Autonomia esteticului
articol aparut in Cultura, nr. 174 din 2008-05-22» cultura cultura dezbaterii » Dosar Cultura
Autor:
Sunt putini cei care simt nevoia sa clameze explicit acest principiu; el ramâne, totusi, o presupozitie tacita a tagmei, o propozitie tare a deontologiei ei. (Precizati formularea pe care o dati dvs. acestei presupozitii tacite – în cazul în care, evident, ea exista pentru dvs.) Asa stau lucrurile la nivel teoretic. Dar oare, la nivel practic, lucrurile nu stau cu totul altfel? Ultima istorie literara, a lui Alex Stefanescu, este una curat politica. De asemenea, istoria in progress a lui Nicolae Manolescu este mai curând recontextualizanta în sens istoric-politic (a se vedea capitolele despre Preda si Eugen Barbu) decât „estetica“. Si, de asemenea, nu au stat tot timpul altfel (începând de la Maiorescu, pentru care junimitatea functiona pe post de cârja valorica, trecând prin Gherea, Iorga, Ibraileanu, Lovinescu – acel Lovinescu plin de judecati si pre-judecati etice sau, mai rau, extraliterare în sens umoral)? În timpul comunismului autonomia criteriului estetic a fost o arma defensiva, care sa permita ofensiva politicii culturale (atâtea romane curajoase proaste au fost înaltate nu în numele criteriului estetic). Pe de alta parte, chiar si în cel mai exact realism socialist, Petru Dumitriu a reprezentat altceva decât Al. Jar. Cum pot fi rezolvate aceste ambiguitati? În continuare, ce e de facut? Este autonomia esteticului mârtoaga galbuie a lui D'Artagnan, de care trebuie sa scapam la prima oprire – pentru ca nu mai face fata prezentului/ drumului? Sau exista jaratic pe undeva?
Dosar realizat de MIHAI IOVANEL
Subtitlurile apartin redactiei
...garanteaza libertatea constiintei
SANDA CORDOS
Daca este sa pastrez termenii propusi de dvs., n-as compara esteticul cu o mârtoaga, ci cu jaraticul care face calul întraripat. Pentru ca singur esteticul asigura operei literare unicitatea, originalitatea, calitatea artistica, adica sansa de a depasi locul comun. Cât de important este esteticul, se observa, în negativ, tocmai în literatura realismului socialist invocata de catre dvs. care, în partea ei covârsitoare, nu mai parvine la arta, ramâne o arhiva a locurilor comune si a lozincilor propagandei. Un autor precum Petru Dumitriu a reprezentat altceva tocmai pentru ca avea instructia si calificarea estetica necesare pentru a face ca practica sa literara sa depaseasca, uneori, linia generala si obligatorie trasata ideologic. O depaseste, asadar, estetic, prin interesul aratat constructiei, cuvintelor, formei (interes adesea sanctionat în acei ani 50 ca fiind – în expresia lui Mihai Novicov – „dispret boieresc fata de viata, fata de interesele poporului“); astfel, unele din cartile lui Petru Dumitriu ajung sa fie (folosind, din nou, si simplificator termenii de mai înainte) pe jumatate mârtoaga, pe jumatate cal întraripat. Apoi, de la începutul anilor 60, autonomia esteticului a fost o linie ofensiva a obstei scriitoricesti, prin veritabile campanii si strategii purtate si desfasurate de critici si scriitori. Abia aceasta autonomie (mereu amenintata si hartuita, mereu de recâstigat) le-a permis scriitorilor sa vehiculeze, sub pavaza esteticului si a fictiunii, probleme de existenta comunitara care nu-si gaseau drept la expresie în nici un alt discurs public. Ca, uneori, receptarea critica a pus anumite accente morale sau politice, ca a subliniat curajul unei opere, nu cred ca e un fapt în masura sa stirbeasca autonomia esteticului, ci – eventual – sa demonstreze o alta lege elementara a artei, aceea ca esteticul vehiculeaza valori extraestetice. Daca judecata literara de atunci a fost gresita, încetosata de balansul unei lumi care, în anii 80, îsi pierduse grav echilibrul, cred ca sta în puterea criticii de acum sa avanseze o alta judecata artistica, iar nu sa suspende aceasta operatie.
Dar opera literara câstiga, în orice epoca istorica, în timpul comunismului ca si azi, la noi, ca si aiurea, în puterea ei de reprezentare, în forta de a vorbi constiintei, în universalitatea si adâncimea mesajului ei, tocmai atunci când e o forma unica si irepetabila, adica atunci când este o opera de arta. Cu cât calitatea ei estetica e mai desavârsita, cu atât valorile existentiale pe care le transmite „cresteaza sufletul, se împlânta în el“, cu cuvintele lui Marin Preda. Daca nuvela, romanul sau poemul pe care îl citesc e rau facut, are verbiaje, „burti“, emfaze, limbaj nepotrivit în constructia personajelor etc., acestea vor stânjeni (pâna la a-mi obtura) receptarea mesajului si a valorilor sale extraestetice. As spune ca, în materie de arta literara, autonomia esteticului este prima garantie si cea mai însemnata pentru libertatea constiintei.
Scurt si simplu
AL. CISTELECAN
Ok, eu sunt dintre acei putini (dar i-ati numarat corect?), chiar daca nu simt toata ziua nevoia sa clamez principiul pe care-l puneti acum în dezbatere. Dar sa zicem ca - pe cât pot - mi-l asum si, pe cât mi-e posibil, îl si profesez.
Si pentru ca-i o dezbatere, deci ceva în care lucrurile nu trebuie complicate, am sa fiu cât mai simplu si mai scurt. Despre „autonomia esteticului“ se vorbeste, în mare, la trei nivele - si din trei perspective referentiale si argumentative.
Presupun ca, la nivelul primar, vor mai fi fiind - multi, putini - oameni care sa admita ca orice violenta ideologica asupra literaturii îi încalca acesteia autonomia. E, ca sa zic asa, perspectiva sociala, cea prin care autonomie înseamna libertate de creatie. Asta nu scoate din cauza optiunea - necontrânsa - a unor scriitori de a-si asuma o anume militanta (de indiferent ce tip - religios, ideologic, atitudinal etc.), de a fi combativi în cauze anume sau generale. Pâna si un scriitor care pare a admite „autonomia esteticului“ ca David Lodge pretinde ca si-a scris „Muzeul Britanic s-a darâmat!“ pentru a-i ajuta pe reformatorii de la Conciliul Vatican II sa impuna acceptarea (de catre restul parintilor conciliari, deci de catre Biserica catolica) a utilizarii anticonceptionalelor. E o teza foarte concreta si imediata, dar asumata prin „liber arbitru“.
La nivelul cel mai sofisticat, „autonomia“ reprezinta un concept estetic prin care valoarea estetica e scoasa de sub conditionarea (subordonarea) altor valori. Discutia e aici, fireste, complicata si delicata, dar fapt e (e?!) ca, în literatura, celelalte valori exista numai daca sunt acreditate de/prin cea estetica. Nu exista nici o valoare daca nu exista întâi valoarea artistica. Nu stiu daca ea e o valoare de sinteza, o valoare în care sublimeaza celelalte, dar e una care le traverseaza pe toate celelalte si le garanteaza existenta - în interiorul faptului literar, fireste; înafara, treaba lor. E, daca vreti, perspectiva estetica sau teoretica.
Cealalta, relativa la felul în care criteriul se oglindeste în receptare, e mai degraba o perspectiva psihologica; nu-i de vina autonomia estetica daca cineva ne enerveaza atât de mult încât nu ne putem stapâni nervii nici la exegeza si-i ascundem dupa aparente obiective si argumente în folosul resentimentului nostru. Iar de enervat ne poate enerva orice, inclusiv excesul de talent al cuiva; nu mai vorbesc de faptul ca-i, poate, din alt partid, ca are nasul strâmb sau se uita crucis. Daca e greu de tinut, nu înseamna ca principiul nu exista; el exista chiar daca l-am încalca toti. Ceea ce, probabil, se întâmpla.
Nu putem ramâne suspendati în autonomia esteticului
MIRCEA A. DIACONU
Înteleasa ca principiu definitoriu al gândirii moderne, autonomia esteticului a fost definita aproape exclusiv în termeni negativi. Stim mai degraba ce nu înseamna autonomia esteticului decât ce înseamna. Iata: nu înseamna angajare politica, nu înseamna misionarism etnic, în nici un caz utopism etic. Printre cele patru erezii ale traditionalismului de care vorbeste Poe, una este a didacticismului. Literatura în slujba a ceva exterior propriei sale identitati plaseaza orice text în zona traditionalista.
Dar ce înseamna aceasta proprie identitate aflam mai greu. Daca e rupta de contextul politic, moral, etnic, literatura nu poate fi, totusi, rupta de obsesiile, credintele, pasiunile unui autor care traieste hic et nunc. Prin urmare, pâna unde mergem cu independenta de lume a operei? Sigur, nu ne da mâna sa nu aderam la convingerea lui Baudelaire care considera ca, în poezia franceza, „orice metafora are mustati de general“. Peste ani, lui Ionescu i se reprosa, în Franta, ca teatrul sau nu se angajeaza în disputele omului imediat, ca nu are un mesaj evident privind actualitatea politica. Dar, într-un fel sau altul, si Baudelaire, si Ionescu se angajeaza în întelegerea fiintei umane. Autonomia esteticului nu e nicidecum o simpla chestiune de formalism, caci, s-o spunem, riscul este acela al epurarii operei de fiinta.
Prin urmare, principiul pare neconvingator din cauza insuficientei sale si a radicalismului pe care îl instituie. „Demonii“, cu un motto explicitant, sau celebrul roman lui Heinrich Böll, „Onoarea pierduta a Katarinei Blum“, sa fie lipsite de valoare din cauza tezei evidente? De fapt, spunem lucruri comune. Demonstratia o face într-un loc, pentru a invoca autori vechi, I.L. Caragiale. Dati-mi voie sa fiu abuziv si sa citez: „Au tendenta piesele lui Shakespeare? – Desigur, nu. // Dar Tacit?... dar «Divina Comedie»?... Ba bine ca nu. // Dar «Le Tartuffe»? – Mai ales. [...] Poeziile lui Byron? – nu; ale lui Goethe? – nici atât; ale simpaticului nostru academic Anton Naum? – si mai putin. Dar ale lui Schiller (pe care Caragiale îl dezavua, n.n.), ale poetilor nostri socialisti? – desigur ca au“. Concluzia lui Caragiale este ca, pusa în termenii acestia, ai polemicii de sfârsit de secol XIX (în prelungirea careia ne situam), problematica e falsa. Ceea ce conteaza este disocierea dintre artistic si artificial. Si tot Caragiale definea arta într-un fel care ne plasa deasupra disputei: „Arta este, cum am zice mai bine? Este încercarea spiritului omenesc de a satisface o mare nevoie a spiritului omenesc...“. Sau iata: „Lipsa de talent este incapacitatea de a gasi formula de comunicare intelectuala exacta a simtirii ce ne-a produs-o împrejurarile materiale“. Când am scris o carte despre Creanga vorbind despre autonomia scrisului sau, am avut în vedere prezenta acestei nevoi, neideologizate, de a comunica. Dar o ideologie se afla înscrisa în chiar fiinta scriitorului veritabil.
Daca e vorba de proiectia critica a problemei, atunci chiar faptul ca sustinatorii autonomiei esteticului practicau, si ei, un anume tip de militantism ne plaseaza într-o zona de ambiguitate. Nu e vorba de erorile practice: ca Maiorescu nu i-a vazut pe Hasdeu, pe Macedonski sau pe Filimon ori ca la cenaclul lui Lovinescu veneau nu marii poeti interbelici, moderni în afara modernismului lovinescian, ci multi ramasi astazi doar în istorii literare. E vorba de concept: daca singura imoralitate în arta e lipsa de talent, cum zicea Lovinescu, problema este în ce masura criticii reusesc sa vada si sa situeze talentul si arta dincolo de ideologie, fie ea „buna“ sau „rea“. Si în ce masura acest talent nu slujeste o ideologie, sau n-o slujeste într-un mod care pericliteaza arta, ci se afla într-o relatie mai complicata cu ea. Purismul estetic e, oricum, o utopie – în sensul în care a discuta o opera înseamna a intra în tesatura abia perceptibila a unei fiinte care se scrie, pe sine si timpul caruia îi apartine. Ar trebui sa ne întoarcem la Gherea, sa eliminam ce-i de eliminat, si sa vedem ca nu putem sa excludem din discutie un anume tip de determinism pe care se fundeaza câteva metode critice importante ale secolului XX.
Importanta pare, în acest caz, coerenta din interiorul fiintei care creeaza, o anume sinceritate cu sine însusi, felul netrucat de a-si construi adevarul, finalmente acest adevar al fiintei sale. Tocmai de aceea nu mai intereseaza azi ce adevar conjunctural sustinea Dante. Facând un salt urias, putem sa avem aceasta privire neafectata „politic“ fata de Nina Cassian sau fata de Beniuc, ca sa invoc situatii limita? îmi propun sa fiu onest – sper c-o facem cu totii – si ca încercam sa citim fara prejudecati. Asadar, caut si aici eventualul poem salvator. Desi, o întrebare ramâne: ne putem sustrage pre-judecatilor care ne construiesc? Asadar, o stiu prea bine: nu înseamna ca si reusesc în încercarea de a citi dincolo de orice prejudecata. Si nu pot decât sa fiu dezamagit când recitesc, din Geo Dumitrescu, poet pretuit, poeme precum „Ford“, aceasta denuntare de la tribuna a capitalismului cel rau, ori „Câinele de lânga pod“, cu finalul sau atât îngust moralizator. Caci tot ceea ce parea surprindere a detaliului într-o poetica de tip cinematografic nu este decât parte dintr-o alegorie umila. Si atunci, iata, constat ca, dupa ce încerc sa-l citesc, de exemplu, dincolo de ideologie pe un Mihai Beniuc, nu pot s-o fac, poate din cauza surprizei, când îl am în vedere pe Geo Dumitrescu.
În fine, sunt doua contexte care ne obliga azi la o redefinire a autonomiei esteticului: depasirea modernismului si iesirea din comunism. Fiecare cu motivatii proprii, cu implicatii diferite. Asa încât, poate ca, mai mult decât oricând, privirea estetica trebuie sa asimileze armatura etica. Si sa-si asume acest fapt. Daca tot nu putem ramâne suspendati în autonomia esteticului, nu ne ramâne decât sa încercam o recontextualizare a sa. În ce ma priveste, azi nu mai vad în termeni absolut dihotomici si incompatibili aceasta problema. Gândesti estetic o problema de etica. As spune: estetica este un mod de situare etic în lume. Sau... vieceversa.
Ce nu putem arunca peste bord
ADRIAN JICU
Sunt putini cei care simt nevoia sa clameze explicit autonomia esteticului fiindca astazi sunt putini care sa astepte asa ceva. Sau, cum s-ar zice în limbaj de lemn, fiindca traim într-un anumit context cultural. Sa nu uitam însa ca acest principiu s-a raportat mai întotdeauna la specificul momentului si s-a definit adeseori prin opozitie cu ceva. Maiorescu însusi va fi simtit nevoia sa se foloseasca chestiunea autonomiei esteticului nu doar pentru a umple un gol în plapânda cultura româna, ci si pentru a-si impune personalitatea. Conceptia sa despre nevoia autonomiei esteticului se opunea politizarii asa-zisei poezii si nonvalorii. Teoretizarile sale sunt, în fapt, o compilatie din câteva sisteme estetice mai vechi si mai noi. Cu toate acestea, ele au facut, la momentul respectiv, mult bine. Atât literaturii, cât mai ales lui Maiorescu. Nu întâmplator, ele au nascut reactii, un Gherea, spre exemplu, opunându-se, dintr-o perspectiva mai apropiata spiritului epocii, separarii nete a esteticului de alte domenii ale vietii publice. Hranit cu lecturi deterministe si materialiste, criticul socialist pleda, tot prin opozitie, pentru (h)eteronimia artei (si implicit a literaturii).
Lupta pentru autonomia esteticului a continuat - ma tem - mai degraba din motive extraestetice. Discipolii lui Maiorescu (P. P. Negulescu, Mihail Dragomirescu si altii) si continuatorii lui Gherea (Nicolae Iorga sau H. Sanielevici) n-au facut decât sa prelungeasca batalia maestrilor, scapând uneori din vedere chiar mobilul luptei. Nu întâmplator s-a ajuns la rezultate dezastruoase sau la exagerari de mirare. Abia G. Ibraileanu si E. Lovinescu reusesc sa struneasca problema autonomiei esteticului, discutând-o si ei prin raportare la specificul perioadei interbelice. Primul îsi va limpezi convingerile abia spre finalul activitatii, dupa ce se va fi eliberat de ideologia poporanista si de luptele de la începutul secolului. Lovinescu a nuantat si el principiul autonomiei esteticului printr-un corolar, acela al mutatiei valorilor estetice. Carevasazica esteticul este autonom, dar numai prin raportare si cu valabilitate de o epoca. Nu-i mai putin adevarat ca Ibraileanu si Lovinescu (si altii) luptau, mai mult sau mai putin constient, împotriva politizarii excesive a literaturii, împotriva unor orientari extremiste date fie de avangardism, fie de gândirism. Asta în teorie. Pentru ca în practica au avut simpatiile si antipatiile lor. Iar unele dintre judecatile lor de (non)valoare tradeaza evidente umori, fiind construite pe orice altceva numai pe criterii estetice nu. Cât despre G. Calinescu, el îmbraca principiul autonomiei esteticului, în care crede oarecum aprioric, în haina sublimata a criticii creatoare, fara a-l respecta întotdeauna cu strictete.
Dupa Al Doilea Razboi Mondial apele se tulbura, problema autonomiei esteticului devenind calul de bataie al disputelor ideologice. Daca pentru proletcultisti el este sublim, dar lipseste cu desavârsire, principiul este reinventat dupa anii '60. Dosita sub masca realismului socialist, autonomia esteticului a continuat sa existe în forme voit prefacute, criptate sau aluzive, constituindu-se (vorba mare!) într-o forma de rezistenta. Numai asa îmi pot explica unele carti realmente valoroase. În ceea ce priveste istoriile literare (fie ca e vorba despre cea a lui Alex Stefanescu, fie ca e cea „in progress“ a lui Nicolae Manolescu, fie ca e vorba despre altele) ele nu au fost niciodata pure si nu au putut tine cont doar de criteriul estetic. Ar fi deci impropriu sa pretindem asa ceva …
Cât despre actualitate, nu cred ca putem arunca autonomia esteticului peste bord ca pe un lucru nefolositor. Dezinteresul (mai ales teoretic) s-ar putea explica prin lipsa unui factor constrângator sau a unui element de opozitie la care sa se raporteze. Esteticul ar putea avea totusi o sansa ca substitut serios al consumismului, al literaturii de divertisment. Daca va fi asa sau nu, greu de spus. Cert este ca nu se va mai vorbi foarte mult la modul teoretic despre autonomia esteticului. Ea va ramâne probabil un aspect implicit, iar teoria si mai ales critica literara se vor îndrepta catre un soi de metadiscurs. Întrebarii lui Mihai Iovanel, „În continuare, ce e de facut?, nu-i pot da un raspuns. Si nu stiu de ce ar trebui neaparat facut ceva anume. Sa reinventam roata? Sa reinventam autonomia esteticului? Ramân însa utile, din când în când, dezbateri de idei care sa (ne) aminteasca, mai ales cronicarilor literari, ca trebuie sa se situeze, cu riscurile pe care asta le presupune, pe tarâm estetic.
Opera, valoare si „pe aici nu se trece“
CRISTINA BALINTE
Autonomia esteticului este o forma de arianism (termen adoptat, aici, în sensul segregationist cel mai larg), prin functionarea caruia, într-un sistem tentat de fixarea în canon, se atribuie manifestarilor creative, artistice, locurile din primele rânduri. Un as scos la restriste din mâneca vigilentei critice, în scopul câstigarii partidei demnitatii necontaminate de interferente. O reactie de aparare, prin apelul la fundamente escavate de la nivelul simtului comun, contrapusa unei actiuni de metisaj perceput drept „corp strain“, agresiv.
În ultima instanta, ceea ce diferentiaza artisticul de stiintific prezinta macar un punct de tangenta cu intuitia Frumosului creat. O scriere, de exemplu, se omologheaza ca parte din literatura, în momentul în care dincolo de componentele (tematice, genologice) integrate devine manifest necesarul minim de intentionalitate estetica. De cota dozei acesteia depinde, însa, repartizarea în structura canonica.
Autonomizarea functiei estetice nu are treaba cu periferia, ci strajuieste Poarta Raiului valoric, dupa principiul: daca literatura este o arta, atunci sa fie arta, nu pretext pentru documentar, istoric, dogmatic, doctrinar, sociologic s.cl.; scrierile care sunt capabile sa se plieze la cerinta trec înainte, catre zona „operelor“, restul tine de esafodaj si balast.
Dincolo de idealisme, situatia în regim realist genereaza multiple zone de nuantare. Problema se iveste înca din faza definirii razei referentiale a conceptului de „estetic“. Sub incidenta ei cad forme, categorii, procedee, genuri; chiar si teme, în clasicismul doctrinar. Se vorbeste despre estetica romanului, estetica dramei, estetica basmului, estetica sonetului, estetica urâtului, estetica macabrului, estetica ludicului, estetica stilului, estetica oitelor si a pastorilor, a eroilor si a martirilor. Aproape orice poate fi regalat cu epitetul de „estetic“, mai dificil este de precizat tinta obiectiva, punctuala, a conceptului. Frumosul? Prea impresionistic. Dispunerea corecta într-o structura prestabilita? Prea clasicizant. Valoarea de (cap d')opera? Prea subiectiv. În consecinta, esteticul opereaza, pe cale naturala, în acceptiuni personale. Intervine însa calea institutionala, modelatoare, normativa a criticii, iar esteticul ajunge, în acest caz, sa coloreze sabloane gata pregatite de tipul „iata cum trebuie sa arate o opera de arta, pentru ca noi, criticii, sa o acceptam ca atare“.
Fara baza estetica, nu avem arta, nu avem literatura; asa încâlcit cum este, esteticul reprezinta un criteriu esential de evaluare în domeniu. Dar absolutizarea lui reuseste sa multumeasca publicul, cititorii? Delectarea-contemplare este îndeajuns? Barocul înseamna nu doar imagini frumoase, ci presupune si ideologia Contrareformei. Ca fenomen stârneste spiritul problematizant al spectatorului, îl incita sa fie activ în fata unui fapt artistic dinamic, viu, non-inert. La extrema, autonomizat estetic este rococoul: imagini strigator (în gol) de frumoase si cam atât; ca sa supravietuiasca li se infuzeaza asocierea cu teoriile non-estetice ale melancoliei sfârsitului de secol. La extrema extremei, stilul rocaille reprezinta o intoxicatie din abuz de frumusete.
Virând înspre literatura, ma opresc la afirmatia lui Victor Hugo, facuta în capitolul „Aceasta o va ucide pe aceea“, din „Notre-Dame de Paris“: „Dante în secolul al treisprezecelea este ultima biserica romanica; Shakespeare în secolul al saisprezecelea este ultima catedrala gotica“. Ambele nume citate intra din prima în orice canon al literaturii universale. Desi parte a unui discurs ideologizat despre influenta tiparului si ruinarea patrimoniului, consideratia lui Hugo cântareste cât zeci de atitudini extaziate de arta, frumusetea, perfectiunea si genialitatea operelor scriitorilor mentionati. Ce reprezinta „Divina Comedie“ sau „Furtuna“, în cheia autonomiei estetice? Opere literare exemplare. Placerea lecturii este meritul exclusiv al valorii estetice, al maiestriei stilului, al contemplarii bucuroase a artei scrierii? Evident ca nu, în actul receptarii fiind implicata sinteza factorilor estetici, dogmatici, filosofici, epistemologici. Aceste interferente de domenii afecteaza validarea canonica? Dante nu ofera doar un poem frumos, tertine impecabile si imagini sublim inspirate; livreaza si ideologie catolica, polemizeaza cu unii contemporani din punctul de vedere al guelfului alb. Shakespeare, în „Furtuna“, distribuie în egala masura publicului, placere si cunoastere. Da, la vremea lor, estetica nu exista ca disciplina; de presupus, atunci, ca niciunul nu avea inoculata constiinta estetica. Post festum, însa, cei doi îndeplinesc toate calitatile unor autori de referinta literar-culturala absoluta. Daca ar fi sa ne limitam la criteriul autonomiei esteticului în atribuirea locului în canon, Dante si Shakespeare ar fi în urma lui Angelo Poliziano, Th. Gautier, José Hérédia, mai calofili si mai supusi imperativului „arta pentru arta“. Or, de la amatori pâna la eruditi, nimeni nu pretinde acceptarea unei asemenea ierarhii.
Esteticul este autonom la modul declarativ, altfel autonomia lui se dovedeste fie un loc comun didacticist, fie o strategie de echilibrare a raportului de forte. Situatia dintâi vizeaza spiritul junimist si pe acela cenaclier lovinescian, „saloane“ iluzoriu centrate, în stil riguros de manual, pe urmarirea exclusivista a manifestarilor Frumosului, fara partis pris-uri politice, ideologice, filosofice (de altminteri, nici linia sociologica a lui Gherea, ori ideologismul samanatorist al lui Iorga nu eliminau din discutie functia estetica, artistica, doar ca nu îi confereau prioritate; nici insurgenta avangardista nu se dispensa cu totul de calitatea de fapt artistic, numai de formele contraveniente conceptiei Noului). A doua situatie se refera la coliziunea cu dogmatismul (a nu se confunda cu arta angajata). În acest sens, adoptarea criteriului autonomiei esteticului este o reactie la o actiune. Realismul socialist combate „decadenta“, „estetismul“, „intimismul“. Compartimentul literar vidat de scrierile „dusmanului de clasa“ se cere umplut cu entuziaste „productii de partid“. Arta? Nu, politica pe întelesul tuturor, traducerea cu mijloacele literaturii a directivelor oficiale. La începutul anilor '60, autonomia esteticului reuseste sa fenteze dogmatismul. Este argumentul de bun simt pentru a izola artisticul de politic. Revine interesul pentru felul în care se scrie, nu pentru ce se scrie. „Arianismul“, vigilenta, inflexibilitatea redau, teoretic, prestigiul creatiei. Unui totalitarism i se raspunde printr-un alt totalitarism.
Autonomia esteticului opereaza, prin urmare, eficient de pe pozitii de forta. În regim relaxat, de normalitate înseamna conservatorism. O poveste frumoasa, o metafora elaborata sunt oricând salutare, însa nu suficiente, pentru a impresiona decisiv cititorul. În receptare, intra în calcul din ce în ce mai mult o estetica „metisata“ comportamental: a atitudinii imprimate scrierii. Chiar si romanele recente cele mai apropiate de spiritul metaforizant al anilor'60-'70 („La Symphonie du loup“ al lui Marius Daniel Popescu, „Cine adoarme ultimul“ al lui Bogdan Popescu) nu sunt viabile numai prin calitatea expunerii narative, ci prin dispunerea povestirii bine conduse în ansamblul învaluit de atitudine critica, nostalgica sau de umor si ironie.
Literatura nu va fi niciodata lipsita de elementul estetic, oricâte ambiguitati contine termenul si oricâte fronde l-ar împinge cât mai spre margine. Doar ca tipul de evaluare care îl va lua preponderent în atentie va ramâne cel de natura academica. În schimb, evaluarea de masa va miza pe heteronomie, pe formula câstigatoare a esteticului asociat.
Un lapsus esential
ALEX GOLDIS
Supralicitarea „autonomiei esteticului“ în timpul comunismului (în absenta unor categorii politice, ea era singurul indiciu al rezistentei civice a scriitorilor) a facut sa fie destul de aspru taxata dupa '90. Adversarii ei n-au pregetat nicio clipa sa-i denunte falsitatea prin care, pretinzând ca face doar literatura, încerca sa dea o riposta ce depasea mizele literaturii. Astfel încât, la noi nu s-a putut discuta niciodata fara ton ridicat, cu cartile pe masa, despre complexitatea relatiei literatura-societate. Cum autonomie a esteticului n-am prea avut - desi era permanent invocata -, n-am avut, în timpul comunismului, nici sociologie sau ideologie a literaturii: pe de o parte, pentru ca istoria era falsificata de la Centru, iar pe de alta parte, pentru ca „autonomistii“ respingeau din start orice încercare de explicare a literaturii prin mize externe. Astfel încât pozitiile inflamate de azi sunt, probabil, daca nu normale, explicabile.
Argumentul meu în favoarea autonomiei esteticului e pragmatic. Daca nu mai cred ca putem vorbi de estetic în sine (teoreticienii „Scolii Suspiciunii“ sunt extrem de convingatori în acest sens), nu pot sa nu observ ca, în practica, opera literara se supune cu greu explicatiilor sociologice sau politice. Excelent e, de pilda, un text recent al lui Jacques Rancière, în care teoreticianul francez demonstreaza ca proza lui Flaubert a putut fi interpretata atât ca „stângista“, cât si ca „aristocratica“ pornind de la aspecte diferite ale operei: daca în realismul autoreferential unii vedeau pasiunea nobilului de a se distanta de „mase“ sau de cititorul obisnuit, din punctul de vedere al nivelarii imaginarului (realismul flaubertian e o arhiva în care evenimentele mari fraternizeaza indistinct cu cele mici) autorul „Doamnei Bovary“ pare un democrat get-beget. Fara a apela la concepte inefabile, asadar, Rancière demonstreaza ca literatura e atât de complexa, încât poate îngloba, la diferite nivele, explicatii social-politice nu doar diferite, ci contrare. Din aceasta cauza, chiar în conditii de politizare oficiala a literarului, acesta s-a strecurat, întotdeauna, printre dogme. La urma urmei, cea mai la îndemâna dovada ca literatura e ireductibila la social-politic mi se pare aceea ca am iesit dintr-un sistem totalitar cu o literatura onorabila si cu o traditie literara care sta în picioare. Literatii n-au pornit de la zero dupa '90, asa cum au facut-o sociologii, istoricii sau filozofii, tocmai pentru ca, desi multe teme îi erau interzise, prin ambiguitatea ei de substanta, literatura a învatat sa le spuna „pe invers“. Nu sunt adeptul teoriei „limbajul esopic ne-a facut mai profunzi“, dar nici nu e sigur ca într-un alt regim am fi avut o literatura mai valoroasa.
În fine, cei care renunta la postulatul esteticului nu numai ca scapa din vedere polisemia de substanta a literaturii, care poate spune la un nivel ceea ce infirma la altul si pentru care nici politicul, nici sociologicul, nici psihanaliza nu prea au instrumente, ci si specificitatea meseriei de critic literar. Pentru mine, critic literar e numai tipul care îsi da seama ca, la capatul explicatiilor sociologice sau politice, a mai ramas ceva nespus: sa se cheme acest lapsus esential „autonomia esteticului“? Cine nu accepta ca literatura face altceva si altfel decât documentarul sau studiul antropologic si-a dat foc la meserie, aduce a cizmar care contesta existenta cizmelor. „Autonomia esteticului“ nu e sintagma abstracta, ci instrument practic, parte din regulile jocului de-a critica literara. La urma urmei, meditând la estetic, ma pomenesc zicând si eu ca Manolescu despre canon: „esteticul nu se discuta, esteticul se face“.