„Nici o picatura de forta morala nu se pierde în zadar“

articol aparut in Cultura, nr. 174 din 2008-05-22
» cultura cultura literara »
Autor: VICTOR DURNEA

Propozitia citata în titlu constituie, precum se stie, „lozinca lui Roitman“, pe care Vania Rautu, eroul principal al romanului „În preajma revolutiei“ si alter ego-ul autorului, C. Stere, si-o însuseste, dându-i rolul de suprema „norma de viata“.

„Lozinca“ nu este însa cu adevarat a lui Moise Roitman, în a carui scrisoare-testament, „cuvânt cu limba de moarte“, lasat în ajunul executiei sale într-o îndepartata localitate siberiana (i) , ce-i drept, Vania Rautu o gaseste. Ea nu-l are ca „autor“ pe colegul, prietenul si fostul tovaras de lupta chisinauean, nefiind, în fond, decât o formulare, nu lipsita de o anume imprecizie (ii), a unei legi, a unui adevar stiintific (iii) . Si nici nu poate fi „a lui“, în sensul ca si-ar fi apropriat-o: pentru el, maxima capacitate mobilizatoare avea „cauza“ socialismului, în a carui apropiata victorie finala credea nestramutat, credinta ca face parte dintr-o „oaste“, ca el însusi „a prins faclia“ de la un tovaras cazut si ca altcineva o „va prinde“ dupa moartea sa.



„Porcarie hamletizatoare“



În contextul scrisorii mentionate, „lozinca“ pare formulata mai degraba pentru uzul unui Vania Rautu care, dupa ce abandonase credinta în Dumnezeu pentru „religia viitorului“, ajunsese sa se îndoiasca partial de justetea acesteia din urma si de eficienta tacticii adoptate în lupta.

În ce-l priveste pe C. Stere, nu exista nimic din care sa se deduca faptul ca îndoiala respectiva se înfiripeaza într-adevar în constiinta lui înainte (sau curând dupa) executarea colegului de liceu Leo Kogan Bernstein, prototip al lui Moise Roitman. Ea transpare însa limpede într-unul din textele pe care fostul deportat siberian le publica imediat dupa instalarea lui în România, anume în „notitele observatorului ipocondric“, în care spunea raspicat: „Nu înteleg pe un socialist daca el nu simte un respect elementar pentru demnitatea omeneasca, daca el nu are o umbra de iubire pentru oamenii concreti ce-l înconjoara; nu cred în sinceritatea unui luptator pentru forme sociale mai drepte si mai umane, daca el îmi zice: «piara poporul român întreg, numai socialismul sa învinga», daca el nu pricepe astfel adevarul clar ca lumina soarelui ca nu oamenii sunt pentru socialism, ci socialismul pentru oameni…“ (iv)

Dar „observatorul ipocondric“ respinge nu numai acest „socialism“/acesti socialisti. El respinge totodata, într-o diatriba vehementa, saturata de sarcasm vitriolant, pe mai toti cei apartinând claselor suprapuse („oamenii cumsecade“, elemente ale burgheziei înaintate, „patura culta“, tineretul în genere, „studentimea „universitara“, „patura culta socialista“ etc.), la toti constatând o totala lipsa de „vlaga morala“, „prostratie morala“, „decadere morala“, „pesimism imoral sau imoralitate pesimista“, „porcarie hamletizatoare“.



O idee scumpa



Tabloul era, desigur, extrem de sumbru, poate cel mai sumbru din cele scrise în româneste pâna atunci, dar, pentru autorul real, el nu constituia, asa cum pretindea autorul fictiv, sursa „ipocondriei“ sale si, în final, a intentiei de a se sinucide, ci o forma de lupta împotriva relelor descrise, adica un cuantum de „vlaga morala“ în actiune. O lupta care presupune existenta credintei ca ea nu este inutila, a credintei ca implicita cheltuire de „vlaga morala“ nu este în zadar. Altfel spus, neîndoielnic, C. Stere se conduce dupa ea în acest moment al vietii, chiar daca nu o marturiseste în scris.

Dar când o aduce el la cunostinta publicului pentru prima data?

În forma „lozincii lui Roitman“, aceasta credinta apare (probabil, pentru prima data) într-un discurs funebru rostit de C. Stere în ianuarie 1898. Faptul l-a semnalat deja Z. Ornea, care l-a retinut din doua motive. Mai întâi, ca o exemplificare perfecta a situatiilor din „cele mai insolite“ în care este pus fostul deportat siberian ajuns ajutor de primar al Iasului (v) . Apoi, pentru ca oratorul „A socotit chiar ca e posibil sa introduca s…t o idee scumpa lui, care i-a fost adevarata norma de viata: «Nici o picatura, cât de mica, a fortei morale nu se poate pierde, iar mâne, când ne vom întoarce la grijile si munca noastra zilnica, imaginea aceasta de bunatate si credinta ne va încalzi si ne va usura luptele si mizeriile.»“ (vi)

Discursul în cauza însa merita o atentie mai mare, dat fiind ca „ideea scumpa“ se gaseste acolo într-un context mai larg, acesta cu adevarat relevant. Mai exact, într-o schita de context, ceea ce se datoreste, în parte, circumstantelor (e vorba, totusi de o alocutiune rostita la o înmormântare), în parte, faptului ca presa a transmis numai un rezumat (vii) .

Din fericire, C. Stere a reluat, un an si jumatate mai târziu, substanta discursului cu un alt prilej, anume în cadrul pelerinajului organizat, în ziua de 7 mai 1900, de fruntasii Partidului National Liberal la mormântul lui I.C. Bratianu de la Florica. Si cuvântarea a fost publicata mai întâi de ziarul bucurestean „Vointa nationala“ (viii) , apoi de cel iesean „Liberalul“ (ix) , probabil, asa cum se proceda pe atunci, dupa textul oferit de orator.

Demna de interes este însasi aceasta reluare, în buna ori macar semnificativa parte, a unui discurs. Sa însemne ea oare o anumita lipsa de imaginatie a oratorului, o absenta a dispozitiei de a-si varia expresia (cu implicita lipsa de consideratie fata de public) sau, pur si simplu, o „fixatie“, marturisind acapararea lui de catre o suita de idei?



„Daca te gândesti ca pamântul e o planeta din cele mai mici...“



Lectura atenta a celor doua discursuri, pe care le reproducem întocmai mai jos, arata ca, mai curând, ultima ipoteza se apropie de adevar.

Cele doua texte au, precum se constata usor, un nucleu comun, un fascicul ideatic care se regaseste în ceea ce autorul lor daduse publicitatii pâna în acel moment. E, mai întâi, o viziune asupra naturii exterioare omului, implicit a relatiilor dintre om si natura.

Asupra acestora, C. Stere se oprise deja anterior. Liber cugetator, cum s-a recunoscut atunci când sinceritatea nu putea sa-i dauneze prea mult (în plan politic), el reluase în eseul „Omul si natura“ (x)  binecunoscuta cugetare pascaliana relativa la disproportia om – univers, cu un plus de informatii oferite de stiinta timpului sau, nu însa pentru a reliefa, precum gânditorul francez, preeminenta omului ca fiinta rationala, ci totala sa neputinta: „Daca te gândesti ca pamântul e o planeta din cele mai mici, mai mica cu mai mult de o mie de ori, de pilda, decât Jupiter; iar toate planetele împreuna nu-s decât o nemica tot fata cu soarele; ele toate împreuna, dupa masa lor, fac numai 1/746 parte din masa totala a întregului sistem solar; când te gândesti ca întreg acest sistem, pentru vreun observator din Sirius, nu e decât o simpla stea, ca si celelalte, când te gândesti ca viata nu numai a unui om, ci a întregului pamânt nu e decât o clipa în vârtejul lumilor nenumarate, apoi pierzi gustul de a mai poza în «rege al naturii», cum îti zic «cartile de cetire»,.. Si învataturile înteleptilor îl detroneaza pe bietul «om-rege al naturei» si-l prefac în umilitul «om-vierme», care în quietismu-i nepasator, în despretu-i adânc pentru toate cele lumesti, n-are alta scapare decât doar în credinta în vieata de apoi, caci altfel ce pot însemna ura si dragostea, bucuria si patima, visurile si idealurile omenesti fata cu nemarginirea neînduratoare si rece...“ Acest statut absolut derizoriu nu este intrinsec, dat o data pentru totdeauna, caci, afirma fostul deportat siberian, pe urmele maestrilor Marx si Engels, „omului-vierme“ îi va succeda „Omul-luptator...“, stapân nu numai pe natura, ci si pe „istorie“ (xi) .



Venirea maselor



Reînnodând firul, C. Stere cautase sa demonstreze, un an mai târziu, în „foiletonul-social“ „Din carnetul unui visator“ (xii)   (cu de-acum obisnuitele-i sarje sarcastice), ca succesiunea respectiva este într-adevar apropiata, ca exista deja în contemporaneitate indicii ale ei („venirea maselor“, „l'avenement de la démocratie“).

În discursurile funebre din 1899-1900, în sfârsit, precum se observa, oratorul arata aceeasi traire intensa în fata „eternului mister ce ne învaluie“, a „nesimtirii naturii nepasatoare“ si a dramatismului conditiei umane, marcate de contingenta si de finitudine, de care majoritatea oamenilor iau cunostinta, un moment, în fata mortii unuia dintre ei.

Desigur, în legatura cu circumstantele aparte, se vorbeste acum de consecintele benefice pe care le are, în chip general, trairea în cauza, în ordinea generarii „simtului de solidaritate si de fratie“, a revelarii negativitatii „patimilor“ omenesti („rautatea, lasitatea si indiferentizmul scaret fac din om sclavul jocurilor oarbe ale firei“).

E însa si ceva care depaseste respectivele circumstante, atestând un curs usor modificat al cugetarii lui C. Stere. Daca, anterior, „venirea maselor“ aparea ca un fenomen „natural“ (în sensul marxismului – consecinta ineluctabila a „dezvoltarii fortelor de productie“), de data aceasta accentul cade – si lucrul e vizibil mai ales în al doilea discurs – pe fapta intentionata (de proportii mai mici sau mai mari) a individului. Chiar si „picatura de forta morala“ cheltuita are repercusiuni atât în actualitate, cât si în timp, actionând ca exemplu. Cu atât mai mult când e vorba de un I.C. Bratianu, în a carui figura oratorul reliefeaza (reductiv, desigur, idealizat si, ca atare, denaturat în parte) pe luptatorul pentru un ideal („al poporului românesc, mare, liber, demn si fericit“), pe „apostolul“ ce îndemna sa se lucreze „pentru a trezi în masele adânci ale poporului dorul acestui ideal“.

În ultima instanta, C. Stere din acest moment arata a fi depasit negativismul „observatorului ipocondric“ în favoarea unui, pentru a spune asa, constructivism practic, adica în favoarea unei continuari a lucrarii începute de altii si care nu se termina prin contributia lui însusi.

ÎNMORMÂNTAREA LUI GH. TACU s…t DISCURSUL LUI C. STEREA

D. N. Gane, primarul orasului, fiind silit sa plece din Iasi, regretând adânc ca nu poate lua azi asupra sa aceasta dureroasa, dar sacra sarcina, m-a delegat pe mine sa exprim în numele consiliului si administratiunei comunale jalea ce ne-a cuprins fata cu disparitia din sânul nostru a unui tovaras bun si încercat, cum a fost Gh. Tacu.

Îmi iau cu pietate aceasta sarcina. În mijlocul consternatiunei generale, dupa cuvântarile calde ale prietenilor personali si amicilor politici, îmi vine greu sa ma tin la înaltimea cuvântului lor si mai ales la înaltimea solemnitatii momentului, când trebuie sa aduc, în numele unui oras întreg, omagii unui cetatean fruntas.

Când cineva se duce dintre noi e unul din acele putine momente în care ne oprim din activitatea noastra, fiind siliti a face reflectii asupra eternului mister ce ne învaluie.

Natura îsi face cursul neschimbat, zi cu zi e identica, dar disparitia unuia dintre cei pe care îi iubim schimba pentru noi înfatisarea lumei.

Din nepotrivirea aceasta dintre natura si dintre sentimentele si suferintele noastre izbucneste simtul de solidaritate si fratie, întocmai ca la acei copii zburdalnici, cari, alergând printr-o padure si certându-se, s-au ratacit, se striga unul pe altul, cautând sprijinul reciproc în fata groazei ce le inspira necunoscutul.

Cât de mici par în aceste momente patimele omenesti fata cu puterea necunoscutului care ne-a adus în viata aceasta si ne duce în alta, fara sa tie seama de luptele, durerile si legaturile noastre si fara ca noi sa ne putem da seama pentru ce!

În aceasta stare sufleteasca, oricine nu se poate gândi decât la acele însusiri sufletesti care fac din om o fiinta superioara, îl fac biruitor, triumfator chiar, însusiri vecinic pretuite.

Ca deputat, senator, consilier judetean si ca prim ajutor de primar, Gh. Tacu a fost un om cu inima buna si un aprig luptator.

Rautatea si lasitatea, indiferentismul fac din om sclavul jocurilor oarbe ale firei. Dar când inima lui revarsa bunatate în relatii personale, când el lupta cu statornicie pentru un ideal ce îl are vecinic în minte, atunci el se ridica stapân asupra micimilor existentei omenesti.

În cariera lui îndelungata ca om si cetatean, Tacu a fost totdeauna un luptator credincios al partidului din care facea parte si om bun pentru toata lumea.

Si aici avem o mângâiere. Nici o picatura cât de mica a fortei morale nu se poate pierde, iar mâne, încheie d. Stere, când ne vom întoarce la grijile si munca noastra zilnica, imaginea aceasta de bunatate si credinta pentru ideal ne va încalzi si ne va usura luptele si mizeriile.

În fata localului unde si-a desfasurat Gh. Tacu activitatea lui în ultima perioada a vietii, sa-i zicem: Fie tarâna usoara!

DISCURSUL D-LUI C. STEREA

Cu ocaziunea pelerinajului de la Florica, în fata mormântului lui I. C. Bratianu, dupa P.S. Aurelian, lua cuvântul amicul nostru d. C.G. Sterea, care rosti urmatoarea frumoasa cuvântare:



În fata acestui mormânt, care acum noua ani a primit în sine ramasitele unuia din cei mari români, un gând ma framânta.

Taina mortii a stapânit totdeauna gândul omenesc. Si faptul disparitiei brutale si pentru vecie a unui om din mijlocul celor ce-l iubesc, însângerând inimile, are ceva în sine care te revolta în contra fatalitatii si care a lovit vesnic imaginatia popoarelor, cu tot sentimentul religios de supunere destinului inexorabil.

S-a stins un mare om, un mare cârmuitor de suflete, acela al carui cuvânt punea în miscare un popor întreg, acela care întrupa în sine aspiratiunile unui neam. Moare el si lasa un groaznic gol în inimile care vibreaza înca sub impresiunea cuvintelor sale, a faptelor sale. Si, la prima vedere, nimic nu se schimba în cursul vietii zilnice, în mersul material al lumei. Soarele luceste astazi cum a lucit si ieri, seara vor rasari ca întotdeauna stelele în clipirea lor vesnica si, dupa senin, vor urma nori si ploi... Si filosofii ne zic ca nici un atom al materiei nu poate pieri si nici o picatura de forta nu poate dispare...

Da, e ceva revoltator în gândul acesta: contrastul între nesimtirea naturei nepasatoare, în toata frumusetea ei, si durerile unui biet suflet de om, înaintea mormântului ce i-a smuls o parte din suflet – caci este de apreciat într-un suflet omenesc ce este însusi sufletul omului decât acea putere de iubire, de devotament, de admiratiune, acea suma de simpatie ce poate misca o inima omeneasca si iata în mormânt ce ai mai scump.

Contrastul acesta tragic prin durerea însasi ce o produce poate da nastere unei mari puteri morale.

Copiii rataciti în codrul negru, care li se pare asa de strain si de dusmanos si ale carui soapte îi urmaresc amenintatoare, înfricosati si stingheri, uita certurile lor si cauta sprijin, mângâiere si îmbratisare unul într-altul. Tot asa, un mormânt în care zace un om ce ajuns un focar de afectiune si admiratiune pentru concetatenii sai strânge pe acestia, prin golul lasat în inimile lor, prin jalea comuna, într-un cerc de frati.

Înaintea mormântului ce ascunde ramasitele pamântesti ale lui Bratianu, ale conducatorului glorioasei generatii ce a avut taria de a realiza o parte din visurile unui neam schingiuit de veacuri, napustit de fortele oarbe ale istoriei – noi, asupra carora cade acum sarcina de a pasi înainte pe calea deschisa de el, simtim cu mai multa putere nevoia de a ne strânge rândurile. Acest mormânt este pentru noi simbolul unirei în abnegatiune si devotament pentru ideile si sentimentele ce însufleteau generatia lui Bratianu.

Si generatia tânara actuala mai mult decât oricând are nevoie de a fi chemata la simtul de datorie.

Ah, mari sunt greutatile vietei si negre sunt mizeriile ei, prea usor se risipesc visurile, iluziunile tineretei, – si trista e viata fara acele aspiratiuni si porniri nobile, care se nasc din aceste visuri si iluzii ale vârstei fragede!

Memoria omului, care în tineretea lui a fost defaimat de dusmani ca un vizionar si un revolutionar periculos, sa îmboldeasca tinerimea de astazi la lupta pentru idealul lui Bratianu si al generatiei lui, pentru vesnicul ideal al poporului românesc – mare, liber, demn si fericit!

Ne vom aduna din an în an în jurul acestui mormânt, pentru a capata aci forte noi, pentru a ne împrospata puterile de simtire si de gândire, si de aci ne vom împrastia cu cârja apostolatului în mâna – apostolat predicat de Bratianu în ultimele momente ale vietii – pentru a trezi în masele adânci ale poporului dorul acestui ideal, si astfel vom zidi, nu din piatra si marmora, ci în inima poporului românesc întreg, pentru memoria lui Bratianu, un monument maret, un monument în adevar nepieritor, iar pe cararea ce va duce pe credinciosi la acest monument, dupa zisele poetului, nu vor creste buruiene de uitare nerecunostinta.

În momentele de ratacire si slabiciune – oameni suntem – constiinta misiunei ce ne-a lasat-o Ioan Bratianu ne va îndrepta pe drumul cel drept si ne va întari. Si astfel, o data mai mult, va rasari adevarul ca, daca în ordinea materiala, nu piere nici un atom si nici o picatura de forta fizica – în ordinea morala, nu piere de asemenea nici o picatura de putere morala. Caci când se stinge viata unui om mare – o viata de munca pentru binele tarei – el si din mormânt ne cheama la lupta pentru aceea ce e mai tare decât forta fizica – pentru nepieritoarele idealuri ale omenirei.

Si aci, Bratianu nu va muri cât timp vor fi români cu iubire pentru popor si cu inimi încalzite de idealuri înalte.



Note:

(i) „Iubite Vania! Mor. Nu stiu daca voi trai pâna la streang. Ultimul cuvânt – tie! Cade un luptator, oastea merge înainte. Am credinta ca n-am trait degeaba si nu mor fara folos. Nici o picatura de forta morala nu se pierde în zadar. Prinde faclia! Mor cu credinta si nadejdea în tine.“ (C. Stere, „În preajma revolutiei“, editie si prefata de Z. Ornea, Bucuresti, Cartea româneasca, 1991, vol. II, p. 231).

(ii) În speta, sintagma forta morala, care trebuie sa însemne „forta utilizata în atingerea unor scopuri (înalt) morale“.

(iii) Unii exegeti „entuziasti“ ai operei lui C. Stere au afirmat, nici mai mult nici mai putin, ca e vorba de „un postulat kantian“!

  (iv) C. Stere, „Scrieri“, editie studiu introductiv si note de Z. Ornea, Bucuresti, Editura Minerva, 1979, p. 341.

  (v) Chiar daca Stere „A trebuit s…t sa cuvânteze, în numele primariei s…t de pe balconul institutiei, la ceremonia funerara a fruntasului liberal local Gh. Tacu, vorbind de cinstea (inexistenta), abnegatia si moralitatea disparutului“ (Z. Ornea, „Viata lui C. Stere“, Bucuresti, Cartea româneasca, 1989, p. 256), epitetul „insolit“ e în mare masura excesiv. Folosindu-l, totusi, Z. Ornea avea poate în vedere ceea ce n-a mentionat, dar cunostea, desigur, anume ca, printr-o ironie a sortii, cel care tine discursul funebru la înmormântarea lui Gh. Tacu nu era altul decât cel care îi fusese preferat acestuia în postul de ajutor de primar. Gh. Tacu fusese ajutor de primar si înainte de alegerile comunale din noiembrie 1898. Se pare ca i se promisese de catre N. Gane ca va ocupa si în noua legislatura acelasi post, ceea ce nu s-a realizat, postul fiind acordat, în urma cartelului dintre liberali si socialisti, celor din urma. Adversarii politici (conservatorii, junimistii si radicalii) au sustinut chiar, în paginile ziarelor „Evenimentul“ si „Opinia“, ca Gh. Tacu a murit, putin timp dupa alegeri, „de inima rea“.

     (vi) Ibidem.

  (vii) „Înmormântarea lui Gh. Tacu“, în „Propaganda“ (Iasi), anul I, nr. 164, din 26 ianuarie 1899, p. 2.

  (viii) Anul XVII, nr. 4573, din 9/22 mai 1900.

  (ix) În „Liberalul“, anul I, nr. 59, din 12 mai 1900, p. 2.

  (x) În „Evenimentul literar“, anul I, nr. 30, din 11 iulie 1894, p. 1-2.

  (xi) Momentul „când omul va ajunge în sfârsit stapân netagaduit pe soarta si pe istoria sa, supunând idealurilor sale de fericire si dreptate puterile inconstiente ale evolutiei sociale ssi cândt se va sfârsi istoria naturala a propasirei omenesti si se va începe adevarata istorie omeneasca“ este considerat apropiat; el e prevestit de „uriasele miscari sociale de astazi“.

  (xii) În „Lumea noua“, anul I, nr. 19, din 21 noiembrie 1894, si 32, din 5 decembrie 1894.

---