Sari la conținut

La ce-i buna literatura?

articol aparut in Cultura, nr. 174 din 2008-05-22
» cultura cultura literara » Stricto sensu/ri
Autor: AL. CISTELECAN


Chiar si lucrurile vechi de când lumea mai trebuie întrebate, din când în când, de rostul lor. Macar pentru a vedea daca nu cumva si l-au pierdut sau pervertit. Iar dintre cele cu vechime respectabila, literatura e, fara îndoiala, cea mai frecvent luata la rost. Asta, pe de o parte, denota numaidecât ca literatura înca n-a scapat de complexul legitimarii si ca ea traieste continuu cu spaima unui Platon mereu pe urmele ei; pe de alta parte, o asemenea întrebare, pe cât e semn de îngrijorare, pe atât e si semn de grija. Întrebarea despre rostul literaturii traduce, de fapt, doua angoase: nu cumva literatura si-a pierdut rostul – si, subsecvent – nu cumva literatura sa-si piarda rostul. Orice chestionare a ontologiei literare devine, daca nu si porneste asa, o pledoarie. Nu altfel si nu altceva e si întrebarea, aparent naiva, dar, de fapt, frontala, pe care si-o pune si Antonio Spadaro în „A che cosa «serve» la letteratura?“ (Elledici, 2002), iesita si în româneste în admirabila traducere (de care ma voi si folosi) a lui Ioan Milea („La ce «foloseste» literatura?“, Galaxia Gutenberg, 2006).

Literatura maxima

Un raspuns decisiv la asemenea întrebare nu s-ar putea da decât în urma unui experiment mai sinistru decât cel imaginat de Ray Bradbury. Daca orice forma de literatura s-ar interzice o vreme am putea constata, cu specialisti în regula, ce regrete si ce anxietati ar stârni o astfel de interdictie. Nimeni, în caz ca disparitia literaturii s-ar observa si ca absenta ei ar cauza daune macar unora, n-ar mai putea zice atunci ca literatura nu-i ceva cu folos. Altminteri, însa, în conditiile în care, de fapt, literatura e în exces, de nu cumva pe cale de a ne sufoca, orice raspuns devine prea pledant pentru a nu fi suspectat de partizanat. Antonio Spadaro e critic si profesor, deci, fireste, va raspunde interesat si va pleda în cauza directa, personala. Tare as fi vrut sa vad, alaturi de raspunsul lui, si pe acela al cuiva care n-a citit nici o carte si nici nu simte nevoia s-o faca (presupunând ca se poate admite o exceptie, una singura, de la regula potrivit careia cartile se nasc din carti). Daca o astfel de autoritate rezoluta ar fi si ea de acord ca literatura e cu rost (sau cu ceva rosturi), n-as mai pune la îndoiala raspunsul lui Spadaro si nu l-as considera un strict manifest de partizan. Din pacate însa, la asemenea întrebare raspund mai des fanaticii literaturii – iar Antonio e clar din aceasta secta. Celor carora nu le pasa de ea, nu le pasa în mod atât de absolut încât nici nu-si pun întrebarea. Semn ca, de fapt, sunt siguri pe raspunsul lor, pe când Spadaro, tocmai pentru ca si-o pune, nu e de tot sigur. Si n-ar fi de mirare ca tocmai din aceasta cauza sa supraliciteze.

Ce rost are si ce foloase aduce literatura îsi capata raspunsul de la conceptul de literatura profesat; întrebarea de finalitate sau de utilitate o presupune pe cea de existenta, de identitate; ce e literatura (e, de altfel, întrebarea, inevitabila, cu care începe cartea) conditioneaza ce foloase aduce literatura. Asta daca nu cumva cele doua întrebari sunt atât de indistincte sau de contopite încât sunt una singura. Si, în fapt, ca pe un ghem de nedesfacut le abordeaza si Antonio Spadaro. Eseul lui nu porneste niciodata de la finalitatea utila – sau inutila – a literaturii, ci de la definirea conditiei acesteia, ca sens – sau nonsens – existential. Drumul invers, de la efecte la cauze, ar fi fost, ce-i drept, mai lesnicios, cu conditia sa ne fi înteles, în prealabil, asupra utilitatii. Caci se poate defini literatura si pornind de la finalitatea ei concreta, care nu-i întotdeauna de volatilitate spirituala. Pentru cel pe care literatura îl adoarme, ea e, cu siguranta, un bun somnifer si, prin urmare, literatura ar trebui definita în termeni stricti de medicina soporifica.

Lasând gluma la o parte, caci nu de aceste foloase (desi le trece în revista) se ocupa Spadaro, cartea se deschide cu o ancheta asumata si foarte documentata despre functiile si rosturile literaturii. Referintele, foarte a giorno, sunt în majoritate italiene, dar asta nu produce, dupa cum remarca si Ioan Milea în nota introductiva, vreun efect de ermetism; si nu produce pentru ca Antonio Spadaro invoca argumentele într-o dezbatere si le pune, cu acuitate, fata-n fata. Ancheta lui privind conditia si rosturile literaturii porneste, evident, de la marturii directe, de la poetici profesate, întinzându-se apoi si asupra unor concepte de literatura elaborate de critica. As avea aici o suava rezerva în privinta spontaneitatii acestei extinderi, mai cu seama ca ea îl implica, tacit, dar ferm, si pe cititor. Pentru ca problemele unuia nu sunt chiar problemele celuilalt; ele sunt similare, dar nu identice. Pentru scriitor – si, într-o masura, dar nu chiar în aceeasi nici pentru el -, si pentru criticul literar literatura e o problema vitala (si asta fara emfaza); chiar daca ar fi vitala – si într-acolo duce demonstratia lui Spadaro – si pentru cititor, ea nu-i de aceeasi intensitate; metafora complicitatii cititorului, sau chiar a „fratietatii“ baudelairiene, trebuie sa admita alt registru de implicare, mai relaxat, mai sedat. Literatura nu e chiar aceeasi cauza pentru cel care o scrie si pentru cel care o citeste. Prin urmare, nici rosturile ei nu sunt identice decât la modul alegoric, definind cititorul ca virtual creator.

Dezbaterea prealabila, despre functiile literaturii, e una de o vivacitate dramatica si ea pune fata în fata, cu infinitele lor nuante, cele doua perspective de abordare si asumare: cea negativa (în care literatura e minciuna sau nevroza) si cea pozitiva, în care literatura e un alfabet de sens si o cale de/spre adevar. Conflictul se poarta, cum anunta chiar din deschidere Spadaro, „între o literatura înteleasa, în esenta, ca minciuna si o literatura înteleasa, în esenta, ca viata“ (p. 17). Dar „drama“ în care e pus acest conflict ireductibil aduce în fiecare act nuante definitorii si „personaje“ exemplare. Optiunea lui Spadaro e pentru perspectiva pozitiva – oarecum, dar foarte flexibil, pe urmele lui Carlo Bo: „literatura ca viata înseamna /.../ ca atât literatura, cât si viata au parte de aceeasi conditie: asteptarea si cautarea, acelea ale unei vieti si ale unei literaturi înzestrate cu suflet“ (p. 44). Literatura „este o interpretare a vietii“ (p. 46), dar tot ea e cea care „gaseste cuvintele prin care ne aflam dincolo de noi însine“ (p. 54). Fireste ca, în acesti termeni, literatura evolueaza spre un orizont maximal de rosturi si functii. Si fireste ca într-acolo o urmeaza si lectura ei, vazuta ca o „calatorie de-a lungul launtrului a ceea ce trebuie sesizat“ (p. 106), pentru ca lectura nu e atât o confruntare, cât un „fapt launtric pentru care cartea constituie doar un pretios punct de plecare“ (p. 79). Modelul lecturii maxime e, desigur, cel al Bibliei, iar ghidul exegetic cel mai eficient pentru aceste dimensiuni personalizate si relationale ale literaturii poate fi scos din Exercitiile Sfântului Ignatiu de Loyola. Antonio Spadaro e iezuit, fireste, dar nu face cauza. în rândul întâi, el e critic literar.

Dar critica?

Utilitatea criticii deriva, se-ntelege, de la cea a literaturii. Nici în privinta rosturilor acesteia Antonio Spadaro nu-si face viata mai usoara trecând peste pozitiile care o neaga sau relega. Din contra, simtul sau dramatic al ideii convoaca pozitiile cele mai antagoniste, pentru a aseza discutia între poli tensionati la extrem: între zadarnicia totala si eficacitatea initiatica. Rostul criticii – al celei de actualitate în primul rând – e marginit de doua întrebari la care criticul trebuie sa dea raspuns: „ce trebuie“ citit si „ce este de citit“ (p. 129). Acestea sunt, fireste, întrebarile unui cititor derutat, dar interesat, iar criticul îsi aseaza rostul între ele. Daca i se adreseaza astfel de întrebari, criticul nu poate fi decât om de iluminare, om de sprijin si de îndrumare; fiind, fireste, mai întâi un om de încredere, pe mâna caruia cititorul se da. Treaba lui e sa releve „actualitatea“ unei carti, nu neaparat „noutatea“ ei (p. 131), mai ales daca cele doua sunt categorii disjuncte, ceea ce se poate prea bine sa fie de vreme ce „noutatea“ e o „categorie temporala, si nu legata de valoare“, pe când „actualitatea“ exprima „capacitatea textului de a fi activ“. Misiunea criticului e, asadar, una primita prin mandat de la cititor, ceea ce scoate din cauza acuzele de inutilitate. Ma tem însa ca aceasta axioma presupune o parte de idila si ca treaba criticului – de actualitate mai ales – e ceva mai grea: el trebuie sa stârneasca acele întrebari, nu sa le astepte. Iar daca reuseste, da si literaturii rost si utilitate. Devine ca rostul literaturii depinde de critic, oricât l-ar fi evacuat la margine sistemele de marketing, George Steiner si Alexandru Musina. Dar nu stiu daca, în acest caz, nu i s-a încredintat criticului o misiune imposibila...

O discutie ampla face Antonio Spadaro despre conditia – de posibilitate, de atribute, de menire – a criticului „catolic“. La noi, unde înca nu suntem coplesiti de „criticii ortodocsi“ sau cu optiune religioasa, problema poate parea cam exotica, dar ea trebuie vazuta ca o parabola. E, în fond, o dezbatere (si) despre critica înarmata cu o ideologie de fond; sau, mai grav, înradacinata într-o credinta. Iar de aici la problema literaturii si credintei nu e decât un pas inevitabil, pe care Antonio Spadaro îl si face de îndata; atâta doar ca el vorbeste mai degraba despre „cristologia literara“ si despre posibilitatile literaturii de a înfrunta/asuma sacrul în conditii de postmodernitate.

O dezbatere în direct despre functiile literaturii în vremurile noastre, La ce „foloseste“ literatura e un eseu-pledoarie care ar trebui sa treaca prin mâinile oricarui profesor de literatura; si de acolo, fireste, mai departe.

Antonio Spadaro s-a nascut la Messina, în 1966. Actualmente este redactor la revista „La Civiltà Cattolica“ si profesor la Universitatea Gregoriana. A publicat, între altele: „Tracce profonde. Il viaggio tra il reale e l'immaginario“ (1993), „Lontano dentro se stessi (2002), „A che cosa «serve» la letteratura?“ (2002), „Connessioni. Nuove forme della cultura al tempo di internet“ (2006), „La grazia della parola“ (2006), „Nella melodia della terra. La poesia di Karol Wojtyla“ (2007). Este coordonatorul Asociatiei culturale „BombaCarta“, care are o filiala si la Târgu Mures.