Cu, pentru si despre clasa inteligentilor
articol aparut in Cultura, nr. 174 din 2008-05-22» cultura cultura spectacolului » Adevarul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
V-ati saturat de noua dramaturgie în care maximum de investigatie si de analiza lucida e ce mai fac pestii sau cum o mai duc curvele? Va simtiti, ca om educat - care da cu nasul si în alte probleme decât foamea si proxenetii -, îndemnat mai degraba spre un teatru cu personaje istete, replici acide si picante? În care sa recunoasteti cotidianul dumneavoastra si nu pe cel al baietilor de cartier? Ei, bine, atunci puteti încerca sa luati o pastila de inteligenta si de comic de calitate la „The Mercy Seat“/“Judecata de apoi“, de Neil LaBute, o noua productie a Teatrului Fara Frontiere, în colaborare cu ArCub si ACT. Regia: Vlad Massaci, scenografia: Andu Dumitrescu, interpretarea: Mihaela Sîrbu si Constantin Dita. În afara de tânarul Constantin Dita, nici unul din echipa de artisti nu e la prima întâlnire cu Neil LaBute, celebru dramaturg american mormon, trecut de mult dintre razletii rebeli în mainstream.
Daca Teatrul ACT si-a câstigat individualitatea, e si gratie spectacolelor ca „Bash“ sau „The Shape of Things“ de Neil LaBute, si mai ales gratie actritei Mihaela Sîrbu, fondatoarea Teatrului fara frontiere, regizorului Vlad Massaci si scenografului Andu Dumitrescu, carora peisajul nostru teatral independent le datoreaza infinit. Si daca teatrul românesc al ultimului deceniu are o fata – alta decât cea ruginie, a institutiilor de stat, cu toata birocratia, nepotismele si fosilele lor estetice – e si pentru ca Teatrul Fara Frontiere a militat pentru implantul noii dramaturgii straine în micuta celula teatrala mioritica, deal-vale-vale-vale.
„The Mercy Seat“ cultiva toate calitatile scriiturii care l-au facut celebru pe Neil LaBute: dialog alert, constructie infailibila. Desele rasuciri de situatie, pozitie, atitudine si forta în cadrul relatiei înainteaza aparent cu câte o jumatate de propozitie scurta de unde se ramifica noi directii ale actiunii. Calitatea lui LaBute, ca si a lui David Mamet, de a induce senzatia ca lucrurile se nasc chiar în momentul de fata, directetea, prospetimea si spontaneitatea sunt evidente pe tot parcursul piesei.
O drama sentimentala se petrece pe fundalul atentatului de la World Trade Center. Nu se putea concepe actualizare mai buna a eternelor probleme dintre amanti (barbatul e însurat si are copii) si recontextualizare mai vivifianta pentru stravechiul conflict pasiune-datorie. În timpul dezastrului, cei doi se delecteaza cu sex oral, chiulind de la conferinta din somptuoasele Turnuri Gemene. Bun prilej pentru el de a disparea din viata familiei si a-si cauta fericirea în lume cu sefa si amanta sa, mai mare cu doisprezece ani. Problema e daca sa-si anunte sotia sau pur si simplu sa profite de numarul mare al disparutilor printre care familia l-ar include. De aici dezbaterea. El, fire practica, pare ezitant, dar dispus. Ea, rivala cinstita, considera corect ca el saplece cu cartile pe fata.
În scenografia minimalista, cum o cere spatiul de la ACT, sincronizarea între prabusirea turnurilor si a relatiei are concretete, gratie proiectiei video a dezastrului pe oglinda de fundal. Din nou scenograful Andu Dumitrescu îsi adecveaza fin limbajul, mixând instrumentarul clasic cu cel multimedia ca sa gliseze realitatea de afara înauntru.
Iar Vlad Massaci, în (deja) buna traditie, potenteaza pâna la limite de expert desfasurarile oferite de mâna lui LaBute, plasând cantitati zdravene de subtilitate în interpretarea celor doi actori: Mihaela Sîrbu, actrita deja rodata, cu mijloace ultrarafinate, si Constantin Dita, cu calitati nestiute pâna la întâlnirea cu acest regizor. Întorsaturi abrupte de relatie, jocul de-a soarecele si pisica, de tensiune echivalenta cu cea din „Cui i-e frica de Virginia Woolf“, balansul între pozitii de forta, ludic si ironie dictat de ascendentul inteligentei ei, al educatiei sau pur si simplu al superioritatii ierarhice se suprapun peste capacitatea lui de a se „descurca“, oportunist, cu minim de efort si de scrupule, cum singur o recunoaste. Nu ca ar fi ticalos 100%. Pâna la urma, nu e un tip prea rau, ba chiar unul cu bun-simt. Doar ca vesnicul „nu vreau sa o/le fac sa sufere“ si calculele de profit afectiv si financiar de pe urma dezastrului bat usor spre cinism. Viata merge înainte si... „tot o sa ne dam cadouri de Craciun si o sa ne facem vacanta de doua saptamâni“ constituie Weltanschauung-ul lui. Pacificator, comod, încearca sa iasa câstigator sau macar cu minim de frecus din orice situatie. Indiscutabil, Constantin Dita joaca bine indecizia, cântarirea lucrurilor cu consecinte neclare, framântarea interioara mascata, în spatele careia se presimt duplicitatea si cioburile în dorinta de a fugi cu ea în lume. Nefiind un personaj pasional, nu se avânta prea tulburat în pledoaria pentru împlinirea dragostei în lumea larga. I-ar reveni ei impulsul deciziei. Atentatul a redeschis doar problema; conflictul interior pare sa fi existat deja. Pâna la urma, despartirea de amanta se va dovedi cea mai buna alegere. Nici nu ai cum sa câstigi peste tot. Dar abia la sfârsit decizia sa se face cunoscuta publicului. Toate schimbarile de situatie iau nastere voalat, cu minutia lui LaBute de mestesugar al textului, urmata întocmai de regizor. Cum fiecare personaj arunca noi carti în joc, miscarea urmatoare nu e niciodata previzibila. Drept pentru care, paradoxal, la un asemenea „teatru de text“, spectatorul e, tot timpul, în priza. Dezbaterea trece necontenit de la principii la detalii de o concretete, nu de putine ori, savuroasa: pozitia preferata a lui (si singura) de a face dragoste, acuplarea impersonala, în timpul careia ea si-a facut, într-un an, toata lista de cumparaturi de Craciun.
Cât despre centrul de greutate valorica al spectacolului, el este, cu siguranta, Mihaela Sîrbu, una dintre putinele noastre actrite cu joc inteligent, în spatele caruia nu se simte facatura. În personajul Abby, etaleaza toate dimensiunile: munti de ironie pentru incultura partenerului, dar si de autoironie pentru diferenta de vârsta dintre ei, în afara uzantelor. E când scorpie rautacioasa, când rival sportiv fata de necunoscuta sotie, când frustrata, când solidara si generoasa cu cei atinsi de catastrofa. Empatica cu familia lui si, evident, cu gravitatea dezastrului, actioneaza sub imperiul emotiilor de moment, pe care le extrapoleaza la principiile morale. Siretenia lui de a exploata un eveniment de asemenea disperare ca sa-si rezolve problema îi repugna, ca si probabilitatea ca din cauza lasitatii lui cariera sa i se spulbere: „La cât m-am luptat si la câte tone de cacat am înghitit ca sa ajung aici, ar fi culmea sa dau cu piciorul la tot pentru un netrebnic“.
Omul are totdeauna potentialitatea alegerii. Dar posibilitatea ei reala i se iveste arareori. Conjunctura face ca optiunile sa devina brusc foarte concrete în piesa lui LaBute, care câstiga dând dezbaterii o greutate nu fictiva, ci reala. De aici si tensiunea permanenta. Sansa ta e acum. Nu mai e vorba despre ce-ar fi daca..., ci despre ce facem în situatia de facto? Acum, imediat. Mergeti sa va convingeti ca „The Mercy Seat“ e un spectacol inteligent cu tot ce trebuie ca sa placa oamenilor inteligenti.