Revista presei internationale

articol aparut in Cultura, nr. 174 din 2008-05-22
» cultura cultura internationala »
Autor:

Lire


Adevarul în literatura - procese si verdicte


„Lire“ prezinta un interviu cu profesorul si filosoful francez Jacques Bouveresse, discutie care încadreaza cea mai recenta carte a acestuia, „La connaissance de l'écrivain“. Bouveresse, titular al catedrei de filosofie a limbajului la Collège de France, este un cunoscut profesionist în filosofie analitica, filosofia stiintei, logica, pasionat de Wittgenstein si Robert Musil. Teza majora a lucrarii este chestionarea cliseului conform caruia „literatura, în special romanul, ar fi o cale de acces privilegiata catre anumite cunostinte si adevaruri pe care doar ea e în masura sa le transmita“. Bouveresse se întreaba daca exista sau nu un adevar literar – altul decât adevarul logic, moral, sociologic etc. Daca, altfel spus, merita sa fie inventat un concept diferit al cunoasterii/ adevarului pentru uzul teoreticienilor literari sau facem asta ca sa ne aflam în treaba. Raspunsul lui Bouveresse tinde sa privilegieze ultima varianta.

Bigotisme literare

Declarându-se pasionat de literatura si de dedesubturile ei, profesorul sustine ca a ezitat sa vorbeasca despre asta „din cauza climatului dogmatic si terorist emanat pâna de curând s?! cât de curând?, n.m.t de critica si de teoria literara. Era o treaba grea pentru cineva care n-avea chef sa tina discursul care se astepta de la el.“ Asadar: 1. dogmatismul, 2. terorismul bodyguarzilor literaturii, si înca un motiv pentru care, zice, s-a tinut departe de studiul interdisciplinar pe care tocmai l-a publicat: 3. bigotismul literar. Bouveresse îsi face aer cu batista: zona literaturii e aproape irespirabila, noxe peste noxe si fetisisme medievale. Iata un exemplu de „bigoterie literara“: „absolutizam textul si pretindem ca nu exista nimic în afara lui“ (structuralismul&co sunt medievale!). Altul: „atribuim literaturii o misie aproximativ sacra, rezultata din capacitatea pe care, zice-se, ar avea-o, de a transmite o forma superioara de adevar, evident infinit mai importanta decât adevarul stiintific. Nu stim mare lucru despre acest adevar si înca si mai putin stim de ce fix prin literatura trebuie sa accedem la el. Mie mi-ar placea sa iscodesc mai mult acest «nu stim»“. Convins ca structuralismul si mostenitorii lui ascund „ceva“ mai bine decât ascund sutanele specializate adevarul despre imaculata conceptiune, Bouveresse sdotat si cu un oarecare scop al reglarii de conturi cu Deleuze, Foucault, Derrida si alti amanti ce-au înselat filosofia cu literaturat se pregateste sa faca praf critica si teoria literara. Teoriile respective i se par o caracatita bine înregimentata si mai fidelizata decât Opus Dei, în serviciul unui adevar inaparent.

Paravanele misterului

Bouveresse s-a hotarât, în consecinta, sa nu mai cumpere gogoasa adevarului estetic/ fictional ireductibil, care ar reprezenta, dupa unii, garantia si diferenta specifica a actului literar în raport cu alte tipuri de discurs. Exista adevaruri sociologice, adevaruri morale, spune Bouveresse. Adevarul fictional, estetic, literar, în schimb, nu exista; el e numai expresia în travesti a unor specii de adevar, ca acelea enumerate mai sus. Descoperirea inexistentei/ ilegitimitatii lui ar fi însa catastrofala, sconteaza Bouveresse, cu aerul ca e pe cale sa descopere ramasitele lui Hristos: ar lasa fara obiectul muncii o industrie întreaga, cizelata secular, de teoreticieni si metalangajieri care, în lipsa lui, nu si-ar mai justifica postul. Bouveresse doreste, pentru câmpul literaturii, o insurectie sanitara, similara unui act de secularizare. N-avem nevoie de misterul literaturii, de orgii reale în serviciul unor instante inventate. „N-avem nevoie de mitologie, putem foarte bine sa traim si fara ea. Putem apara lucrurile importante – si literatura e unul dintre ele – fara sa întretinem pe seama lor un fel de mitologie eroizanta, si mai ales fara sa acceptam aceasta viziune a literaturii, destul de raspândita, pe care eu as califica-o drept «religioasa» si chiar «idolatra». Se crede în mod gresit ca importanta si grandoarea literaturii trebuie accentuate printr-un paravan al sublimitatii, al misterului. Daca exista un adevar literar, în mod curent se evita explicitarea lui. Cel care încearca sa-l puna în termeni de precizie, de exactitudine, e imediat suspectat ca «nu iubeste literatura» – cum a patit Bourdieu, cum se va întâmpla, probabil, si cu mine“. Bouveresse nu se fereste sa-i puna pe literati la punct cu aceeasi energie si relevanta cu care literatii însisi faceau pe colonistii albi în câmpurile mai mult sau mai putin virgine ale filosofiei; sa afirme ca literatura are „o functie cognitiva“, ca „preocuparea pentru adevar“ e „fundamentala“ atât la Proust cât si la Flaubert, sa le atraga atentia budistilor misterului ireductibil al literaturii ca s-a inventat becul srecte, ca exista niste teorii ale adevarului si ale cunoasterii de care nu au habar macar la nivel minimalt, iar domniile lor, nestiind sa-l foloseasca, fac apologia beznei.

Literatura n-a inventat nimic

Sceptic în ceea ce priveste „competentele“ filosofilor sedusi de stil, Bouveresse concede literaturii si multe privilegii, unul dintre ele fiind „aptitudinea speciala pentru cunoasterea morala“ – pentru ambalarea acestui tip de adevar: filosofii si moralistii simplifica nepermis de mult; judeca totul în sisteme deontice binare: trebuie/ nu trebuie; e permis/ e interzis. „Wittgenstein era de parere ca de multe ori poti sa citesti tomuri întregi de etica în care nu exista expusa nici macar o singura problema morala“, se irita Bouveresse. Iar „un romancier ca Henry James sesizase ca uneori solutia unui caz moral nu poate fi cunoscuta decât dupa epuizarea lui, în functie de precipitarea lucrurilor – sansa si nesansa jucând frecvent aici un rol important –, solutie pe care etica teoretica n-avea cum s-o livreze, fiindca ea se plaseaza de preferinta înaintea momentului actiunii, comportându-se ca si cum, printr-un simplu act deliberativ, ni se arata ce trebuie sa facem si ce sa evitam“.

„S-a tot repetat ca literatura a contribuit la deconstructia radicala [...] a unor notiuni ca reprezentare, referinta, adevar, obiectivitate“, se apropie de miza profesorul J.B. „Eu n-am înghitit niciodata aceasta minciuna. Literatura n-a adaugat nimic aici [...] Daca un presupus adevar literar este parafrazabil într-o forma non-literara, mai poate fi vorba de un adevar literar în sensul unui adevar pe care numai literatura ne permite sa-l descoperim/ formulam în mod adecvat?“, puncteaza Bouveresse. Incitant sofism, pacat ca el nu-i apartine filosofului francez; îi apartin numai specularile în marginea lui. Pe de alta parte: învestirea unui obiect cu alte functii decât cea pentru care a fost proiectat nu o anuleaza/ dejoaca pe prima. „Parafraza“ nu egalizeaza functiile si competentele.

Volumul lui Jacques Bouveresse rezista, cred, nu numai principial, ca stimul anti-cliseu; în primul rând, pare un document de restaurare a filosofiei ca disciplina tare, nedispusa la concesii. (T. D.)



Craphound.com

Carti pe gratis

Corry Doctorow e un geek care scrie romane S.F. Mai degraba geek decât scriitor S.F., Corry Doctorow îsi petrece o gramada de timp pe Internet, face site-uri, umple bloguri, aduna link-uri cu chestii ciudate si îsi amageste plictisul cu joculete on-line. În urma acestor activitati, Corry s-a ales, totusi, cu un mare câstig: se pricepe de minune sa-si promoveze cartile pe Internet.

Exemplu: campania on-line si lansarea celui mai recent roman al sau, , „Little brother“. Una din idei a fost ca, înca de la aparitia pe piata a cartii, aceasta sa fie disponibila gratuit, pentru download în diverse formate - text, html, PDF, ePub s.a. Mai interesant chiar decât campania publicitara este raspunsul lui Doctorrow la întrebarea: de ce sa îti oferi cartile pe gratis, la adresa craphound.com. Iata:

„Ebook-urile oferite pe gratis îmi ofera o satisfactie artistica, morala si comerciala. Chestiunea comerciala este cea care e adusa cel mai des în discutie: cum poti sa dai pe gratis ebook-uri si sa mai câstigi vreun ban?

Pentru mine - si cam pentru orice scriitor - marea problema nu e pirateria, este obscuritatea (îi multumesc lui Tim O'Reilly pentru acest aforism excelent). Din numarul total al celor care n-au cumparat, astazi, aceasta carte majoritatea nu au facut-o deoarece n-au auzit nicicând de ea, nu pentru ca cineva le-a dat o copie gratuita. Mega-best-seller-urile S.F. se vând într-un milion de exemplare - într-o lume în care numai la Întrunirea Benzii Desenate de la San Diego vin 175.000 de insi trebuie sa-ti imaginezi ca majoritatea celor carora „le place science fiction-ul“ (si chestiile „geeky“ înrudite, precum B.D.-urile, jocurile, Linux-ul s.a.m.d.) nu prea cumpara carti. Ma intereseaza mai mult sa atrag o mai mare parte a publicului larg în cort decât sa ma asigur ca toti cei care se afla sub pânza si-au platit biletul de intrare.

Ebook-urile sunt verbe, nu substantive. Le copiezi, e în natura lor. Si multe din aceste copii au o destinatie, o persoana carora li se adreseaza, un transfer personalizat de la un individ la altul, întruchipând o recomandare directa între doi oameni care au suficienta încredere unul în celalalt ca sa schimbe pareri si crâmpeie de informatie. Acesta e lucrul la care autorii trebuie sa viseze, proverbialul batut al palmei. Eliberându-mi cartile pentru a circula, gratuit, din mâna în mâna, îi voi ajuta pe cei care le iubesc sa-i faca si pe altii sa le iubeasca.

Mai mult, nu vad ebook-urile ca pe un înlocuitor al cartilor de hârtie, pentru majoritatea oamenilor. Si asta nu pentru ca monitoarele n-ar fi suficient de bune: daca esti, într-o oarecare masura, asemeni mie, îti petreci deja ora dupa ora în fata ecranului, citind text. Dar cu cât esti mai alfabetizat, în materie de calculatoare, cu atât vei fi mai putin dispus sa citesti lucrari de dimensiuni ample pe aceste ecrane – asta pentru ca cei alfabetizati, în materie de calculatoare, fac mai multe lucruri, simultan, pe ecranele lor. Avem deschise messenger-ul instant si emailul si folosim browser-ul într-un milion de feluri deosebite. Avem jocuri care ruleaza în background si oportunitati nelimitate pentru a pune la treaba biblioteca muzicala. Cu cât faci mai multe lucruri pe calculatorul tau, cu atât e mai probabil ca vei fi întrerupt dupa 5-7 minute pentru a face altceva. Asta face calculatorul extrem de nepotrivit pentru lecturarea unor opere lungi, doar daca, bineînteles, nu esti înzestrat cu disciplina de fier a unui calugar.

Vestea buna (pentru scriitori) e ca asta înseamna ca ebook-urile sunt mai degraba o momeala pentru a cumpara carti tiparite (care sunt, dincolo de toate, ieftine, usor de obtinut si usor de folosit) decât un substitut pentru acestea. Vei putea, probabil, sa parcurgi pe ecran suficient din carte pentru a-ti da seama ca vrei sa o citesti pe hârtie“. Acum, explicatia artistica. „E secolul XXI. A copia lucruri nu va mai fi nicicând o treaba prea complicata (sau daca va deveni, va fi pentru ca civilizatia se va fi prabusit, moment în care vom avea alte griji). Hard-disk-urile nu vor fi mai voluminoase, mai scumpe sau mai putin încapatoare. Retelele nu vor deveni mai lente sau mai greu de accesat. Daca nu creezi arta cu intentia de a fi copiata de altii, nu faci, cu adevarat, arta pentru secolul XXI. (...). Arta care nu e conceputa pentru a fi copiata e o forma a trecutului“.

În sfârsit, dimenisunea morala. „A copia lucruri e ceva firesc. E felul în care noi învatam (ne copiem parintii si-i copiem pe cei din jur). Prima mea proza, scrisa la sase ani, era o re-povestire entuziasta a Razboiului Stelelor, pe care tocmai îl vazusem la cinema. Acum, ca Internetul - cel mai eficient copiator al omenirii - a ajuns cam peste tot, instinctul nostru de a copia se va manifesta din ce în ce mai puternic. Nu am cum sa-mi opresc cititorii sa faca asta si, daca as încerca, as fi un ipocrit: atunci când aveam 17 ani, mixam casete, fotocopiam povestiri si, în general, copiam tot ce apucam, prin toate mijloacele care-mi treceau prin cap.“

În concluzie, „n-ai cum sa te opui scopieriit, iar oamenii care încearca asta sfârsesc prin a face mai multe rele decât a facut vreodata pirateria. Ridicolul razboi al industriei muzicale împotriva file-sharing-ului (mai mult de 20.000 de iubitori ai muzicii dati în judecata, si numarul lor creste!) ilustreaza absurditatea încercarii de a elimina pigmentii din blana pisicii. Daca trebuie sa aleg între a permite copierea si a fi o bruta spumegânda care plesneste cu biciul tot ce apuca, aleg prima varianta“. (Ct. S.)



Le Figaro

Lynch si meditatia transcendentala

Lynch s-a apucat de meditatie transcendentala. Nu azi, ci din 1973. Faptul nu era, poate, totalmente vizibil, dar adevarul acesta este: o parte a neuronilor sai era ocupata cu „Mulholland Drive“, cealalta parte facea cosmetica mantrei. Asta e David Lynch, the complete picture. Recent a scris însa o semi-autobiografie, (tradusa si în româneste, cu titlul „Cum sa prinzi pestele cel mare“, la Humanitas): poeme în proza conchise într-o pledoarie pentru un învatamânt cu doua obiective: „constiinta“ si „pacea în lume“. Din 2005, Lynch e si patronul unei fundatii sfinantata prin donatia drepturilor sale de autort care militeaza pentru introducerea meditatiei transcendentale în scoala. Lynch nu s-a multumit sa-si practice extazul in private. Vrea sa seuriasca beneficiile. Si, spre deosebire de amarâtii de hindusi care n-au constiinta civica, desi au mantre, Lynch militeaza, se zbate, da si interviuri. Iata unul aparut de curând în „Le Figaro“, unde explica totul, de la zero: „Îmi ramasese în minte o fraza: «Adevarata fericire e înauntru.» Numai ca nu se spunea cum sa si intri acolo. Cuvântul «iluminare» ma facea si el sa visez, dar numai asa, ca o chestie de departe, extrem-orientala. Am încercat diverse tipuri de meditatie si niciuna nu mi-a convenit, pâna când am descoperit meditatia transcendentala, la 1 iulie 1973.“ Si cum a descoperit-o? „Vi se da o mantra, care este deopotriva sunet, vibratie, gândire. Sunteti introdus într-o camaruta izolata, închideti ochii si începeti sa folositi mantra. Asa cum scriu si în carte, am avut impresia ca sunt într-un ascensor caruia cineva i-a taiat cablurile. Am cazut - la modul literal - «în mine», si acolo ma astepta o fericire sublima, fizica, emotionala, mentala, spirituala ... Eram plin de griji, de nelinisti si de furii - toate s-au sters prin meditatie“. „Spuneati altadata ca   n-ati fi vrut sa urmati o psihoterapie fiindca nu voiati sa va fie alterata creativitatea“, problematizeaza intervievatorul. „Am crezut multa vreme ca suferinta facea parte din viata artistului, ca îi hraneste opera si, fiindca arta ma interesa mai mult ca orice, nu voiam sa risc s-o afectez. Dar, daca depasiti acest nivel, veti vedea ca treaba asta cu suferinta fertila nu e adevarata. Când te doare capul nu prea poti sa muncesti; suferinta nu e deloc fecunda.“. „Credeti în Dumnezeu?“ - „Absolut. Într-un Tata atotputernic si misericordios“. De asemenea, David Lynch mai crede si ca „Atma“, „oceanul constiintei pure“ este „câmpul unificat“ din fizica cuantica. Fata de alti insi de cinema, ca Travolta sau Cruise, care cred, la modul scientologic, ca suntem o rasa catapultata de extraterestri, Lynch se mentine într-o decenta a umanului terestru, stilul Gandhi. Chiar daca urmatorul proiect cetatenesc al lui Lynch va fi, probabil, introducerea dreptului de vot pentru toate cele 12 chakre ale sale.  (T. D.)

---