Sari la conținut

Visul american

articol aparut in Cultura, nr. 174 din 2008-05-22
» cultura cultura literara »
Autor: RODICA GRIGORE


Daca romanul lui Theodore Dreiser, „Sister Carrie“, aparut în 1900, a fost privit înca de la început în Statele Unite drept o prefigurare a noii epoci, dominata exclusiv de forte materialiste, o epoca în care vechiul cod moral devenea, în cel mai bun caz, nerelevant, în cartea sa de mai târziu, „An American Tragedy“, acelasi Dreiser oferea o viziune chiar mai sumbra a Visului american, nutrit din cele mai frumoase iluzii, doar pentru a sfârsi într-un imens esec. Metoda utilizata în aceasta carte ramâne naturalismul, ajuns, pe continentul nord-american, în primele decenii ale secolului XX, la un prestigiu notabil. Cu toate acestea, înca din 1925, anul aparitiei „Tragediei americane“, strategia naturalista primea marea provocare a simbolismului modernist. Iar schimbarea de paradigma si, implicit, de sensibilitate, poate fi ilustrata cel mai bine daca avem în vedere un alt roman american, aparut în acelasi an, „Marele Gatsby“ al lui Scott Fitzgerald.

Cea mai înselatoare iluzie dintre toate iluziile posibile

Paradoxal, poate, daca ne gândim la extraordinara diferenta de tehnica si de atitudine a autorilor, este faptul ca atât „An American Tragedy“, cât si „The Great Gatsby“ ramân, în ultima analiza, expresii esentiale ale Visului american esuat. Ambele carti sunt construite în jurul unor figuri de-a dreptul utopice care îsi doresc cu disperare succesul pe care societatea americana se arata atât de generoasa în a-l promite (dar nu si în a-l ajuta sa se produca) si, în cele din urma, dar nicidecum în ultimul rând, în ambele situatii, visul însusi – trait pâna la iluzoriul sau capat – nu face altceva decât sa conduca spre moarte. Câta vreme, însa, „Tragedia americana“ identifica drept centru al semnificatiilor victima, vazuta ca un obiect al compasiunii cititorilor, „Marele Gatsby“ reuseste sa transforme vechile formule naturaliste, exact dupa cum Gatsby însusi, ca personaj, îsi transforma trecutul, identitatea si realitatea sociala. Caci ceea ce afla cititorul despre el în primele capitole ale cartii e suficient de putin real în sensul strict al unui adevar biografic. Ca e vorba despre un tânar, care organizeaza petreceri fastuoase în si mai fastuoasa sa resedinta din West Egg, ca se spun despre el nenumarate povesti, care mai de care mai extraordinare si, mai cu seama, ca nu se stie aproape nimic sigur despre el (având în vedere ca pâna si studiile sale la Oxford sunt puse de mai toti cunoscutii sai sub un urias semn de întrebare), cu exceptia faptului ca se numeste Jay Gatsby. Lucru care, în cele din urma, se va dovedi a nu fi adevarat, o iluzie în plus si înca o masca ce va cadea în final, pentru a descoperi imensa singuratate si nemaipomenitul esec al vietii celui care facuse orice – si totul – pentru ca femeia iubita, Daisy, sa afle de succesul si stralucirea sa si sa-si aminteasca dragostea pe care tânarul ofiter gata sa plece în razboi i-o purtase. Iar înmormântarea lui Gatsby la care nu vor lua parte decât câteva persoane dintre sutele de invitati care, înainte, îi frecventau cu asiduitate casa, precum si ploaia care cade neîncetat în timpul serviciului religios nu fac decât sa exprime, o data în plus, acum prin intermediul simbolurilor, nu doar însingurarea extrema care marcase, în fond, întreaga viata a lui James Gatz, ci si imposibilitatea visului sau, a Visului american si, poate, în aceasta lume a cinismului, banilor si eternei superficialitati, a oricarui vis de a deveni realitate.   

Reprezentând, în egala masura, si povestea esentializata a unei întregi societati privilegiate si aparent lipsite de griji, construita, însa, pe un fundament format din nisipuri miscatoare si înselatoare, romanul lui Scott Fitzgerald are marele dar de a genera, la fiecare pagina, o atmosfera magica si o extraordinara capacitate de iluzionare, îndreptatind, si prin aceasta, entuziasmul lui T.S. Eliot, cel care, la aparitia cartii, afirmase ca ar fi vorba despre „cel dintâi pas important pe care proza americana l-a facut dupa Henry James“. Fitzgerald construieste, astfel, imaginea fermecatoare a unui miraj, cel putin pâna când intervine hazardul, pâna când totul se prabuseste, tragedia loveste pe neasteptate, iar stralucitorul Vis american se dovedeste a nu fi nimic altceva decât cea mai înselatoare iluzie dintre toate iluziile posibile în aceasta lume a permanentei aparente. O lume în care micile – sau mai marile – acte de coruptie ale lui Gatsby par a disparea cu totul în spatele minunatelor sale petreceri si în care totul poate fi justificat în ceea ce-l priveste de dragostea lui pentru Daisy si de visul ce pare capabil chiar a depasi timpul, un vis pe care el doreste cu ardoare sa-l transforme în realitate, dar numai alaturi de ea. Gatsby devine, astfel, un „dandy“ al dorintei, aparent capabil sa transforme banii în dragoste, iar timpul într-o eterna clipa a contemplatiei. Adica, altfel spus, în stare sa pluteasca parca pe deasupra apelor realitatii de zi cu zi, purtat pe aripile propriului sau vis – varianta în cheie personala a Visului american – în timp ce dincolo de el si de imensa lui casa luminata mereu feeric se desfasoara o întreaga epopee a dramelor de ordin social, economic si istoric. Considerat, uneori, o adevarata „capodopera a imaginatiei morale“, mai ales daca avem în vedere respingerea finala a sotilor Buchanan de catre Nick, cel mult prea dezamagit pentru a mai putea crede în vreo iluzie, romanul acesta se raporteaza mereu la mai vechea metoda a lui Henry James, (evidenta mai cu seama în „Portretul unei doamne“), reusind, însa, sa depaseasca sensibilitatea intelectuala a autorului „Ambasadorilor“ si sa exprime convingator tragismul unei întregi lumi ce are marea sansa de a-si demonstra profunzimea si viabilitatea, dar o iroseste, nu pentru ca nu si-ar dori aceste calitati, ci pur si simplu deoarece ele lipsesc din apanajul sau de dincolo de aparente. 

Între West Egg si Manhattan

Acest mod de existenta este pâna la un punct sustinut de marea capacitate de întelegere a naratorului, Nick Carraway, cel care înregistreaza, adoptând o perspectiva înrudita îndeaproape cu a autorului însusi, toate aspectele esentiale ale lumii create de Gatsby – si în jurul lui Gatsby – tinând, însa întotdeauna seama si de miscarea imprevizibila a modei, de senzualitatea vestimentatiei, de atmosfera petrecerilor din impresionanta resedinta de la West Egg, necesara lui Gatsby doar pentru ca de acolo putea contempla în voie luminita verzuie a casei lui Daisy. Desigur, Nick însusi se dovedeste a fi un bun cunoscator atât al realitatilor morale în mijlocul carora traieste, cât si al conventiilor contradictorii care dominau, ca întotdeauna, istoria americana. Iar contraponderea tuturor aspectelor stralucitoare si impresionante la nivel formal, si avem aici în vedere mai ales catastrofele financiare determinate de o economie „pustiita“, asa cum era cea a Statelor Unite în perioada respectiva – reprezentata, simbolic, de întinderile de cenusa de la intrarea în New York – este descrisa si ea, perspectiva adoptata în acest caz fiind asemanatoare cu acea privire indiferenta a lui T.J. Eckleburg, noua divinitate mai mult decât impasibila a lumii acestei carti, cea care va contempla, cu aceeasi privire goala (caracteristica pentru toate reclamele ce faceau propaganda Visului american) si tragedia în care va sfârsi viata „marelui“ Gatsby, redevenit, la propria sa înmormântare, James Gatz.

Iar acest „tarâm al nimanui“ dintre West Egg si Manhattan, descris extraordinar de Fitzgerald (cel care utilizeaza limbajul si imaginile într-un mod de-a dreptul suprarealist) nu reprezinta doar arena pe care se va desfasura catastrofa finala, ci, simbolic, si un comentariu moral cu privire la nepasarea ce caracteriza lumea celor bogati, dar si la superficialitatea dusa la extrem a acestora. Desigur, Dr. T.J. Eckleburg, domnind peste imensele întinderi de cenusa, reprezinta si granita tot mai fluida dintre cele doua lumi ale prozei epocii, pe de o parte lumea apocaliptica a sterilitatii moderne, iar pe de alta, lumea transcendenta a simbolului, spatiul privilegiat unde timpul însusi se poate transforma. Tensiunile între aceste doua dimensiuni se vor mentine vii pâna la sfârsitul cartii, în celebrele pagini în care Fitzgerald reconstruieste noua imagine a unui alt vis – tot american, fara îndoiala – plasat într-un cadru pastoral, disparut din SUA înca din epoca întemeietorilor, dar, deopotriva, o noua viziune a istoriei moderne, capabila sa se adapteze realitatilor americane prezente. În fond, tocmai intuitia imenselor si nebanuitelor resurse ale limbajului si capacitatea acestuia de a proiecta naratiunea într-un plan simbolic au facut din Scott Fitzgerald nu doar unul dintre marii romancieri americani ai atât de celebrei „Jazz Age“, ci si scriitorul capabil sa exprime – cu adevarat convingator si având curajul de a merge pâna la capat – esenta Visului american.