la îndoiala tot atât cât si teoria potrivit careia Pamântul se roteste în jurul Soarelui“ (Richard Dawkins). N-a fost conceputa în tiparul unei dogme inatacabile. Dimpotriva, se supune ea însasi principiului evolutiei si va ramâne cu siguranta o stralucita cucerire a geniului uman.