Pseudojurnal
articol aparut in Cultura, nr. 174 din 2008-05-22» cultura editorial » editorial
Autor:
Exista sarbatori intime, repere importante doar pentru noi însine, victorii, înfrângeri, întâmplari sau carti care ne-au împins înainte, ne-au deschis ochii spre o lume ori ne-au aratat unul din numeroasele drumuri ce ne sunt destinate. Uneori durerile si spaimele se repeta cu obstinatie pâna le descoperi mecanismul si rostul lor profund, pâna reusesti sa-ti pui întrebarea potrivita. Si sa întelegi ca, în pofida aparentelor, n-ai fost întotdeauna pedepsit, ci ajutat. Alteori, moartea îsi arata cu brutalitate chiar chipul cel adevarat pentru a te obliga sa descoperi complicata relatie cu timpul. Dar faptul ca totul este sortit mortii, ca dispar galaxii si universuri, ca toate câte exista „mor spre a se naste“, cum spunea Poetul, nu te poate consola. Te îndeamna în schimb sa strabati cu ochii deschisi timpul ce ti s-a dat. Si sa simti ca, în ciuda acestor uriase zvârcoliri, sfârsitul nu e tocmai sfârsit, convingere la care ar putea contribui, alaturi de toate religiile, si marea noastra putere de a ne iluziona. O sarbatoare strict personala este faptul ca se împlinesc 11 ani de când sunt nevoit sa merg la Viena pentru a-mi lua portia de speranta. Acolo am înteles cât de importanta este fiecare zi din foarte putinul timp ce ni s-a dat si, tot acolo, îmi iau si atât de necesara ratie de liniste. Caci, nu-i putin lucru sa traiesti într-o tara normala ocolita de prostul gust si de isteria unor politicieni de doi bani, care, indiferent de pseudonimele sub care ies pe piata, apartin aceluiasi partid - al profitorilor si jefuitorilor tarii. La Viena, pentru mine cel putin, fiecare zi este si o sarbatoare a spiritului: expozitii senzationale, nume mari ale picturii mondiale, concerte, spectacole de opera, case memoriale, librarii. Peste nimic nu se poate trece în fuga fiindca însasi valoarea lor incontestabila îti stârneste curiozitatea si îti impune respect. Mi-e greu sa-mi explic de ce abia acum, dupa atâta timp petrecut în Austria, am ajuns, în sfârsit, la Carnuntum, localitate din apropierea Vienei, peste care pluteste, foarte vie, amintirea lui Marc Aureliu. L-am citat deseori, am citit tot ce mi-a stat la îndemâna despre omul de o maretie tragica, pe care destinul l-a obligat sa împace calitatea de împarat, într-un moment când imperiul era atacat din toate partile, cu doctrina stoica. La Carnuntum, împaratul-filosof si-a scris celebrul jurnal Catre sine însusi si tot aici, unde ramasese sa apere granita de nord a imperiului de atacurile marcomanilor si ale quazilor, a murit în anul 180 d.Ch., lasându-l drept urmas pe Commodus, un monstru de talia lui Nero, rod al dragostei sotiei sale, Faustina, cu un gladiator, dupa cum scriu unele cronici. În aceasta localitate, Septimiu Sever este proclamat împarat de catre legiunile panone, în Carnuntum îsi stabileste efemera resedinta generalul Regalianus, uzurpatorul tronului imperial, iar în anul 398 se desfasoara convorbirea dintre Diocletian, Galerius si Maximian, convorbire ce are ca scop consolidarea tetrarhiei. În urma repetatelor atacuri ale populatiilor germanice si apoi ale hunilor, la începutul secolului V, fosta capitala a Pannoniei Superior este abandonata. Dupa patru secole de faima. Astazi, din ceea ce a fost cândva, se mai pastreaza poarta de intrare ce aminteste de maretia de altadata si, în fata acesteia, postamentul pe care se înalta statuia împaratului-filosof. Doua aparitii bizare printre culturile de rapita de un galben viu, iesit parca de sub penelul lui Van Gogh, si ierburile înalte, sanatoase, adevaratele mostenitoare a ceea ce a fost. Nu departe, urmele unui amfiteatru în care gladiatorii, când nu înfruntau în arena animalele salbatice, se luptau între ei pe viata si pe moarte, caci, asa cum nota împaratul, „si de-ai trai trei mii de ani, chiar treizeci de mii, sa tii minte ca nimeni nu pierde alta viata decât pe aceea pe care o traieste într-adevar, si ca nu traieste alta viata decât pe aceea pe care o pierde. Asadar, viata cea mai lunga, ca si viata cea mai scurta, tot o viata sunt.“ Iar apoi, „cel ce moare la o vârsta mai înaintata, ca si cel ce moare de tânar, amândoi pierd acelasi lucru“.
Niciunde altundeva decât în acest loc, printre saracele ruine ale unui maret imperiu, nu se aud mai limpede cuvintele filosofului stoic: „Ce particica mica a timpului nemasurat si infinit ne este harazita fiecaruia din noi, si cât de repede este iarasi înghitita de eternitate! Ce corpuscul marunt este omul, în raport cu universul, si ce particica mica din constiinta universala. În fine, ce mic este bulgarasul de pamânt pe care te târasti încoace si încolo! Cugeta la toate astea – ne îndeamna filosoful – si nu mai socoti nimic ca fiind mare, ci doar sa faci ce te îndrumeaza firea ta si sa rabzi orice îti trimite soarta, adica natura“. Recitesc cu emotie si curiozitate Catre sine însusi, jurnalul la care am apelat de atâtea ori, mai ales acum, dupa ce am fost la Carnuntum. Caci nicaieri ca aici, lânga o poarta de intrare spre nimeni si spre nimic, rasarita absurd în mijlocul recoltelor de grâu si rapita, nu mi s-a parut mai dureroasa zadarnicia. Nici învinsi, nici învingatori nu mai trec prin aceasta poarta. Si nici macar turisti. Doar singura zadarnicia. Soclul gol nu mai asteapta pe nimeni. Pe masura ce îmi sporesc anii, simt nevoia sa privesc tot mai în urma, spre cei vechi, nerabdator sa ma mai întreb odata, cu energia nelinistilor de acum, ce au stiut ei despre viata si despre moarte, ce au simtit si cum le-au acceptat? În ce vorbe au îmbracat zadarnicia? „Toate faptele si gândurile tale sa fie astfel rânduite, ne îndeamna Marc Aureliu, de parca ar trebui sa parasesti în urmatorul moment viata. A te desparti de oameni n-are nimic îngrozitor, daca într-adevar exista zei, caci ei nu te vor lasa prada nenorocirii; daca, dimpotriva, nu exista zei, ori daca ei nu se intereseaza de treburile oamenilor, ce folos este sa traiesti într-o lume fara zei si fara Providenta?“ În Carnuntum, în afara de sentimentul tulburator al brutalitatii cu care istoria trateaza tot ce a fost viu, glorie si fala, un jurnal, de fapt, un îndemn de a te cunoaste pe tine însuti a izbutit sa învinga timpul. Si sa convinga cu prisos de argumente ca singura bogatie reala a omului este spiritul, lumea sa interioara. Împaratul-filosof a câstigat dupa moarte, prin ceea ce a scris, mai multe batalii decât a reusit în fruntea ostilor sale. O inscriptie aflata în templul din Delfi ne arata drumul pe care, de altfel, l-a urmat si cel ce a scris Catre sine însusi: „Cunoaste-te pe tine însuti – si vei cunoaste Universul si Zeii“. Din pacate, când ajungi – daca ajungi – sa te cunosti, e cam târziu. Iar într-o lume sufocata de ignoranta, asemenea îndemnuri sunt strigate în desert.