Mustul care fierbe...
articol aparut in Cultura, nr. 174 din 2008-05-22» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Dintre scriitorii români actuali, doar poetul Mircea Dinescu din Slobozia Baraganului ialomitean relua si duse mai departe, dupa schimbarile din 1989 între ai caror protagonisti se prenumara, o anumita traditie, burghezo-mosiereasca, totusi destul de anemic configurata în perioada interbelica de intelectuali cuprinsi si ajunsi ca Sadoveanu, Pillat, Arghezi si, în parte, Rebreanu ori Constantin Noica, proprietar de podgorii, ograzi si livezi întinse, de mosii în toata puterea cuvântului. M. Dinescu ar putea zice si el, ca Ion Pillat, ca „E-n mine-o herghelie de falnici armasari…“, iar poetul tânar si falnic din „Invocatie nimanui“ a si prevestit, în chip memorabil, proteismul, frenezia senzoriala si multiplicitatea agitata a propriei identitati („Sunt tânar, Doamna, vinul ma stie pe de rost / si ochiul sclav îmi cara fecioarele prin sânge …“). Devenit, ca nimeni altul, mosier la Cetate si un mic Mecena gazduind în „portul“ de acolo tabere de creatie pentru artisti luati pe garantie, fiul lacatusului din Slobozia vadeste considerabile, s-ar zice ca neasteptate, virtuti de investitor norocos, precum si, curios pentru faima poetului mai mult cu capul în nori, un foarte ascutit spirit gospodaresc. Nu dispretuieste, din contra, e foarte atent la miscarea capitalista a banilor pe care, pesemne consiliat si de amicii cu petrodolari, îi plimba fructuos dintr-o „locatie“ în alta. E cunoscuta aventura de la „Gândul“, parasit de dragul „Adevarului“… Negustor de un fel aparte, dar negustor !, Dinescu e singurul poet român care nu s-a rusinat, filistin, sa-si „vânda“, la propriu, marfa, respectiv poezia, în piata punând-o, la Obor, pe taraba alaturi de rosii, pastârnac, marar si patrunjel – chip de a sugera valoarea de produs natural, neprefacut a celei mai spirituale si spiritualizate activitati a insului creator. Dupa conflictul prea mediatizat în jurul unor butoaie, deducem ca poetul ar fi si podgorean, ca Rebreanu bunaoara, dar al carui cel mai semnificativ rod, sub acest chip al autorului „Rascoalei“, ramâne nu vinul din butoaie, ci „Jurnalul de la vie“, un jurnal meteorologic si plin de îngrijorari financiare care-i vor fi lasat mai mult goala crama de la Valea Mare. Butoaiele lui Dinescu sunt, în schimb, pline si aromate, cum e si publicistica ascutita, parfumata si puternic colorata polemic si pamfletar, la care poetul s-a dedat în ultimii ani. Proteic, ubicuu, vesnic adaptabil si mereu neadaptat, înhamat la atâtea trebi – inclusiv la cele publice pentru care deveni un personaj disputat si controversat – era oarecum natural ca asupra lui sa se arunce si sa se lateasca un nor mitologic mustind de legende si întâmplari cu si despre poet. Astfel, în ochii celor ce l-au cunoascut în urbea natala, poetul devine „mai greu de atins decât un curcubeu pe cerul noptii“, cum scrie transfigurat de emotie Gheorghe Frangulea într-un portret intitulat chiar asa : „Mircea Dinescu – un curcubeu pe cerul noptii“ publicat în „Cafeneaua literara“ de la Pitesti. Privit cu ochiul din ceafa al amintirii, Dinescu se naste în chip miraculos sub zodia mitologica a poetului nepereche din celebra biografie a lui G. Calinescu : „Fara sa stie a fost asezat sub zodia muzei Poezie. S-a nascut si a locuit – scrie înfiorat Gheorghe Frangulea – pe strada Mihai Eminescu pâna ce, prin anii '85-'87, „prefacerile socialiste“ i-au demolat casa si au construit pe acel loc un liceu de arta. Pe pamântul unde s-a nascut Mircea Dinescu, arta continua, ca un loc binecuvântat de Dumnezeu. Nu ne-am jucat niciodata împreuna pentru ca între el si mine e o diferenta de patru ani, iar patru ani între copii e o diferenta de o lume. M-am intersectat de câteva ori cu el si, de fiecare data, am ramas cu câte o amintire care ma facea sa-l ocolesc… Pe Mircea al lui Dinescu îl stia lumea, dupa bunic, ca fiind al lui Gheorghe Gradinaru. Ne jucam la Gradinita, altii la Mataru, unii pe 23 August, colt cu Eminescu, unde cred ca s-a haladuit în copilarie si Mircea al lui Dinescu, de care mama-mi zicea mereu : „Sa nu semanati cu al lui Dinescu ca dracu e al vostru“. Asta pentru ca l-am pârât tatii ca mi-a luat banii din buzunar, cu gasca, la Gârla, pe Ialomita, la locul de scaldat, zis de noi Moslovine, probabil de la vreun mos, pe nume Rovine. Locul era lânga Parc…“ La Gârla, gasca juca risca si le lua banii alor mici, „maruntisul strâns cu grija, bani cu care ne pregateam sa vedem si noi un film cu Pardailean“. N-au mai avut parte de filmul cu „Pardailean“, fiindca „Mircea ne-a lasat lefteri si a trecut cu hainele în cap gârla dincolo, pe dealurile Borei.“ Autorul confesiunii îl tine minte scaldându-se si trecând dincolo, cu banii si „cu hainele în cap“, apoi dându-se cu schiurile, în vreme ce „noi ne dadeam cu cioacla“, o sanie de lemn facuta de un Pasa, tâmplarul : „De fapt, în tot ce facea Mircea era un rebel al anilor copilariei mele, al anilor '60-'70.“ Rebelul creste fabulos în ochii povestitorului în urma unui „incident“ când se alesese cu o scatoalca peste cap de la Mircea : „Avea în el un artag care nu i-a trecut nici azi, ceva de Gica Contra în tot ceea ce facea. D-aia îmi zicea tata : «Sa nu fii destrabalat ca al lui Dinescu»“. Destrabalarea e sinonimul spiritului revolutionar ce-l anima pe viitorul poet, care, culmea nonconformismului, în ultima clasa de liceu fuge la o mina, iar directorul îl lasa repetent : „«Auzi, sa fuga la mina, sa ramâna repetent», zicea indignata mama“. În general, marii revolutionari si nonconformisti ramân repetenti sau corigenti, parasind asa, paradoxal, lumea de rând si intrând în legenda. Anii au trecut, nareaza mai departe Gheorghe Frangulea, contemporanul poetului, „Mircea Dinescu a citit în cenaclul de la Casa de Cultura si plecat a fost cu Ana Blandiana cu tot. Baiatul de care ma feream cel mai tare si care ma controlase bine la buzunare era acum un flacau frumos, înalt, rumen în obraji, cu o frizura de dandy, ca un manechin din revistele de azi, transformându-si firea neastâmparata în talent literar fara seaman. Când i s-a publicat poezia «Grâu pazit de maci» am citit revista ca pe Tatal Nostru. De atunci, de câte ori îl vad pe ecran îmi vine sa-i recit poezia : „Poetul daca doarme netulburat de flori / treziti-l voi prieteni ca vin seceratori…»“. Ca si balta de la Ipotesti devenita lacul fermecat sub vraja poeziei eminesciene, urbea natala din sesul Baraganului se încarca si ea cu maretia proiectata de umbra uriasa a poetului din „Grâu pazit de maci“ : „Pe atunci, înainte de 1968-1973, Slobozia era o comunitate mica iar noi eram mândri ca dintre noi plecase un Poet. Îl vedeam mai mare ca Labis si mai puternic chiar ca Nichita Stanescu, din care nu întelegeam mai nimic pe atunci. Stiam însa pe de rost «Grâu pazit de maci», de parca o scrisesem eu. Dar asta era o lume pe care nu o întelegeam si ma multumeam sa stiu ca Mircea e un poet mare printre titanii poeziei. L-am vazut chiar în redactia ziarului «Tribuna Ialomitei», însotit de ziaristul Mihai Visoiu. Era înalt, puternic, ca o vedeta, purtând la brâu un chimir de piele, cum poarta oierii de la munte. Râdea si se dadea în spectacol ca o adevarata personalitate…“. Personalitate accentuata, „om-spectacol“, Dinescu îi apare memorialistului cu ochi mitologic drept un „rasfatat al soartei, chemat la ordine de Leoaica aceasta tânara numita Poezie. Iar el era masculul care înfierbânta sângele unei generatii de adolescenti.“ Când va avea ocazia sa dea mâna cu mitul în redactia unei reviste bucurestene, concitadinul e gata sa lesine : „Am tras aer în piept si, deodata, în fata mea se afla Marele Mircea Dinescu… statea în biroul gol, cu picioarele pe masa, ca americanii, rezemat de un scaun si citea un ziar“. Nu l-am mai vazut pâna la Revolutie, „când am crezut ca se apucase de teatru, jucând acea piesa, în direct, alaturi de Ion Caramitru“ : poetul, ca si actorul, se face ca joaca, mereu „joaca“ acea piesa în direct. „Despre Poezia sa, de ultima ora – îsi încheie Gheorghe Frangulea pretiosul si instructivul lui portret facut cu lentila mitologica – nu mai stiu nimic pentru ca lumea vrea circ, nu poezie, iar Poezia e un lucru greu de acceptat printre ingredientele acestei vieti pline de tentatii.“ Adaptatul neadaptabil poet e printre cei dintâi care au înteles ce vrea lumea „în aceasta viata plina de tentatii“ si ofera lumii chiar ceea ce ea asteapta : momentan, îi ofera imaginea în travesti a podgoreanului de succes ce-si piteste poezia în crama. O pune, ca vinul, la dospit, pâna ce mustul va începe din nou sa fiarba. Va mai fierbe însa mustul din poezia lui Mircea Dinescu dupa ce într-“O betie cu Marx“ poemele lui, vlaguite, nu ne-au mai îmbatat ca altadata ? E o întrebare ce ne poate trezi din aburul legendei pe care atât de emotionant o întretine concitadinul poetului din Slobozia…