Miercurea (mea) neagra
articol aparut in Cultura, nr. 174 din 2008-05-22» cultura cultura sportului » Psihologia cotidianului
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCU
N-as vrea sa fac o catastrofa din doua, pâna la urma, banale evenimente sportive. Si totusi le-am trait cu un acut sentiment al urgentei cosmice, de parca de împlinirea lor pozitiva ar fi tinut soarta si viata mea. Abia dupa ce m-am dezmeticit, ca urmare a unui rapid si intens travaliu de doliu psihic, am realizat cât sunt de dependent de fenomenul sportiv, ce umori, pulsiuni si frustrari leg profund de acesta. Pe scurt, am înteles ca e ceva în neregula cu mine. Vestea buna este însa ca eu, spre deosebire de zeci de milioane de fani, am ajuns în fine la buna constiinta a patologiei proprii, eliberându-ma astfel de ferocitatea unor trairi care pe multi îi duc la brutalitate, violenta extrema si chiar crima (sau sinucidere).
Miercuri, 7 mai 2008, s-au petrecut doua evenimente sportive pe care eu le-am investit cu multa importanta sufleteasca si existentiala: Steaua a pierdut penibil campionatul de fotbal national, iar Rafael Nadal a fost eliminat, înca si mai penibil, chiar din turul al doilea al turneului Masters Series Foro Italico de la Roma. Ambele episoade mi-au indus un straniu si naprasnic simtamânt al pierderii si depersonalizarii, iar senzatia resimtita m-a paralizat pentru câteva ore bune, anesteziindu-ma practic sufleteste.
Întâi, am sperat ca disperatul ca Steaua sa devina campioana si sa acceada direct în grupele Ligii Campionilor. Fireste, stiam ca cele zece milioane de euro acordate de UEFA pentru aceasta performanta se vor opri în contul lui Gigi Becali, nerevenind decât într-o prea mica jucatorilor. Însa nu la bani îmi era mie gândul, ci la fotbalistii acestui club, care ar fi reînnodat o traditie nu numai frumoasa, ci si unica: singura echipa româneasca membra în selecta companie a cluburilor care au disputat si câstigat Champions League. Stiam ca editia de campionat 2007-2008 a fost nebuna pâna la delir, cu scandaluri, rasturnari de situatie, acuzatii si suspiciuni de coruptie. Stiam de banuielile legate de „butoanele“ manevrate de patronul Stelei. Stiam de scandalul „bricheta“, în urma caruia Rapid, câstigatoare pe teren, pierduse la masa verde partida contra Stelei, partida ce relansase practic campionatul, pâna atunci aparent adjudecat de CFR Cluj. Pe de alta parte, întrucât nu sunt fanul lui Becali, ci al Stelei, am fost constient ca multe din seria de zece victorii consecutive echipa le-a obtinut pe teren, chiar daca norocos; în ultima instanta, nici CFR-ul ardelean nu mi-a facut impresia unei echipe solide, legate, coerente, ci mai degraba aceea a unei adunaturi de individualitati stridente unele altora. Fireste, am sperat ca team-ul meu va câstiga titlul, însa erau deja prea multe semnale ca va fi foarte greu, daca nu imposibil, cu toate ca „ai nostri“ egalasera si depasisera pe stranierii clujeni, în ciuda avansului de 13 puncte existent la un moment dat. Rapid, Dinamo, Poli Timisoara si Gloria Bistrita s-au dat înapoi în fata abia gâfâindei echipe a lui Andone, asa ca, împotriva acestei coalitii a noncombatului resentimentar, nu stiu cum s-ar fi putut lupta eficient.
Si totusi. Si totusi, Steaua a avut sansa ei, pe care a pierdut-o prin egalul scos contra Timisoarei, „acasa“, în Ghencea. Atunci s-a terminat totul, chiar daca urma meciul cu Dinamo. Nu înfrângerea în fata „câinilor rosii“, normala pâna la un punct, s-a dovedit decisiva, ci acel nul neasteptat si fatal. La rigoare însa, nici macar acel meci nu a fost determinant în esecul Stelei, ci suita de egaluri si înfrângeri bizare din turul campionatului, caci ros-albastrii au trebuit sa alerge un retur întreg pentru a recupera handicapul pe care si l-au creat singuri jucând mizerabil anul trecut. Una peste alta, m-a durut sufletul ca echipa mea a pierdut si recunosc ca nu m-a animat nici un gând pozitiv fata cu noua campioana, CFR Cluj, si arogantii sai conducatori, aparent mai civilizatii Muresan si Paszkany. Dar asta este.
Lovitura de gratie mi-a venit însa de-acolo de unde nu m-as fi asteptat: de la Rafael Nadal care, surprinzator, a pierdut în turul doi la Roma contra altui spaniol, Juan Carlos Ferrero, ce-i drept, deloc un oarecare, fost lider mondial si fost campion la Roland Garros. Cum de s-a întâmplat „minunea“ ca Nadal sa fie înfrânt pe zgura, o suprafata pe care o domina fabulos din 2005? Destul de neverosimil de simplu: oboseala si mai ales uzura explica acest esec. De trei ani maiorchinul face tripla în trei saptamîni consecutive: Monte-Carlo, Barcelona si Foro Italico. Meciuri dure, grele, extenuante, disputate pe o suprafata lenta, acolo unde punctul se câstiga cu sudoare. Ca si Fererer, Nadal s-a uzat, însiruind victorie dupa victorie. Uneori, filmul se mai rupe, coerenta sare în aer si, vorba crupierului de la Grand Casino din Monte-Carlo, rien ne va plus. Dar chiar si înfrânt, Rafa a cazut de pe un cal frumos, caci esecul în fata lui Ferrero nu este câtusi de putin rusinos. Tenismanul cu nume de rege este un practicant calofil al sportului alb, un elegant si un rafinat. În plus, la acelasi turneu, marele sau rival, Roger Federer, a pierdut si el, chiar daca abia în sferturi, în fata altui jucator tehnic si inteligent, cehul Stepanek. Finalmente a câstigat, nu fara emotii, Nole Djokovici, apropiindu-se periculos de pozitia a doua a clasamentului ATP si amenintându-l fara menajamente pe Rafa Nadal. Ramâne ca junele din Manacor sa-si ia revansa la Hamburg si mai ales la Roland Garros, pentru a egala performanta lui Borg - patru titluri consecutive pe zgura pariziana.
Care este morala acestei miercuri negre pentru fanul sportiv care sunt? Cât priveste ratarea titlului de catre Steaua, zicala din popor cum ca „nu se îngrasa porcul în ajun“ este îndejuns de graitoare ca sa mai fie nevoie de un alt comentariu. Ori pornesti bine de la bun început si controlezi întrecerea, ori esuezi în penibil, cum s-a si întâmplat. Despre înfrângerea lui Nadal, am ales o alta vorba de duh româneasca, una care vine ca o manusa situatiei: „ulciorul nu merge de multe ori la apa“. Într-adevar, totul are un sfârsit, prin urmare si invincibilitatea spaniolului trebuia sa se termine cândva...
În ceea ce ma priveste, am învatat ca viata reala nu are nimic de-a face cu proiectia psihica subiectiva pe fundalul oferit de lumea sportului, dar si ca frustarile personale nu e logic sa fie rezolvate în planul simbolic mediat de competitia sportiva. Una e sa fii solidar, „la bine si la rau“, cu echipa sau jucatorul preferat, si alta e sa te identifici cu nereusita si esecul acestora...