Cod de bare caut obiect
articol aparut in Cultura, nr. 174 din 2008-05-22» cultura cultura literara »
Autor: MIHAI IOVANEL
Bogdan Ghiu, Eu(l) artistul. Viata dupa supravietuire (cod de bare pentru viitorul monstruos al artei), Editura Cartea Româneasca, 2008, 312 pagini, 30 lei
Sa fii luat în serios e un talent. Unii îl au în proportii înfricosatoare. Althusser, iata. Câteva pagini memorabile nimerite de Bernard-Henry Lévy îl evoca astfel, pe fondul unei perplexitati retrospective („Omul acesta, intelectualul acesta care nu mai citea, nu vorbea, asculta putin si gândea pe tacute, cum a putut el sa exercite o suveranitate atât de exemplara?“): „Althusser era un dascal care nu preda. Un profesor care nu tinea curs. De obicei stiti cum este: un cuvânt, nici o cerere, dar în auzul lui Althusser cererea era, cuvântul însa lipsea. Eram mii si mii de althusserieni. Asteptam. Pândeam. Ne pierdeam în nesfârsite speculatii asupra pozitiilor pe care le lua sau nu. Ne multumeam cu un cuvânt. Eram fericiti cu o frântura. Când, din întâmplare, unul dintre noi gasea într-o revista mai veche un articol de-al lui (de care nu auzisem nici unul) era sarbatoare în târg! Dezmat de fotocopii! Articolul trecea de la unul la altul ca un samizdat! Ne închinam la el ca la sfintele moaste!“ („Aventurile libertatii“, Albatros, 1995, traducere de Dan Ion Nasta).Evident, putine texte mai ajung astazi sa fie citite ca o Cabala. Sa fie luate în serios nu în litera lor (ceea ce e banal), ci în tot arborele lor de latente.Exista totusi astfel de texte (romanele lui Pynchon, literatura lui Lacan etc.) Conceptul pe care îl propun ele e unul dificil: ce anume ne face sa zabovim în contingenta cea mai lichida (a pasajului X, Y, Z) cautând codul? Raspunsul e o formula de compromis între conditionarile construite de diverse comunitati interpretative (nimeni nu începe „Ulise“ fara sa stie despre ce vorba cu el si cu Joyce) si o forta intrinseca a textului/ autorului (de ce Perec si nu Anatole France?). Exista si reversul: autori si texte care nu ajung sa fie luati în serios: care nu ajung sa prinda realitate. E cazul lui Bogdan Ghiu si motivul pentru care am ales sa recenzez nu atât cartea (o carte de eseuri), cât conceptul ei.Bogdan Ghiu e un om inteligent, fara îndoiala. Inteligent si up-to-day. Dar conceptul de autor cu care lucreaza este gresit. Conceptul este acela de Mare Autor din sleahta poststructuralistilor.Nu-i iese. Ce nu întelege, în esenta, Bogdan Ghiu e ca daca incoerentele si mofturile au sens la Deleuze, la un autor minor ele nu au nici macar haz. Când întâlnesc un astfel de pasaj la Bogdan Ghiu, încep sa râd din principiu: „Ascundere este de fapt +1/-1 (un lucru în plus este un lucru în minus, lucrul pe care-l ascunde), or oamenii vor sa se ascunda dupa modelul 1/0. Ei încearca astfel sa neutralizeze prin ascundere ascunderea însasi, sa elimine (nu sa ascunda) ascunderea, în care adunarea (plusul) ascunde scaderea (minusul). Ei vor sa ascunda ascunderea, sa anuleze ascunderea, si atunci, automat, ascunderea, conform propriei ei legi, trece în opusul ei: se ascunde divulgându-se. Minus trece în plus. Nu exista semn pentru zero, zero nu este un semn. Oamenii vor sa taca, or, tacerea nu este zero, ci minus: un semn pozitiv care afecteaza existentul. Oamenii vor sa elimine existentul. Zero nu exista. Zero e minus.“Urmariti-i montajul. Nu ideile; doar montajul. Ce falsificare a unui santier! Dar tocmai esentialul lipseste de acolo: subiectul. E o teribila criza de identitate în literatura eseistica a lui Ghiu. Desi scrie despre inventarea ca subiect, tocmai asta este problema lui Ghiu: (înca) nu exista ca subiect autonom. Exista ca rutina mimetica a unui discurs de a se plia în anumite feluri (ca la Foucault, ca la Deleuze etc); lucrul cel mai bun din Foucault nu este aparenta de suprafata. Daca ar trai dupa Foucault, Foucault nu ar mai scrie ca Foucault.Spus pe scurt, Ghiu e ala care scrie ca aia pe care i-a tradus. Îi imita, pastiseaza, cloneaza. Ca autor, Ghiu e un subiect-prin-acumulare. Nimic nu este inocent la el. Ghiu, care citeaza mult, citeaza si când nu citeaza. Este traducator si în literatura originala. Când spune „eu“ suna a ecou. Când ia cuvântul, da glas unei cacofonii pe care o tine sub control. Jocurile de cuvinte si cautarea obsesiva a nuantei sunt mai curând o manifestare de infantilism si nesiguranta, decât jocuri de cuvinte si cautare obsesiva a nuantei. Ce îi reprosez lui Ghiu, în definitiv, poate fi doar o chestiune de stil vestimentar. Exterioara. Ceea ce e corect. Ghiu îsi joaca meciul si îl pierde la nivel pur stilistic. Cel mai real la el e stilul, nu ideea. Faze de poet: ideile lui survin, dar nu supravietuiesc textului: sunt construite poetic, dicteuri ale unei inspiratii care expira odata cu ultimul punct.Codul de bare reprodus pe pagina finala e singurul lucru neserial din carte; singura ei sansa la unicitate. Ar fi fost greu de gasit un sfârsit mai bun. Mai ironic.